Specificul artelor poetice din literatura română

Puncte de vedere privind poezia şi poezia artă poetică

Poezia - artă poetică

Termenul artă - care îşi are originea în latinescul ars şi care înseamnă pricepere, măiestrie, îndemânare - are mai multe accepţii. Se vorbeşte despre arta unei meserii, a unei profesii (arta de a fi profesor, inginer etc.), arta de a te comporta, arta de a vorbi etc. În sensul care ne interesează pe noi, arta se defineşte ca o activitate umană ce are ca scop nemijlocit producerea valorilor artistice şi care utilizează mijloace de exprimare cu caracter senzorial. Opera de artă se realizează prin activitatea creatoare. Artele frumoase denumesc grupul alcătuit din: pictură, sculptură, grafică, poezie, muzică, dans, arhitectură. Termenul este folosit şi în sintagmele: artă plastică, artă decorativă, artă vizuală, artă grafică, artă populară, artă poetică.

Termenul poetică vine din cuvântul latin - poetica; în greceşte poietiki, iar în franceză poetique. Acesta s-a folosit mai întâi cu privire la poezie, extinzându-se la literatură în general şi cuprinzând reguli cu privire la tehnica literaturii, la principiile şi la normele fundamentale ale artei literare (stilistică, prozodie, genuri şi specii literare etc.). Sintagma artă poetică presupune şi expunerea sistematică a unui ansamblu de reguli, precepte, trăsături referitoare la creaţia poetică în ansamblu sau caracteristice unui scriitor (felul propriu de a crea), unor scriitori, unei epoci literare (clasicism, romantism, realism, simbolism etc.).

De-a lungul timpului au apărut tratate de poetică cum sunt: Poetica lui Aristotel, Ars poetica lui Horaţiu, L’art poetique a lui Nicolas Boileau etc., care cuprind concepţii şi norme literare specifice epocii pe care o reprezintă. În literatura română semnalăm: Meşterul stihurilor româneşti, de Costache Conachi, Regulile sau Gramatica poeziei, de Ion Heliade Rădulescu, Retorica şi stilistica, de Gheorghe Negoescu (1896), Poetica, de Gheorghe Adamescu (1898). George Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Adrian Marino etc. au contribuit, prin studiile lor, la dezvoltarea poeticii româneşti.

Adrian Marino, în Bibliografia ideii de literatură (vol. II, Cluj Napoca, 1992) apreciază faptul că secolul al XVIII-lea se constituie ca un important moment, „chiar crucial”, pentru că se „produce o substituire tot mai generalizată a lui bel les lettres prin belle litterature, aşa cum belles lettres au înlocuit, la rândul lor, pe lettres. Apare în felul acesta conceptul de «literatură frumoasă», la început în sens pur cultural, apoi sensibil, estetizant. De abia acum literatura începe să-şi capete conţinutul şi conturul actual”.

Poezia face parte din literatură, dar respinge „limbajul utilitar şi totalitatea elementelor culturale, versificaţia goală”. Apare termenul de literatură poetică, propriu şi poeziei, pentru că poezia devine chiar sinonimul literaturii, operele poetice fiind un anumit gen de literatură. Poeziei îi este recunoscută calitatea de a fi frumoasă. Ideea de arta literară se cristalizează, „îmbrăcând o formă precisă, definitivă”.

Se încearcă o definire a artei literare: „Ea este o artă a vorbirii, a cuvântului, diferenţiată de arta plastică, de arta imaginii de pildă. În esenţă, o artă a vorbirii frumoase (...). Estetica epocii clasează în această categorie oratoria şi poezia. Distincţia este esenţială şi stă la baza tuturor definiţiilor şi a analizelor de mai târziu ale literaturii = artă a cuvântului. Deocamdată teoria poeziei ca artă poetică trece din nou pe primul plan”. Explicaţia, afirmă Adrian Marino, este simplă, pentru că poezia reprezintă mult mai bine ideea de literatură poetică şi, deci, inclusiv pe cea de artă poetică.

