Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu

De-a lungul secolelor românii, folosind atât arma diplomaţiei cât şi rezistenţa militară, au luptat pentru apărarea independenţei şi menţinerea fiinţei statale. Deşi au fost obligaţi să recunoască vremelnic suzeranitatea unor puteri vecine, au reuşit să menţină credinţa creştină şi statalitatea. În epoca modernă au fost înfăptuite marile idealuri de unitate naţională şi independenţă.

Diplomaţia românească, prin alianţe bilaterale sau regionale, prin participarea la activitatea unor organisme internaţionale consacrate menţinerii păcii, a apărat integritatea şi independenţa naţională. La începutul celui de al doilea război mondial, într-o conjunctură internaţională total nefavorabilă, teritorii româneşti au intrat în componenţa unor state vecine. Obiectivele generale ale politicii externe româneşti au fost menţinute în perioada postbelică, chiar dacă conjunctura a fost foarte complexă ca urmare a intrării ţării în sfera de influenţă sovietică. Prăbuşirea comunismului a permis României reluarea unei tradiţii a politicii externe şi integrarea în structurile euroatlantice.

În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, în timpul sultanului Baiazid I, turcii au ajuns la Dunăre şi intenţionau să înainteze spre nord şi vest, ameninţând ţările române, Ungaria şi Polonia. La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extracarpatice se adaugă, de acum înainte, şi pericolul otoman.

Diplomaţie şi conflict în secolele XIV-XV

Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova au reuşit să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două state româneşti de Regatul ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. În cadrul efortului antiotoman al Ungariei un rol înseninat a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi Banat. Rezistenţa ţărilor române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari personalităţi ale Evului Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare etc.

Mircea cel Bătrân

Primul voievod român care a organizat apărarea Ţării Româneşti faţă de pericolul otoman a fost Mircea cel Bătrân (1386-1418). Timp de câţiva ani, după înscăunarea sa, el a continuat confruntarea cu Regatul Ungar. Urmând direcţia dominantă a politicii externe a predecesorilor săi, în 1389 el a încheiat o alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, act cu un caracter explicit antiungar. Creşterea pericolului otoman l-a determinat însă pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre Ungaria.

Începutul conflictului dintre Ţara Românească şi puterea otomană a fost urmarea intervenţiei lui Mircea la sudul Dunării, în teritorii pe care le revendica Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei în anii 1388-1389 şi intervenind în favoarea lui Stratimir, ţarul de la Vidin, Mircea a declanşat inevitabil conflictul cu puterea otomană. Episodul principal al înfruntării dintre domnul Ţârii Româneşti şi sultanul Baiazid I a fost bătălia de Ia Rovine, loc neidentificat, situat probabil în zona muntoasă a Ţării Româneşti, unde turcii au suferit o grea înfrângere. În aşteptarea unei noi ofensive turceşti, Mircea a încheiat un tratat de alianţă cu regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei (Braşov, 7 martie 1395).

Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciada europeană antiotomană. În ciuda înfrângerii oştilor creştine la Nicopole, în septembrie 1396, el reuşeşte în cursul anului următor să-şi restaureze puterea în Ţara Românească, fiind înlăturat Vlad Uzurpatorul, un pretendent la domnie sprijinit de turci. Înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara de către Timur Lenk, în 1402, a deschis epoca marilor iniţiative ale lui Mircea în raport cu Imperiul Otoman, aflat în plină criză ca urmare a luptelor politice dintre pretendenţii la tron. Ţelul principal al iniţiativelor politice şi militare ale domnului român a fost să împiedice creşterea puterii otomane.

Mircea cel Bătrân a încercat să îndepărteze primejdia otomană de Ţara Românească sprijinind, în cooperare cu alte puteri, diverşii pretendenţi la succesiunea lui Baiazid. În anul 1409, perspectiva consolidării imperiului de către Soliman îl determină pe Mircea să-l sprijine pe Musa, un alt fiu al lui Baiazid. Cu ajutor de la Mircea şi de la Ştefan LazareVici, despotul Serbiei, Musa reuşeşte să preia conducerea părţii europene a Imperiului Otoman în 1411.

Domnia lui Musa (1411-1413) marca apogeul politic şi diplomatic al lui Mircea cel Bătrân. Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica stăpânirea de către Mircea a unui teritoriu destul de mare la sud de Dunăre, după cum reiese din titlul său: „... domn a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg (duce) al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia (Dobrogea), încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor (Silistra)”. Spre marea neşansă a voievodului român, Musa a fost înlăturat de fratele său mai mic, sultanul Mahomed I (1413-1421), care a readus sub o singură stăpânire partea asiatică şi cea europeană a Imperiului Otoman.

În anul 1416 Mircea cel Bătrân intervine pentru a doua oară în sprijinul unui pretendent la succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa, dar şi acesta este înfrânt de Mahomed I. Reacţia sultanului nu întârzie şi, la începutul anului 1417, o armată otomană, condusă chiar de sultan invadează Ţara Românească, anexează Dobrogea şi impune domnului român plata unui tribut. Tot acum turcii ocupă cetăţile Giurgiu şi Turnu, de unde puteau să lanseze mai uşor atacuri în interiorul ţării.

După aceste evenimente sultanul Mahomed I a încheiat pace cu Mircea cel Bătrân, prin care se garanta menţinerea autonomiei Ţării şi a credinţei locuitorilor săi. Diplomaţia domnului român a făcut din Ţara Românească un factor politic important în sud-estul Europei, vecinii căutându-i alianţa împotriva Imperiului Otoman. În următoarele decenii rezistenta antiotomană la Dunărea de Jos a fost asumată de Iancu de Hunedoara (1441-1456) voievodul Transilvaniei şi de Vlad Ţepeş (1456-1462), domnul Ţării Româneşti.

Ştefan cel Mare

Etapa următoare a rezistentei româneşti antiotomane a fost ilustrată de Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504). La începutul domniei pe primul plan al preocupărilor domnului s-au aflat raporturile cu Ungaria şi Polonia. Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar, a rămas direcţia principală a politicii externe a ţării. Din 1448 Ungaria şi-a asigurat controlul direct asupra Chiliei, unde a staţionat timp de aproape două decenii o garnizoană ungară. În aprilie 1459 Ştefan a încheiat o convenţie cu regele Cazimir al IV-lea al Poloniei prin care l-a recunoscut ca suzeran unic, anulând astfel angajamentele anterioare faţă de Ungaria.

În anul 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, împotriva lui Vlad Ţepeş, Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia. Trei ani mai târziu, în 1465, în urma unui atac prin surprindere, domnul Moldovei reuşeşte să aducă sub stăpânire Chilia, subminând grav interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti. Pentru a restabili situaţia, Matei Corvin, regele Ungariei a organizat o expediţie în Moldova la sfârşitul anului 1467, dar ofensiva regală a fost înfrântă la Baia.

În anul 1473 Ştefan cel Mare a declanşat lupta antiotomană. Acţiunea domnului Moldovei s-a încadrat într-un efort mai larg de îngrădire a expansiunii otomane la care mai participau, din 1463, Veneţia, hanul turkmen, Ungaria şi alte puteri. Pentru a scoate Moldova din luptă, Mahomed al II-lea a organizat o mare expediţie la începutul anului 1475 sub comanda lui Soliman, beglerbegul Rumeliei. Armata otomană, mult mai numeroasă a fost atrasă într-o cursă pe valea Bârladului, la sud de Vaslui şi înfrântă de moldoveni. Ştefan a trimis o scrisoare capetelor încoronate creştine din Europa pentru a cere sprijin împotriva duşmanilor creştinătăţii, însă a primit doar scrisori de încurajare nu şi sprijin concret.

În vara anului 1475 turcii au cucerit cetăţile genoveze de pe litoralul nordic al Mării Negre (Caffa şi Mangop) iar Hanatul tătar al Crimeii a devenit vasalul sultanului, Moldova fiind prinsă astfel în cleştele coaliţiei turco-tătare. În aceste împrejurări grele, Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, în iulie 1475. Mahomed al II-lea, cu o armată de peste 100.000 de oameni a trecut Dunărea în iunie 1476 şi a înaintat spre Suceava, pe valea Siretului.

La 25 iulie 1476 armata otomană a obţinut victoria de la Războieni, unde a căzut în luptă o parte însemnată a elitei ostăşeşti a ţării, dar rezistenta îndârjită a cetăţilor moldovene l-a împiedicat pe sultan să tragă beneficii politice din victoria sa. În august 1476 sultanul a dat semnalul retragerii şi a doua campanie împotriva Moldovei s-a încheiat astfel printr-un eşec.

Baiazid al II-lea (1481-1512), succesorul lui Mahomed al II-lea, profitând de conjunctura favorabilă creată de pacea încheiată cu Ungaria în 1483, a organizat o mare expediţie împotriva lui Ştefan, în 1484 şi a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Prin cucerirea acestora turcii controlau comerţul pe Marea Neagră, care devenea lac turcesc. Ştefan a încercat să-şi recupereze cetăţile cu sprijinul Poloniei acceptând suzeranitatea lui Cazimir al IV-lea (1485). Polonia a încheiat însă pacea cu turcii, iar în 1489, Ştefan a restabilit pacea cu Poarta, reluând plata tributului.

Marea expediţie polonă, al cărei ţel proclamat era recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe dar, de fapt, urmărea instalarea unui prinţ polonez pe tronul Moldovei, s-a soldat cu un eşec. Armata polonă a fost surprinsă şi nimicită la Codrii Cosminului (octombrie 1497). La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată, care şi-a păstrat propria organizare şi a fost stavilă în calea expansiunii otomane. În secolul al XV-lea Moldova şi Ţara Românească au fost silite să accepte plata tributului şi să se resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea Albă). În schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări, statut înscris în convenţii numite capitularii..

Diplomaţie şi conflict în secolele XVI-XVIII

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei principate române o complexitate de structuri de civilizaţie care lasă să se întrevadă zorii lumii moderne pe un fond social încă puternic feudal. În acest timp istoria europeană a înregistrat efectele marilor descoperiri geografice şi ale expansiunii pe alte continente. A fost un secol al Renaşterii şi Umanismului, al apariţiei tiparului, al Reformei, Contrareformei şi Reformei catolice, cu efecte pozitive asupra societăţii.

Noua dinamică continentală a cuprins în sfera ei şi Ţările Române, care înregistrează influenţe determinate de civilizaţia modernă. Ele sunt antrenate în vârtejul confruntărilor politice dintre puterile competitoare: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi Polonia, în care se reflectă şi rivalităţi general europene. Izolarea faţă de Europa Occidentală se accentuează odată cu mutarea căilor comerciale din Mediterană în Atlantic, ca urmare a marilor descoperiri geografice.

Imperiul Otoman a atins în această perioadă maxima expansiune, în timpul sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). În 1541 partea centrală şi sudică a Ungariei au devenit paşalâc otoman, nordul şi vestul Ungariei au intrat sub administraţie habsburgică, iar Transilvania a fost organizată ca principat autonom sub suzeranitatea otomană. Imperiul habsburgic, după ce încercase fără succes să-i alunge pe otomani din Ungaria cu forţe proprii, caută noi aliaţi.

De aceea, în anii 1590-1592 iniţiază o alianţă antiotomană numită Liga Sfântă, la care au participat Statul Papal, Spania, Austria şi ducatele italiene Toscana, Mantova şi Ferrara. Polonia se află într-o perioadă de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagiellonilor (1572). Ea se apropie de Imperiul Otoman şi revine la politica pontică, redeschizând rivalitatea medievală din această zonă, numai că locul Ungariei este asumat, în noile împrejurări, de Habsburgi.

Mihai Viteazul

Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea a Ligii Sfinte, alianţă la care au aderat principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, domnul Moldovei, Aron Vodă şi domnul muntean. Adeziunea Tării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului care avea acordul Sfatului domnesc, în care boierii Buzeşti au deţinut un loc central.

Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care a izbucnit la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti prin suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane. Atacarea cetăţilor de pe linia Dunării a declanşat ostilităţile cu Imperiul Otoman. În aceste condiţii Mihai Viteazul încheie la Alba Iulia, prin delegaţia marilor boieri, la 20 mai 1595, un tratat cu Sigismund Bathory, prin care aceştia subordonează Ţara Românească principelui Ardealului, iar pe domn boierilor. Potrivit tratatului domnul este degradat la calitatea de locţiitor al principelui Ardealului iar Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat restrâns alcătuit din 12 boieri.

Un tratat asemănător a fost încheiat de către Aron Vodă al Moldovei (1591-1595), astfel că Sigismund devine suzeranul ţărilor române extracarpatice. În sprijinul unei tradiţii medievale se înfăptuieşte astfel unificarea în forma raporturilor suzerano-vasalice, în vederea confruntării cu Imperiul Otoman. După răscoala antiotomană se deschide în istoria sfârşitului de secol o epocă de confruntări militare între Ţările Române şi Imperiul Otoman. Ele sunt iniţiate de Mihai Viteazul pe linia Dunării, prin atacarea cetăţilor turceşti, în timp ce Aron Vodă asediază Tighina. Replica otomană în Ţara Românească a fost prefaţată de victoriile lui Mihai Viteazul, care ocupă Brăila şi trece la acţiuni dincolo de Dunăre.

Confruntarea decisivă pregătită de turci a avut loc la Călugăreni, la 13/23 august 1595, încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu, prin pierderile provocate armatei otomane condusă de marele vizir Sinan Paşa. Campania otomană urmărea transformarea principatelor în paşalâcuri. După Călugăreni turci încep organizarea paşalâcului de la Bucureşti şi Târgovişte, introducând garnizoane şi transformând bisericile în moschei. Atunci s-a produs contraofensiva forţelor unite la Rucăr ale celor trei principate. La începutul lunii octombrie a fost cucerită Târgoviştea şi apoi turcii au fost atacaţi la Giurgiu şi alungaţi peste Dunăre.

Otomanii au reluat ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinşi. În aceste condiţii, Mihai Viteazul a încheiat pace cu sultanul (1597) iar pentru consolidarea poziţiei ţării a încheiat un tratat de alianţă cu Imperiul Habsburgic (1598). Prin această dublă suzeranitate, otomană şi habsburgică, Mihai Viteazul se emancipează de consecinţele tratatului cu Sigismund Bathory.

Unificarea politică

Transformările politice din zona Ţărilor Române au complicat situaţia: Ieremia Movilă, ataşat politicii poloneze, a scos Moldova din coaliţia antiotomană; în acelaşi timp, alegerea lui Andrei Bathory, partizan al politicii filo-polone şi filo-otomane, ca principe al Transilvaniei, a agravat poziţia Ţării Româneşti. Faptul că Ieremia Movilă şi cancelarul polonez Zamolsky intenţionau să aşeze pe tronul Ţării Româneşti pe fratele domnului Moldovei, Simion Movilă, ameninţa existenţa coaliţiei.

În aceste circumstanţe Mihai Viteazul pătrunde în Transilvania şi învinge oastea ardeleană la Şelimbăr (18/28 noiembrie 1599), iar la 1 noiembrie acelaşi an, intră triumfător în Alba Iulia. Hotărârea invadării Moldovei s-a precipitat datorită planului lui Sigismund Bathory de a pătrunde în Transilvania. În mai 1600, Mihai cucereşte Moldova, invocând ca motiv alianţa lui Ieremia Movilă cu turcii şi tătarii. La 17/27 mai 1600 el s-a putut intitula „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei.”

Creaţia politică a lui Mihai Viteazul nu a durat decât patru luni, prăbuşindu-se ca efect al puternicilor competitori externi (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, Polonia) şi al ostilităţii nobilimii ardelene, în consecinţă, nobilimea maghiară din Transilvania, ostilă unei supremaţii româneşti, s-a alăturat generalului Gheorghe Basta şi l-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18 septembrie 1600).

În acelaşi timp polonezii pătrund în Moldova restaurând dinastia Movileştilor, cu intenţiona de a numi în Ţara Românească domn pe Simion Movilă. Revenirea în Transilvania cu ajutor militar imperial şi victoria obţinută la Guruslău (3/13 august 1601) împotriva principelui Sigismund Bathory nu a mai permis refacerea unităţii politice româneşti. La 9/19 august 1601 voievodul a fost ucis în tabăra de la Câmpia Turzii de mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta.

Din punct de vedere românesc, unirea Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei a însemnat punctul culminant al rezistenţei în lupta pentru independenţă şi un imbold important pentru posteritate. La data înfăptuirii unirii, în spaţiul românesc ca şi în cel central european, are loc o afirmare a conştiinţei etnice, care nu devenise însă conştiinţă naţională. Fapta fără precedent a lui Mihai Viteazul era prima unire politică realizată de un domn român, cu forţe româneşti şi în sprijinul intereselor româneşti, dobândind peste timp valoarea de simbol.

Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca urmare a afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai importantă activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir, Serban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.

În timp ce Transilvania se remarcă în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653). După un secol de politică defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei (1683). Înfrângerea turcilor la Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea habsburgică.

Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea de recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o delegaţie solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou termenii problemei, lăsând noii domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte posibilităţi de tratative în avantajul ţării.

În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de interese ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub dominaţie otomană, având ca principii directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia autoritară şi ereditară. În preajma păcii dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui război antiotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi Polonia.

Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat împreună cu ei şi în final împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de transformări politice internaţionale. El a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. A înţeles competiţia dintre marile puteri şi cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma ocupării Transilvaniei de către austrieci. În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi participă la războiul ruso-turc care se încheie cu victoria armatei otomane şi cu exilul domnului moldovean în Rusia. Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de domnitori străini (fanarioţi).

Constituirea statelor medievale româneşti, Ţara Românească, sub conducerea voievodului Basarab I şi Moldova sub cea a lui Dragoş şi Bogdan, a fost, în primul rând, rezultatul acţiunii factorilor interni, pe fondul unor împrejurări externe favorabile. Conducătorii formaţiunilor politice prestatale au acţionat pentru înlăturarea influenţei acelor factori externi care împiedicau ori limitau afirmarea de sine stătătoare a noilor state. Sub urmaşii lui Basarab şi ai lui Bogdan a avut loc organizarea instituţiilor interne în Ţara Românească şi Moldova şi angajarea statelor medievale româneşti în ansamblul relaţiilor interstatale din sud-estul Europei.

Check Also

Voci ale diplomaţiei româneşti de la Dimitrie Cantemir la Grigore Gafencu

Dimitrie Cantemir (1673-1723) a fost domn al Moldovei (1710-1711) şi cărturar de talie europeană. A …

Politica de cruciadă a voievozilor în timpul Evului Mediu

Cucerind Peninsula Balcanică şi atingând la sfârşitul secolului al XIV-lea linia Dunării, Imperiul Otoman a …

Conflictul pentru divan din 1821

Actul semnat de Tudor Vladimirescu la 14 mai, în care se vorbeşte de 10 panduri …

Românii şi statele vecine în timpul Evului Mediu

Reprezentând stadii diferite de închegare a instituţiilor politico-administrative şi militare, cnezatele şi voievodatele au fost …

Biserica şi şcoala în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii. Construcţia ecleziastică şi implicarea laică

Religia a avut un rol foarte important în evoluţia societăţii, de-a lungul timpului, în spaţiul …