În sensul acestor idei, care au traversat secolele XVIII-XX, am încercat şi noi o selecţie a celor mai deosebite păreri; unele reprezintă şi concepţia despre creaţie şi creator, toate însă realizează consensul ideii de „artă a cuvântului”. Amintim aici definiţia dată de Novalis poeziei: „Poezia este reprezentarea sufletului. Poezia constituie o parte a tehnicii filozofice. Poezia vindecă rănile deschise de raţiune. Poezia lirică este destinată eroilor. Poezia este eroina filozofică. Poezia dizolvă existenţa străină în propria existenţă. Poezia lirică este corul în drama vieţii etc.”

Iată cum defineşte şi Alecu Russo, în Cugetări (1855), locul poeziei populare, completând gândurile scriitorului german: „Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă formele şi stilul; şi de-aş fi poet aş culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi cea latină sau greacă”. După cum se poate constata, poeţii, în marea lor majoritate, folosesc în poezie, pe cât posibil, o limbă literară originală, uneori elemente de lexic frapante - biblic, arhaic, regional argotic -, particularizând în îmbinări măiestrite, în definiţii, cugetări cu valoare gnomică.

În acest sens Mihai Eminescu atrăgea chiar atenţia că: „Arhaismii poate că-i va încetăţeni cu-ncetul poezia - dar numai ea - căci e un drept exclusiv al ei de a reînnoi colorile limbii prin vorbe dezgropate din mormântul trecutului”. Demn de semnalat este faptul că mulţi poeţi, pe lângă raportarea concepţiei lor la creaţie şi la creatori, la limbă - la cuvânt, adică, alegându-le diferite simboluri - „voluptos joc de icoane”, „corola de minuni a lumii”, „testament”, „carte”, „mieluşele mute”, „poetul”, „doina”, se opresc şi asupra criticii.

Prin versurile dedicate criticilor, cum este cazul lui Vasile Alecsandri sau al lui Mihai Eminescu, mai ales, poeţii nu fac altceva decât să-şi exprime concepţia despre creaţie şi despre creator, despre creaţie şi despre viaţă, despre creator şi despre cei care, în unele cazuri, înşiră „cuvinte goale”. Este cunoscută în literatura noastră părerea lui Ion Barbu asupra lui Tudor Arghezi, în Poetica domnului Arghezi, în care acesta este caracterizat a fi un „mărunt manufacturier”.

Arghezi dă însă acestei sintagme o interpretare strălucită, cum numai el putea s-o facă: „Mai pe scurt - spune poetul - m-a posedat intenţia de-a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât să miroase, altele, să supere pupila prin scânteiere, să fie pipăibile, dure sau musculate şi cu păr de animal”. Insistând pe această idee a jocului, ca modalitate artistică de creaţie, poetul continuă: „... le-am excitat aroma, le-am anvivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe unele complet; şi cum de la ele la azur e o distanţă directă, o corespondenţă, am făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau străvezii şi am silit să intre în lumina lor eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant”.

Aşadar, în Ars poetica, Arghezi îi răspunde cu ironie lui Ion Barbu referitor la jocul cu vorbele: „Recunosc că e un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav şi jocul devine şi mai ridicul când voi mărturisi că-l făceam cu convingere şi gravitate. Aş fi fost în stare să ucid pe omul care nu m-ar fi lăsat să mă joc noaptea cu resorturile şi maimuţele mele”. Ne-am oprit asupra acestor judecăţi pentru gradul lor de generalitate, pentru faptul că atât profesorul de limba şi literatura română (mai ales), cât şi elevii săi sunt permanent vulnerabili în mersul cunoaşterii valorilor culturii şi ale literaturii noastre. Cumpătarea şi respectul faţă de actul creaţiei sau faţă de creator sunt nu numai dovezi ale superiorităţii intelectuale, ale echilibrului gândirii, ci şi gesturi de respect faţă de noi, indiferent dacă suntem elevi sau profesori.

Check Also

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …