Societatea haţegană la începuturile Evului Mediu. Obşti săteşti, cnezi şi nobili

Majoritatea ştirilor scrise privind societatea haţegană de la începuturile evului mediu se află în documentele de cancelarie din secolele XIV-XV, din vremea maturizării relaţiilor feudale. Dar evoluţia şi transformările acestei societăţi în secolele care au precedat apariţia documentelor de cancelarie, au fost profunde şi în ritm tot mai accelerat, determinând dizolvarea tiparelor prefeudale în care structurile sociale s-au menţinut vreme îndelungată fără modificări esenţiale.

Trebuie deci de la bun început să ne întrebăm în ce măsură avem dreptul de a extinde asupra trecutului stări din epoca maturizării relaţiilor feudale. Pe de altă parte, stările şi relaţiile consemnate în documentele cancelariilor nu corespund decât într-o măsură limitată realităţilor, reprezentând de fapt consecinţa introducerii în tiparele juridice rigide ale regatului a unor raporturi sociale mobile şi diverse, aflate în continuă transformare.

Obştile săteşti

Realitatea fundamentală a societăţii haţegane de la începuturile mileniului nostru au reprezentat-o obştile săteşti care, aici ca în toate „ţările” din teritoriile româneşti, au fost factor de permanenţă şi totodată verigă de legătură între etapa anterioară şi structurile sociale feudale. Documentele vorbesc mai puţin şi doar indirect despre obşti, pomenind de pildă veniturile provenind din activitatea lor productivă, dar menţionând rareori numărul gospodăriilor sau al sesiilor, vorbind uneori despre stăpânii colectivităţilor săteşti, dar atestând mai ales existenţa satelor. Cu excepţiile şi rezervele despre care va fi vorba, fiecare menţiune de sat echivalează cu atestarea unei obşti săteşti, deoarece după cum pe bună dreptate s-a subliniat, la începuturile evului mediu a existat semnul de egalitate între sat şi obşte sătească.

Numele de sate apar în documente însoţite de mai mulţi termeni. Cel mai frecvent este possessio, cu înţeles de moşie sau stăpânire, termen general folosit în secolele XIV-XV de cancelariile regatului pentru desemnarea unui sat, uneori şi pentru două sau mai multe sate învecinate constituind un domeniu unitar. Măsura în care o possessio formată din mai multe sate corespunde totodată mai multor obşti săteşti, ridică semne de întrebare pe care le-am evocat deja şi care nu pot fi lămurite decât de la caz la caz, în funcţie de particularităţile topografice ale respectivului domeniu şi de modul constituirii sale.

Foarte des apare şi termenul villa, cu înţeles de sat şi prin urmare şi de obşte sătească, acest termen mai vechi fiind folosit vreme îndelungată fără modificări ale sensului. Villa are de obicei în vedere vatra satului, dar se referă şi la hotarul satului, semnificative fiind formulările „villa seu possessio” sau „possessio” urmat de numele satului, acesta din urmă completat cu sufixul -falu care înseamnă tot sat. Cu nuanţele juridice ale acestor doi termeni - villa libera, possessio regis, villa valahica, possessiones volahales etc. - ne vom ocupa în altă parte.

Mai rar sunt folosiţi alţi termeni. Astfel, pertinencia poate desemna uneori, fără a le nominaliza, satele ce ţineau de aşezarea principală a unui domeniu. Terra şi locus sunt termeni mai vechi, utilizaţi mai ales în secolul al XII-lea şi care au suferit unele modificări ale sensului; în Haţeg ei apar în secolele XIV-XV în formulări ca „terra vacua et habitatoribus a diu destituta” sau „locus habitationis vel possessionis... villa...”, cu înţeles ce a devenit cu timpul asemănător deoarece la începutul secolului al XVI-lea întâlnim formularea „terra seu locus... possessio...”.

Sufixul -telke adăugat unui toponim sătesc, ca şi numele de sat Teliuc („Telek”), au de asemenea înţelesul sat, după cum şi predium poate fi inclus, cu unele condiţii, în aceeaşi categorie de termeni. Predium a fost folosit în secolele XI-XII cu înţeles de aşezare, iar în epoca din care posedăm informaţii scrise despre Ţara Haţegului, documentele îl folosesc mai ales cu sensul de sat pustiit sau sat în curs de pustiire, dar el avea totuşi şi înţelesul de moşie sau sat după cum o dovedesc formulări ca „predium alias possessio Oroz alio nomine Rws”.

Tot ca privind aşezări săteşti trebuie înţeleşi în unele cazuri şi termenul silva sau formularea agros, prata atque feneta et alias terras arabiles, atunci când însoţesc un toponim sătesc, chiar dacă ei reflectă în bună măsură doar procesul stabilizării şi definitivării habitatului medieval din unele zone, sau poate doar lipsa de precizie, din punctul de vedere al cancelariei, a regimului juridic al respectivelor aşezări. Dacă toţi aceşti termeni desemnează sau pot desemna sate, ei nu ne oferă totuşi lămuriri nici asupra mărimii colectivităţilor săteşti şi nici asupra gradului lor de omogenitate.

Primul document mai cuprinzător privind realităţile sociale din Ţara Haţegului în secolul al XIV-lea, ne oferă informaţii importante despre structura societăţii haţegane, valabile desigur şi pentru o bună perioadă din epoca anterioară redactării sale. Informaţiile, interpretate ca reflectând o anume „democraţie haţegană” şi „elemente străvechi locale”, provin de la scaunul de judecată întrunit la 1 iunie 1360 la Haţeg, organizat cu prilejul unei „adunări obşteşti cu obştea cnezilor şi cu oamenii de orice altă stare şi condiţie din districtul Haţeg” şi prezidat de vicevoievodul Transilvaniei care era şi castelan al Haţegului.

Printre cei 22 asesori juraţi nominalizaţi în text (în loc de 24, cifră indicată tot acolo), figurează 11 cnezi, 5 preoţi şi 6 „români de rând”. Aceştia din urmă („olahiis populanis”) sunt Tatomir cel Roşu şi Stoian zis Piticul, amândoi „iobagi” ai lui Nan fiul lui Constantin, Baia fiul lui Buz din Clopotiva, Daţcu („Ladislaus”) fiul lui Zombur, Dragomir din Silvaş şi Mihul, „iobag” al lui Basarab cel Lung.

Termenul „iobag” pe care-l foloseşte documentul nu poate fi echivalat cu „ţăran aservit”. În terminologia textelor ungare acest termen a cunoscut o îndelungată evoluţie din secolul al XI-lea şi până în secolele XIV-XV, iar folosirea lui la 1360 pentru exprimarea unor raporturi de subordonare existente atunci în societatea românească haţegană, ne îndeamnă să luăm în considerare mai degrabă sensurile sale iniţiale, din secolele XI-XIII, decât sensul „clasic” pe care termenul l-a avut în secolele XV-XVIII.

Iobagi în acest din urmă sens, deci ţărani aserviţi stăpânului moşiei prin relaţii personale şi directe, iar nu prin intermediul obştii din care făceau parte, întâlnim în satele româneşti haţegane doar începând cu mijlocul secolului al XV-lea, când sunt pomenite persoane ce deţineau sesii iobăgeşti şi care erau iobagi ai unui nobil, eventual ai unui descendent dintr-o familie cnezială.

Dar „românii de rând” care erau „iobagi” ai altor români la 1360 şi care formau o categorie socială distinctă, nu puteau fi decât membri ai obştilor săteşti, aleşi printre egalii lor pentru a fi asesori juraţi datorită unor calităţi sau motive pe care nu le putem reconstitui. Este de asemenea posibil ca aceşti „români de rând” să fi făcut parte din pătura inferioară a cnezimii haţegane, să fi fost deci subordonaţi unor „jupani” sau „cnezi de vale”, iar calitatea de „iobagi” pe care le-o atribuie documentul să exprime raportul de subordonare. Cei doi cnezi care aveau „iobagi” la 1360 nu sunt din păcate precizaţi cu satul lor de reşedinţă dar, pe temeiul numelor, pare totuşi probabil ca primul să fi fost din Sălaş, iar al doilea din Râu Alb, amândouă aceste sate fiind reşedinţe ale unor,,cnezi de vale”.

Potrivit documentului din 1360, colectivităţile săteşti din Ţara Haţegului cuprindeau „cnezi”, „români de rând” şi „bătrâni”. Ultima categorie nu are semnificaţie socială ci doar una juridică, iar poziţia ocupată de „bătrâni”, indiferent de rangul lor social, reflectă doar stadiul încă relativ scăzut al diferenţierilor şi al aservirii feudale în societatea românească haţegană de pe la 1360. Pentru acest mediu putem încerca, pe temeiul documentelor, reconstituirea înţelesului termenilor „cneaz” şi „român de rând”, ca şi a raporturilor dintre aceste două aparente categorii sociale, determinând astfel omogenitatea şi mărimea obştilor săteşti.

Câţiva ani mai târziu, în 1371, un act cu caracter oarecum local, redactat la Deva, pomeneşte pe „universi kenezii et olachi” din cele patru districte ale cetăţii, care s-au opus unei judecăţi. Identitatea acestor „olachi”, cu „olachi populani” de dinainte este evidentă. Dar înainte de a ne ocupa de stările din mediul românesc haţegan, socotim util să ne oprim asupra satelor de la marginile sau din „pertinenţele” Ţării Haţegului, unde au existat alte condiţionări ale diferenţierilor sociale şi ale funcţionării obştii săteşti.

În asemenea situaţii de excepţie au fost cele cea 15 aşezări care au reprezentat în secolele XI-XII colectivităţi de „iobagi ai cetăţii”, instalate sub protecţia sau poate chiar din iniţiativa coroanei la marginea de nord a regiunii de care ne ocupăm. Privilegiate pe temeiul sarcinilor militare, aceste obşti săteşti au intrat după mijlocul secolului, al XIII-lea în faza destrămării, iar ieşirile din devălmăşie se reflectă în documentele din secolul următor.

În vremea primelor informaţii scrise, aceste sate erau locuite de mică nobilime şi ţinând seama de rolul tot mai important pe care aceasta l-a jucat în organizarea şi funcţionarea comitatului, pare foarte probabil ca ea să fi dispus încă din secolul al XIII-lea în satele sale originare de slugi şi ţărani dependenţi, aduşi din alte locuri. Dar aceşti ţărani, „iobagi” în sensul clasic al termenului, nu puteau reprezenta o obşte sătească.

Al doilea grup, mai puţin numeros, al aşezărilor săteşti cu situaţie de excepţie sub raportul structurii lor sociale, cuprinde pe cele întemeiate în secolul al XIII-lea de colonişti - Bretea Ungurească, Haţeg şi Sântămăria Orlea -, la care se adaugă două aşezări mai vechi ce au evoluat spre condiţia de târg şi apoi de oraş: Hunedoara şi Deva.

Şi aceste cinci aşezări au fost structurate iniţial după principiile obştii săteşti, în ultimele două au existat poate chiar obşti privilegiate cu îndatoriri militare, dar amestecul autorităţilor administrativ-politice prezente acolo, sau aservirea colectivităţilor ca urmare a unei danii regale, au determinat destrămarea acelor obşti. Pare probabil ca la Bretea Ungurească şi la Sântămăria Orlea, unde s-au înstăpânit familiile Bethlen şi Cânde de Râu de Mori, să fi fost atrase şi instalate familii ţărăneşti depinzând de noii stăpâni prin legături directe şi ca aceasta să fi produs modificări mai profunde ale aşezărilor.

Cu al treilea grup de sate abordăm problema vechimii şi caracterului obştilor săteşti ale românilor haţegani. Grupul cuprinde cam 30 de aşezări, situate în majoritate pe cursurile inferioare ale Cernei şi Streiului, precum şi în valea Orăştiei (Grădiştii), sate româneşti care au depins de „domeniul regal” prin mijlocirea unei cetăţi şi care, în urma unei danii, au ajuns în stăpânirea familiilor nobiliare.

Asemenea danii produse după mijlocul secolului al XIV-lea sunt consemnate de documente, iar daniile mai timpurii pot fi reconstituite după modul în care s-au format domeniile nobiliare. În toate situaţiile de acest fel, este de crezut că dania regală a consfinţit stări de fapt create ca urmare a cotropirilor produse în practica relaţiilor sociale din zonă.

Fiecare dintre satele româneşti cotropite de nobili străini a reprezentat o obşte sătească ce a continuat să funcţioneze multă vreme ca organism social-economic unitar, după aservirea sa juridică. Probabil că doar în satele în care s-au instalat, construindu-şi curţi nobiliare, încă din secolele XIV-XV, membri ai familiei beneficiare de danie regală, cum s-a întâmplat la Pestişu Mic, obştea sătească să fi ajuns mai repede la destrămare.

Dar în majoritatea acestor sate obştea s-a menţinut cu reglementările şi drepturile ei nescrise şi mai ales cu procesele ei productive tradiţionale. Aceasta explică de ce cele trei sate care ţineau de Pestişu Mic, unde se aflau trei nobili, nu s-au împărţit între aceşti nobili la 1330 sub formă de cote-părţi, ci ca organisme săteşti unitare, fiecărui nobil revenindu-i un sat, în timp ce pădurile, crângurile şi apele urmau să fie folosite mai departe în comun.

În asemenea sate româneşti, aservite ca obşte ce continua să-şi ducă traiul tradiţional, aflăm către sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul celui următor despre existenţa unor „cnezi”, reprezentanţi locali ai stăpânului de moşie. Aceşti „cnezi târzii” cu o poziţie în care se îmbinau atribuţiile judelui sătesc cu cele ale administratorului de moşie şi care desigur că beneficiau de scutiri şi avantaje de pe urma slujbei prestate, au alimentat în literatura de specialitate discuţia din jurul caracterului instituţiei cneziale la români, în sensul interpretării sale ca fiind o funcţie sau ca fiind o stare.

Deşi s-a încercat acreditarea ideii că aceşti cnezi din secolele XV-XVII au fost creaţi şi instituiţi de către stăpânii de domenii, după cum s-a susţinut că şi cnezii de pe „domeniul regal” au fost creaţi în secolul al XIV-lea de către reprezentanţii locali ai coroanei, avem toate motivele să vedem în ei pe urmaşii cnezilor săteşti originari, existenţi în sat înainte de aservirea din exterior a obştii şi datorând diferenţierilor sociale petrecute în sânul obştii săteşti atât starea cât şi poziţia lor socială. Pledează în acest sens cazurile pentru care dispunem de informaţii documentare explicite.

Restul aşezărilor, reprezentând peste 70% din totalul satelor înregistrate pe teritoriul de care ne ocupăm, constituiau în secolele XIV-XV colectivităţi săteşti pe care, dacă dăm cu totul crezare documentelor, ar trebui să le împărţim din punctul de vedere al structurii lor sociale în sate fără cnezi şi sate cu cnezi. Categoria mai numeroasă, cuprinzând 69 aşezări, este aceea a satelor în care nu este atestată prezenţa cnezilor.

În 46 de sate sunt atestate una sau mai multe familii cneziale. Nu includem printre aceste sate cu cnezi aşezările pentru care putem reconstitui instalarea, în calitate de stăpân al satului, a unui cneaz originar dintr-un sat învecinat, aceasta cu atât mai mult cu cât constatăm că „transferuri de cnezi” s-au produs chiar şi în sate unde existau de dinainte alţi cnezi, cei originari ai colectivităţii respective.

În afara celor două categorii, mai există alte 25 de sate a căror situaţie este neclară sub acest aspect, sau unde aflăm doar de prezenţa unor „cnezi târzii”, lipsiţi de drepturi de stăpânire asupra satului sau a unei părţi a lui. Ele nu constituie o categorie aparte, doar lipsa informaţiilor explicite împiedicându-ne să le repartizăm în prima sau a doua din categoriile amintite.

Repartizând aceste din urmă aşezări în mod egal între categoria satelor fără cnezi şi aceea a satelor cu cnezi, obţinem valori ce definesc, sub acest aspect, mediul de sate româneşti haţegane care în secolele XIV-XV a evoluat de sine stătător, fără intervenţii exterioare altele decât ale organelor administrative ale regatului. Din totalul de 140 de sate, cele fără cnezi au reprezentat cam 58%, în timp ce restul de 42% au fost sate cu familii cneziale. Aceste cifre întemeiate pe mărturia documentelor trebuie totuşi privite cu foarte multe rezerve.

Anticipând asupra concluziilor la care vom ajunge după examinarea unor cazuri particulare, putem afirma că satele cu cnezi reprezentau mult mai mult decât jumătate din aceste 140 de aşezări româneşti haţegane. Pentru a stabili situaţia reală suntem obligaţi să reconstituim sensul pe care l-au dat cancelariile termenului cneaz şi să analizăm, în primul rând, stările din satele în care este atestată prezenţa unor adevărate „obşti de cnezi”. Cazurile cele mai explicit reflectate în izvoarele scrise le întâlnim la Râu Bărbat, Barul Mare şi Ponor.

La Râu Bărbat în 1411 sunt pomeniţi 37 de bărbaţi ca având calitatea de cnezi (dar 32 dintre ei sunt precizaţi în acelaşi document şi cu termenul „oameni buni”!) şi ca având drepturi de stăpânire nu numai în satul lor, ci chiar mai vechi pretenţii asupra satului vecin, care nu avea cnezi. Este adevărat că aceşti 37 de cnezi erau descendenţii a numai 10 sau 11 persoane şi că, după chiar mărturia documentului, înainte vreme trăiau la Râu Bărbat doar 7 cnezi (numiţi şi „fraţi devălmaşi”) cu drepturi de stăpânire asupra satului, dar cele 37 familii „cneziale” existente la începutul secolului al XV-lea în sat lasă foarte puţin loc pentru prezenţa aici şi a familiilor de „români de rând”, dată fiind mărimea din acea vreme a aşezărilor.

Oarecum asemănătoare este câţiva ani mai târziu situaţia de la Barul Mare. La 1418 sunt pomeniţi aici 16 bărbaţi care stăpâneau cu drept cnezial satul, descendenţi a 9 sau 10 persoane, toţi aceştia putând deci fi consideraţi drept cnezi. Ei cedează atunci jumătate din sat (din „cnezatul” lor) fiilor cneazului Lei din Râu Bărbat. Cum este foarte puţin probabil ca importanta familie cnezială din Râu Bărbat, sat învecinat, să fi revendicat şi obţinut jumătate din Barul Mare cu scopul de a veni aici şi de a exploata cu muncă proprie moşia dobândită, trebuie să ne întrebăm din ce a constat în realitate această cedare.

Existau la Baru Mare şi „români de rând” ce urmau de aici înainte să lucreze jumătate din hotarul satului în folosul fiilor lui Lei sau să le plătească redevenţe? Informaţia din 1479, după care întreaga moşie Baru Mare (precizată în documente ca „două treimi din Baar”) a ajuns în stăpânirea unui urmaş al lui Lei din Râu Bărbat, pledează mai degrabă pentru prezenţa în sat la 1418 a unei „obşti de cnezi” care, pe parcursul câtorva decenii, şi-a pierdut drepturile în favoarea unei familii cneziale din satul învecinat.

Şi la Ponor, sat pentru care posedăm o serie de informaţii din secolul al XV-lea, situaţia se repetă. La 1404 jumătate din sat era stăpânită (cu drept nobiliar sau mai degrabă doar cu drept cnezial, dar în condiţii de ieşire din devălmăşie) de către urmaşii cneazului Lei de Râu Bărbat. Tot ei mai aveau atunci şi o treime din „cnezatul de la Ponor”, deci 1/3 din jumătatea rămasă încă devălmaşă.

Chiar dacă unul dintre fiii lui Lei de Râu Bărbat s-ar fi instalat la Ponor - cum pare a se fi întâmplat - este greu de crezut că el folosea personal 4/6 din moşia satului. Cât priveşte celelalte 2/6 din Ponor, aflăm la 1408 că fiii lui Lei de Râu Bărbat l-au acceptat ca devălmaş pe un oarecare Iuga fiul lui Stanislau şi că partea de stăpânire a acestuia din urmă echivala cu 1/4 din „cnezatul de la Ponor”, deci cu 1/8 din întreaga moşie.

Iar la 1447 suntem informaţi, cu prilejul unei întăriri cu drept nobiliar acordate de Iancu de Hunedoara, că o treime din moşia Ponor era atunci stăpânită cu drept cnezial („more kenesiatus”) de cei trei fii ai lui Stroia de Ponor şi de alte două persoane precizate ca fiindu-le „rude”. Nu ştim dacă beneficiarii diplomei din 1447 erau urmaşii acelui Iuga de la 1408, compararea, cifrelor pledează mai degrabă împotrivă, dar în schimb un oarecare Dan de Zarka ce revendica la 1448 un sfert din treimea Ponorului (deci 1/12 din sat), îşi trăgea drepturile desigur tot din destrămarea devălmăşiei iniţiale, deoarece acest personaj originar din Sereca putea stăpâni la Ponor doar prin căsătorie şi prin preluarea drepturilor soţiei sale. În lumina acestor informaţii, rămâne posibil ca la Ponor să fi existat şi „români de rând”, dar este sigur că în sat era pe la 1400 o „obşte de cnezi” ale cărei drepturi au venit în conflict cu cele ale familiei cneazului Lei de Râu Bărbat.

Există totuşi şi sate în care prezenţa simultană a cnezilor şi a „românilor de rând” este explicit atestată. Unul dintre ele este Clopotiva, ştirile fiind de la mijlocul secolului al XIV-lea şi de la începutul celui următor. Totodată, în sate româneşti cu familii cneziale care, după obţinerea unor diplome regale ce le confirmau stăpânirea moşiei, au păşit în secolul al XV-lea pe calea transformării lor în familii nobiliare, aflăm la sfârşitul acestui secol şi la începutul celui următor despre existenţa unor iobagi. Asemenea ştiri privesc Peşteana, Vad şi alte câteva sate.

Informaţiile pot fi interpretate în două moduri: iobagii erau originari din sat, fiind urmaşii unor membri ai obştii săteşti, decăzuţi în dependenţă personală faţă de descendenţii cneazului, sau erau ţărani veniţi din altă parte, a căror servitute decurgea din instalarea pe moşia confirmată cneazului. Oricum, întrebarea firească în aceste cazuri este aceea a raportului numeric, din interiorul satului, dintre cnezi şi „români de rând” sau, în eventualitatea în care i-am considera pe cei din urmă drept ţărani aserviţi, dintre cnezi şi iobagi. Din această întrebare derivă alta, aceea privind modul în care a continuat să existe şi să funcţioneze obştea sătească din asemenea aşezări, în paralel cu prezenţa cnezilor sau poate însumându-i şi pe cnezi.

O serie de informaţii pot fi invocate pe marginea acestor întrebări. La Călan se aflau în 1387 doi fraţi cnezi ce stăpâneau satul (documentul foloseşte expresia în loco habitationis vel possessionis ipsorum în dicta villa Calantheluk) sub acoperământul formulei juridice a „domeniului cetăţii regale Deva” şi care zălogeau atunci unor nobili străini locul de moară de pe râul Strei. Câteva luni mai târziu, când regele a dăruit acelor nobili Călanul, aflăm că satul avea opt gospodării locuite. Ar rezulta că într-o aşezare, despre care mai ştim că se afla atunci pe drumul pustiirii, cnezii reprezentau 25% din numărul sătenilor, sau numai 20% pentru cazul în care gospodăriile lor nu au intrat în calcul.

Două decenii mai târziu, în 1406, satele Almaşu de Jos şi Chergeş aveau împreună 25 sesii (gospodării?), cifră pomenită cu prilejul întăririi lor unui grup de cinci cnezi care, după cum rezultă din textul diplomei, erau cu toţii din Almaşu de Jos. Acceptând că acest din urmă sat era mai important şi mai populat decât învecinatul Chergeş, lipsit de cnezi, ar rezulta că la Almaşul de Jos cam 30% din săteni erau cnezi. Dar dacă gospodăriile lor n-au intrat în numărătoarea sesiilor, proporţia cnezilor ar scade la 20-25%. Acestor exemple se adaugă ştiri care, deşi mai târzii, privesc aceeaşi zonă.

În cele 123 de sate româneşti aflate la 1512 pe domeniul cetăţii Hunedoara trăiau atunci 1.137 de familii iobăgeşti şi 167 de familii de cnezi. Cnezii par deci să fi reprezentat aici cam 13% din totalul sătenilor, dar cum printre aşezări se aflau şi unele lipsite de familii cneziale, rezultă că în satele cu cnezi aceştia din urmă reprezentau cam 20% din totalul locuitorilor.

Existenţa simultană în Ţara Haţegului a unor sate româneşti reprezentând, unele din ele obşti de cnezi, iar altele obşti săteşti ce includeau în sânul lor {sau aveau în afara lor, eventual într-o poziţie de dominare şi aservire) familii cneziale, îşi găseşte cu greu o explicaţie. Pare mult mai probabil ca aceste situaţii diferite să se datoreze nu atât realităţilor sociale haţegane, cât modului în care acestea din urmă s-au reflectat în documentele de cancelarie.

Analizând în continuare satele unde nu este atestată prezenţa cnezilor, informaţiile documentare pledează încă mai mult pentru considerarea lor drept obşti săteşti omogene sub raport social. Anticipând din nou asupra încheierilor privind sensul dat de documente termenului cneaz, putem totuşi afirma că în multe dintre aceste aşezări se aflau de fapt „familii cneziale” sau mai degrabă că, din punctul de vedere al cancelariilor, respectivele aşezări puteau fi numite şi „cnezate”, fiind stăpânite în devălmăşie de o obşte sătească.

Absenţa unor astfel de atestări se datorează faptului că în secolele XIV-XV aceste obşti nu mai erau libere, iar fiecare din satele de care vorbim aici apare în documente ca fiind în stăpânirea unei familii cneziale ce rezida într-un sat mai mult sau mai puţin învecinat. Această dependenţă era încă departe de o reală aservire feudală, obştile fiind datoare doar cu anumite prestaţii în muncă şi produse faţă de cneazul stăpân al satului. Important era însă faptul că la acest stadiu de început al aservirii feudale, veniturile cuvenite coroanei sau cetăţii regale din acel sat erau în sarcina stăpânului satului şi că în cazul în care acel stăpân nu rezida în sat, erau întrunite toate condiţiile pentru ca acea aşezare să apară ca fiind lipsită de cnezi.

Pentru existenţa unor obşti omogene în satele unde nu se pomeneşte de prezenţa cnezilor, este semnificativ şi faptul că în secolul al XIV-lea şi până către mijlocul secolului următor, stăpânirea în comun de către două familii cneziale străine a unui asemenea sat a fost exprimată prin cote-părţi, care echivalau desigur cu părţi din prestaţiile la care era datoare obştea, iar nu printr-o anumită parte din hotarul satului sau printr-un anumit număr de gospodării.

Abia începând cu mijlocul secolului al XV-lea constatăm transformarea părţilor de stăpânire asupra satului într-un număr determinat de sesii sau gospodării, cu prilejul ieşirii din devălmăşie a stăpânilor satului. Acest din urmă fenomen, reflectând adâncirea procesului de feudalizare şi implicit de destrămare a obştii săteşti, nu este totdeauna uşor de surprins.

Pe durata, mai multor generaţii, de la începutul secolului al XIV-lea şi până la mijlocul secolului următor, înrudirile dintre familiile cneziale şi moştenirile preluate de familii străine pe temeiul regulii „sfertului de fiică”, instalările în sate învecinate a unor membri ai acestor familii cneziale având ca efect precizarea personajelor cu numele noului sat de reşedinţă, ca şi dificultatea identificării cazurilor în care ieşirea din devălmăşie se produce între familia de cnezi săteşti şi aceea a cnezilor de vale, toate acestea împiedică adeseori reconstituirea exactă a sistemului stăpânirilor de drept cnezial şi a modului de transmitere-de la o generaţie la alta a stăpânirilor. Dar liniile generale ale procesului la care ne referim se desprind cu suficientă claritate pentru a nu avea totuşi îndoieli asupra sensului în care au evoluat relaţiile sociale.

În legătură cu satele pentru care documentele nu precizează existenţa cnezilor, trebuie oricum notat şi faptul că unele dintre ele lasă impresia a fi fost în secolele XIV-XV aşezări mai noi şi - foarte probabil - cu număr mai mic de gospodării. Nu folosim noţiunea „sat nou” în sens absolut, echivalent „întemeierii în loc pustiu”, ci în sensul definitivării mai târzii a cadrului de-habitat medieval din acel loc, după „pulsaţiile” succesive la care ne-am referit şi în paginile anterioare. Este important de reţinut că, cu puţine excepţii, satele numite ohaba precum şi cele precizate de documente cu determinative echivalente (villa libera, szabadfalu, foarte probabil şi uric), fac parte din categoria satelor lipsite de cnezi. Asupra acestui aspect vom mai avea prilejul să revenim, dar de pe acum putem spune că ohabele din Ţara Haţegului au însumat cel puţin 15 aşezări săteşti.

Revenind la punctul de plecare al discuţiei asupra obştilor săteşti şi precizând încă o dată că, în principiu, fiecare aşezare trebuie înţeleasă ca fiind! echivalentă cu o obşte sătească, nu pierdem din vedere faptul că gradul de autonomie socială şi economică al obştilor săteşti din Ţara Haţegului n-a fost identic în toate aşezările. Din acest punct de vedere, satele cu obşti cneziale sau satele cu familii de cnezi săteşti ne apar, pe temeiul documentelor, ca fiind în mai mare măsură organisme social-economice de sine stătătoare, decât satele lipsite de cnezi sau decât ohabele.

Dacă cele două din urmă categorii lasă uneori impresia a fi obşti săteşti mai noi, desprinse dintr-o obşte-matcă şi dependente încă sub anumite aspecte de această obşte-matcă, este foarte greu de stabilit dacă nu cumva ne aflăm în prezenţa unor fenomene ţinând de uniunea de obşti săteşti, în care diferenţierea satelor se datorează existenţei în fiecare grup de sate a unei aşezări principale ce nu trebuie să fi fost în mod obligatoriu şi cea mai veche.

În ceea ce priveşte existenţa satelor cu cnezi şi a satelor fără cnezi, precum şi a satelor cu obşti cneziale, gradul real de omogenitate al obştii săteşti nu poate fi reconstituit pe temeiul documentelor de cancelarie. Principala explicaţie a acestor categorii se află în poziţia adoptată de autorităţile regale faţă de stăpânirile exercitate de fado în cuprinsul aşa-numitului „domeniu regal” şi, în consecinţă, faţă de cei care în urma stăpânirilor lor aveau obligaţii în împlinirea veniturilor coroanei.

În practica relaţiilor juridice instituite treptat între regalitate şi societatea românească din Ţara Haţegului, cu analogii şi în alte zone din sudul Transilvaniei, termenul cnezat a fost folosit de cancelarii mai ales pentru desemnarea unei stăpâniri de fapt grevate de îndatoriri faţă de cetatea regală sau de administraţia domeniului regal.

Ca urmare, întâlnim în documente cnezate care sunt egale cu o parte de sat, atunci când cel ieşit dintr-o mai veche devălmăşie era personal răspunzător de îndatoririle ce decurgeau din partea lui de stăpânire. Acest fel de „cnezat”, cu înţeles mai mult juridic şi fiscal, echivalent până la un punct cu „possessio” sau „moşie”, nu poate fi pus alături de cnezatele existente în secolul al XIII-lea pe teritoriul Olteniei şi nici chiar de cnezatele maramureşene de la începutul secolului al XIV-lea.

Dacă nu ne putem sprijini pe documentele de cancelarie pentru lămurirea raporturilor dintre obştile săteşti şi adevăraţii cnezi, alţii decât membri devălmaşi ai obştii săteşti încă libere sau aflate abia la începuturile aservirii sale, înseamnă că nici diferenţierea clară dintre „cnezi” şi „românii de rând” nu este posibilă pe temeiul izvoarelor scrise din secolul al XIV-lea.

Ţinând seama că documentele folosesc termenul cneaz pentru toţi cei care exercitau o stăpânire, fie şi în devălmăşie, de pe urma căreia aveau obligaţii faţă de domeniul sau cetatea regală şi în condiţiile în care până la 1360, data atestării „românilor de rând”, încă nu începuse întocmirea seriei de diplome de drept cnezial în Ţara Haţegului, ar trebuie să credem că „românii de rând” erau săteni din afara obştilor. Sau, mai degrabă, să reţinem doar faptul că vicevoievodul Transilvaniei, care era şi castelan de Haţeg şi care a prezidat judecata de pe urma căreia s-a întocmit actul de la 1360, avea şi el cunoştinţă de existenţa stratificărilor sociale la românii din Ţara Haţegului.

Pe parcursul secolului al XIV-lea şi la începutul celui următor, în satele n care obştea continua să funcţioneze ca o devălmăşie reală sau în care veniturile regale erau în sarcina întregii obşti, toţi devălmăşii puteau fi desemnaţi drept cnezi, iar obştile cneziale despre care a fost vorba nu sunt decât o ficţiune juridică apărută în procesul constituirii şi administrării domeniului regal. Pare deci foarte probabil ca şi în satele în care documentele pomenesc câteva familii de cnezi sau în care, după cum s-a arătat, cam un sfert din numărul sătenilor apar în documente ca având calitatea de cnezi, să fi existat o obşte sătească mai mult sau mai puţin omogenă.

Din punctul de vedere al cancelariilor, în aceste sate ar fi putut trăi şi alte „familii cneziale” în afara celor pomenite în documente, familii de săteni devălmaşi cu drepturi de stăpânire asupra moşiei satului şi cu obligaţii faţă de domeniul sau cetatea regală. Dar după acordarea unei întăriri pentru una sau mai multe familii, calitatea de cneaz s-a re-strâns, tot din punctul de vedere al autorităţilor, la beneficiarii diplomei.

Analiza şi interpretarea informaţiilor din documentele de cancelarie şi constatarea că ele nu permit reconstituirea unei societăţi haţegane clar structurate, constând din obşti libere şi obşti aservite, din cnezi care să reprezinte pătura socială dominantă şi din săteni („români de rând”) care să fie membri ai unor obşti aservite sau ţărani în stare de servitute personală şi directă, nu trebuie să ducă la concluzia că toate satele româneşti haţegane erau în secolul al XIV-lea devălmăşii asemănătoare între ele, lipsite de diferenţieri, interne. Cu atât mai puţin este de crezut că doar actele regale au determinat stratificarea societăţii româneşti, ridicând pe unii săteni la rangul de cnezi stăpâni ai satului şi aservindu-le acestora pe ceilalţi membri ai obştii.

Indiferent de sensul cu care a fost folosit termenul cneaz de cancelarii, pomenirea la 1360 a „românilor de rând”, conflictele patrimoniale pe care le înregistrăm, în secolul al XIV-lea şi la începutul celui următor în sânul societăţii haţegane, conflicte pe care nu regalitatea le-a declanşat, ci doar le-a consemnat încercând să le rezolve în spiritul tiparelor juridice ale regatului, ca şi alte mărturii despre care va fi vorba, dovedesc că în secolul al XIV-lea obştea sătească haţegană, deşi încă viguroasă şi reprezentând principala realitate socială din această regiune, suferise ştirbiri prin apariţia alături şi deasupra ei a unor alte instituţii româneşti. Epoca de la care această obşte, permanenţă a istoriei româneşti la începuturile evului mediu, a început să cunoască fisuri, fenomene de aservire şi să evolueze în Ţara Haţegului în ritm mai grăbit spre dezagregarea şi transformarea ei, poate fi stabilită prin analiza mai detaliată a cnezatului haţegan.

Cnezi şi cnezate haţegane

Încercarea de a cunoaşte cât mai amănunţit obştile săteşti prin mijlocirea primelor informaţii documentare, ne-a obligat să abordăm în paginile anterioare şi probleme ţinând de cnezatul din Ţara Haţegului. Menţionarea în documente a „obştilor cneziale”, care erau obşti săteşti libere, în situaţie privilegiată şi cu diferenţieri interne mai mici, face ca problema obştilor şi aceea a cnezilor să nu poată fi tratate distinct. Înţelesurile diferite cu care s-a folosit termenul cneaz de către cancelarii de la o epocă la alta şi uneori chiar într-o zonă sau alta a Transilvaniei, înţelesuri reflectând prevalent laturile juridice şi patrimoniale ale instituţiei, îngreunează mult reconstituirea caracterelor esenţiale ale cnezatului.

Folosirea informaţiilor privind cnezatul din Ţara Românească şi Moldova complică încă mai mult reconstituirile, deoarece ele sunt relativ târzii şi provin tot din cancelarii de state medievale, lipsite de interes şi chiar incapabile să surprindă adevăratele trăsături, cele iniţiale, ale unei instituţii prestatale. Desigur că nu putem neglija aceste informaţii atunci când încercăm să obţinem o privire de ansamblu care să fie valabilă pentru întreg teritoriul locuit de români şi pentru diferitele etape de-a lungul cărora a evoluat cnezatul românesc, încheierile cu caracter general trebuind totuşi a fi precedate de analize privind diferitele zone şi diferitele etape de evoluţie. Pentru începuturile cnezatului haţegan dispunem din fericire, în afara informaţiilor din documentele de cancelarie, şi de alte mijloace pentru a-l cunoaşte.

Există în primul rând mai multe categorii de monumente care reflectă prezenţa, în afara îndoielilor, a unei pături sociale suprapuse. Este vorba de bisericile de familie, acele capele de curte, a căror apartenenţă la o persoană sau la o familie şi nu la întreaga colectivitate sătească - mai ales dacă privim lucrurile sub aspectul actului ctitoririi - este evidentă.

În 1313-1314 când Balea de Streisângeorgiu punea să se scrie în biserica pe care a zugrăvit-o că aceasta s-a făcut,,pentru iertarea greşelilor cneazului Balea”, desigur că el nu folosea termenul cneaz pentru a preciza calitatea lui de membru al unei obşti săteşti libere. Familia cnezială de la Streisângeorgiu nu a beneficiat de diplome regale mai devreme de anul 1377 şi chiar atunci nu pentru satele sale originare ci pentru alte sate, calitatea de cneaz a lui Balea neputând deci decurge dintr-un act al autorităţilor regale.

Nepotul sau strănepotul său Cândreş se intitulează de altfel „jupan” în pisania pe care la 1408 a pus-o să se zugrăvească în aceeaşi biserică. Dacă adăugăm că această capelă de curte de la Streisângeorgiu a fost ridicată în prima jumătate a secolului al XII-lea, pe locul unui monument anterior din lemn, argumentul îşi capătă adevărata greutate.

Este vorba apoi de curţile cneziale corespunzătoare acestor capele de familie, din păcate încă foarte lacunar cunoscute deoarece, fiind construite la începuturile lor mai ales din materiale perisabile, au lăsat puţine urme pe teren. Resturile curţii de la Streisângeorgiu sunt totuşi elocvente, iar pentru fiecare dintre capelele de curte păstrate suntem în drept să postulăm prezenţa în vecinătate a curţii corespunzătoare. Mai bine păstrate - atunci când au fost construite din zid - sunt cetăţile de familie, acele turnuri-locuinţă care la fel ca şi capelele şi curţile cneziale reflectă, cu mult înaintea diplomelor regale şi a documentelor de cancelarie, prezenţa păturii sociale dominante.

Un alt mijloc de a stabili semnificaţia reală a cnezatului din Ţara Haţegului se întemeiază pe reconstituirea teritorială a „cnezatelor”. Alături de „cnezate” care echivalau cu o optime sau uneori doar cu 1/32 dintr-un sat, existau „cnezate” constând dintr-un sat întreg sau chiar dintr-un grup de sate învecinate, în măsura în care aceste deosebiri sunt stări de fapt anterioare intervenţiei în viaţa satelor haţegane a autorităţilor regale, sau în măsura în care actele regale nu au făcut decât să accepte şi să confirme situaţii mai vechi, putem face cuvenitele departajări în sânul categoriei aparent destul de largi a „cnezilor” şi „cnezatelor” din documentele de cancelarie.

Acestea din urmă ne oferă chiar unele indicii în acest sens, folosind de pildă pentru persoane precizate drept „cnezi” calificative diferite: famosi domini, honesti viri sau ioni viri. Pare greu de pus semnul egalităţii între aceste calificative, după cum fiul unui „comite”, beneficiar al unei întăriri regale sub condiţie cnezială şi având deci calitatea de cneaz, nu poate fi considerat drept simplu membru al unei obşti săteşti libere.

Este important de reţinut că în Ţara Haţegului, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei, cnezatul a fost o instituţie prin excelenţă românească, a avut deci caracter etnic. Faptul nu a fost totdeauna îndeobşte acceptat, au existat chiar încercări de a demonstra contrariul, tocmai din dorinţa de a anula sau măcar slăbi un argument cu deosebită greutate pentru evoluţia locală statornică a societăţii româneşti. Dar un istoric foarte bun cunoscător al izvoarelor scrise şi prin aceasta mai puţin înclinat spre interpretări tendenţioase, cum a fost Csanki Dezso, nu s-a putut îndoi de acest adevăr, iar în geografia sa istorică, acolo unde apar informaţii despre cnezate, găsim judicioasa observaţie că ştirile se referă la români.

S-au făcut de altfel încercări şi pentru zonele din nordul Transilvaniei, unde în secolul al XV-lea tabloul etnic a cunoscut o oarecare diversificare, de a contesta caracterul românesc al instituţiei cnezatului, dar şi aici documentele reflectă clar apartenenţa la mediul feudalităţii româneşti a beneficiarilor de diplome regale de întărire sub condiţie cnezială.

În ceea ce priveşte mărimea „cnezatelor”, înţelese de documente ca possessiones, deci ca moşii, stăpânite sub condiţie cnezială, întâlnim destul de multe cazuri în care ele echivalează cu un sat întreg. Da Barul Mic, de pildă, documentele pomenesc stăpânirea satului înainte de 1421 de către o singură persoană, Banc fiul lui Litovoi, iar cei doi cnezi care stăpâneau Călanul la 1387 sunt precizaţi ca fiind fraţi, deci descendenţii tot ai unei singure persoane. Dar Deşnic este atestată către sfârşitul secolului al XIV-lea şi la începutul celui următor o singură familie cnezială, aceea care a ctitorit şi biserica din sat, iar cneazul pomenit în anul 1366 în satul Stroieşti este un personaj al cărui nume a trecut asupra satului.

Numele de aşezări provenind din antroponime şi reflectând în primul rând procesul patrimonializării feudale a satelor, constituie un argument important pentru considerarea cnezilor eponimi drept stăpâni ai satelor respective, mai ales în cazurile în care putem stabili schimbări ale numelor aşezărilor după cneazul de la un moment dat, aşa cum s-a întâmplat la Stroieşti.

Sub acest aspect situaţia din mediul satelor româneşti nu a putut fi deosebită de aceea din satele catolice unde personaje reale, atestate de documente ca stăpânind satul, au determinat numele acestor sate, cum s-a întâmplat la Batiz, Băcia sau Săuleşti. Cam 25 de sate româneşti din Ţara Haţegului par să-şi datoreze numele unui cneaz eponim, la mai mult de jumătate dintre ele (Băieşti, Britonia, Costeşti, Mărtineşti, Popeşti, Zăicani etc.) existând în acest sens certitudine.

Iar la fel după cum nu corniţele Batiz a întemeiat satul care-i poartă numele, deoarece aceeaşi aşezare se numea „Sohthesthelek” câteva decenii mai devreme, tot aşa nici Mărtineşti (numit mai devreme Dâncu de Jos), nici Popeşti (precizat ca „Almaş” la prima apariţie documentară) şi nici Stroieşti (numit anterior „Razloufalva”) n-au fost întemeiate de către un cneaz cu numele Martin, de către Ioan zis Pop fiul comitelui Laţcu, sau de către cneazul Stroia. Cu alte cuvinte, numele de sate provenind din nume de cnezi nu reflectă întemeierea aşezărilor de către eroii eponimi, aşa cum deseori s-a afirmat, ci în mult mai mare măsură, după cum am spus şi mai sus, procesul patrimonializării feudale.

Informaţiile documentare pledează pentru existenţa şi în alte sate a câte unei singure familii cneziale, deţinând de facto stăpânirea asupra obştii săteşti înainte de a fi confirmată de ture în această situaţie de către o diplomă a regelui sau a voievodului Transilvaniei. Acesta este cazul, de pildă, la Strei, unde începând din anul 1377 şi apoi pe tot parcursul secolului al XV-lea aflăm, despre o singură familie cnezială. Ea pare să reprezinte o ramură a importantei familii de Streisângeorgiu iar documentele nu ne permit stabilirea epocii de la care cneazul din Strei s-a individualizat cu stăpânirea sa distinctă; descoperirile arheologice de la Strei dovedesc oricum existenţa satului în prima jumătate a secolului al XI-lea.

Şi pentru Gânţaga sunt temeiuri de a crede că satul a avut o singură familie cnezială. Cele trei sate învecinate cu numele Silvaş sunt întărite la sfârşitul secolului al XIV-lea fiilor unui cneaz cu numele Ioan. iar devălmăşia acestora cu un oarecare „Wolkzan”, specificată în diploma voievodală din 1396, pare să se datoreze jumătăţii din Fărcădinul de Jos pe care tot atunci le-o întăreşte voievodul. Existenţa unei singure familii cneziale la Silvaş îşi găseşte un argument suplimentar în menţionarea la 1360, în calitate de „român de rând”, a unui Dragomir din Silvaş, sugerând existenţa în sat a unor diferenţieri sociale mai accentuate între obşte şi familia cnezială.

În alte documente întâlnim menţionarea satelor sub numele câte unui cneaz. Astfel, de pildă, stăpânirile de pe valea Râului Alb ale cnezilor din Băieşti se învecinează cu „Stroie de Coroieşti”, cnezii din Cinciş se învecinează cu „Stoica de Măceu”, iar satul sau moşia Măţeşti, menţionat ca vecin al unei moşii, este precizat drept stăpânire a lui „Bunea de Măţeşti”. Chiar dacă am admite că în asemenea sate existau mai multe familii cneziale, eventual adevărate „devălmăşii cneziale”, este evident că asemenea formulări trădează poziţia proeminentă a unei singure familii sau a unui singur cneaz. Constatăm de asemenea că în unele sate haţegane, pentru care documentele atestă stăpânirea lor de către mai multe familii, stăpânire devălmaşe sau deja divizată dar precizată drept „cnezat” sau ca exercitată sub condiţie cnezială, aceleaşi documente reflectă totodată poziţia privilegiată a uneia dintre aceste familii.

La Băieşti de pildă, în prima jumătate a secolului al XV-lea, apar documentar cinci cnezi stăpâni ai satului, dar în timp ce unul dintre ei are jumătate din sat, ceilalţi patru au doar câte o optime de sat. Aceştia din urmă par să-şi mai fi menţinut atunci starea de devălmaşi şi este puţin probabil ca ei să fi fost fraţi de sânge, deoarece o asemenea legătură nu putea fi trecută sub tăcere de diplomă. Încă mai concludentă este situaţia de pe la anul 1400 de la Râu Bărbat unde documentele, deşi pomenesc numeroase persoane ca având calitatea de „cnezi”, trădează totodată poziţia proeminentă a uneia dintre familii, aceea a lui Lei şi a fiilor săi.

Tot documentele consemnează faptul că deosebirile dintre „familiile cneziale” din Râu Bărbat se datorau unor transferuri şi preluări de părţi de stăpânire produse în trecut, iar cum principala familie cnezială din Râu Bărbat este atestată doar începând cu anul 1391 şi chiar atunci nu pentru confirmarea stăpânirii sale asupra satului de baştină ci pentru sate învecinate, devine şi în acest caz evident că diferenţierea din interiorul obştii nu s-a datorat intervenţiei autorităţilor regale, ci a fost urmarea evoluţiei interne a colectivităţii săteşti.

Toate mărturiile şi informaţiile despre care a fost vorba duc la concluzia că şi în Ţara Haţegului, în pofida menţionării de către unele documente a „obştilor de cnezi”, instituţia cnezatului de sat, înţeleasă ca reprezentând stăpânirea unui sat de către o familie cnezială, a fost un fenomen destul de răspândit. El a fost consecinţa ridicării în multe aşezări a câte unei familii în fruntea obştii săteşti şi implicit aservirea, în cadrul unor relaţii care erau de esenţă feudală, a celorlalte familii ce compuneau obştea.

Instituţia cnezatului de sat, ca stăpânire de natură feudală, nu-şi găseşte în documentele haţegane o reflectare atât de clară precum o găsim în aceeaşi vreme în alte zone ale Transilvaniei şi mai ales în Maramureş, făcând pe unii autori să vorbească de „democraţia cnezială haţegană” ca despre un particularism al acestei „ţări”, în realitate, credem că a fost vorba mai degrabă de un specific al documentelor referitoare la Ţara Haţegului, datorat cancelariilor şi vremii în care a fost redactată majoritatea documentelor. În Maramureş multe diplome sunt anterioare anului 1360, în Haţeg diplomele acordate cnezilor sunt cu câteva decenii mai târzii.

Cneazul „de tip haţegan” ne pare a fi mai mult o creaţie a izvoarelor scrise, fără justificări într-un specific local, iar cnezii din Ţara Haţegului pot fi consideraţi şi ei drept „strat superior al unei prime cristalizări feudale”, în spatele familiilor cneziale stăpâne ale câte unui sat, mai sus evocate, se mai puteau afla familii de săteni care în practica relaţiilor social-patrimoniale să fi avut o poziţie apropiată de aceea a cneazului atestat documentar, dar ni se pare totuşi mult mai probabil ca formula „obştei cneziale” să acopere de fapt diferenţieri sociale anterioare pe care documentele, dintr-un motiv sau altul, nu au avut interesul de a le consemna.

Generalizarea în Ţara Haţegului cu ajutorul informaţiilor de care dispunem a instituţiei cnezatului de sat este doar o schemă unificatoare ce simplifică o realitate care a fost desigur mult mai variată şi mai ales în continuă evoluţie, dar pe care documentele nu ne permit să o surprindem în toate detaliile ei. Natura feudală a instituţiei ne apare în afara oricărei îndoieli iar existenţa paralelă a unei a doua forme de cnezat, vădind trăsături feudale încă mai accentuate şi despre care va fi vorba mai jos, justifică interpretarea istorică la care ne alăturăm.

Continuarea discuţiei privind instituţia cnezială poate folosi şi contradicţiile conţinute de chiar documentele cancelariilor. Pe de o parte, ele definesc cnezatul ca simplă posesiune de pământ grevată de obligaţii faţă de cetatea regală şi de coroană, acesta fiind sensul juridic al posesiunii exercitate „more kenesiatus”. Cneazul ar fi deci doar un stăpân de moşie cu o anumită calitate juridică, derivând din relaţiile sale cu autorităţile regale.

În treacăt fie spus, documentele nu justifică în nici un caz echivalarea cnezatului cu o slujbă, asemenea interpretări fiind posibile doar dacă ne-am limita la informaţiile de după mijlocul secolului al XV-lea, deci la „cnezatul târziu” intrat demult în faza disoluţiei sale. Dar pe de altă parte, documentele subliniază şi caracterul de dominium al cnezatului, înţeles ca stăpânire asupra satului, a mai multor sate sau a unei părţi de sat, prin urmare şi asupra obştii sau cel puţin asupra unui grup de familii, iar când asemenea menţiuni privesc un cneaz lipsit de confirmare scrisă sau se produc la prima confirmare a cneazului în stăpânirea sa, este evident că informaţia are în vedere stările de fapt de dinaintea intervenţiei actului regal.

Asemenea informaţii subliniază caracterul de stăpânire feudală a cnezatului, interzicând totodată considerarea lui drept rezultat al iniţiativei autorităţilor regale. Reglementarea juridică din 1366, conform căreia, mărturia cneazului român confirmat prin diplomă regală urma să aibă tăria unei mărturii de nobil, în timp ce mărturia „cneazului comun” (lipsit de întărire) era echivalentă cu aceea a unui jude sătesc, folosită la acreditarea opiniei că doar confirmările regale i-au transformat pe cnezi în stăpâni feudali ai satelor, nu este concludentă deoarece are în vedere doar procedurile judiciare din acel moment.

Acest act n-a determinat şi nici reglementat relaţiile social-patrimoniale din interiorul obştii săteşti, ci a marcat cel mult una dintre etapele îndelungatului proces de contopire cu nobilimea regatului a unei părţi a cnezilor români din Transilvania. Dar alinierea feudalităţii prestatale româneşti la rânduielile de tip apusean ale regatului, nu poate fi echivalată cu naşterea acestei feudalităţi.

Desigur că acel dominium exercitat de cneaz asupra satului şi prin urmare asupra obştii săteşti, era încă departe de stăpânirea feudală în formele ei clasice. Stăpânirea cneazului a constat din ascultarea pe care i-o datorau sătenii, din foloasele şi veniturile realizate în muncă şi mai ales în produse, din dreptul său de jurisdicţie ca şi din alte acte de autoritate ce se exercitau în mecanismul complex al vieţii social-economice din interiorul comunităţii.

Dacă am fi tentaţii ca, pe temeiul unor asemenea relaţii de subordonare, sa-l privim pe cneaz ca pe un fel de „şef popular al unei grupe de români” sau doar ca pe un primus-inter pares negând natura feudală a acestor relaţii, nu trebuie pierdut din vedere că forurile juridice ale românilor din Ţara Haţegului, rezolvând în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului următor conform lui jus valachicum conflicte ivite în mediul românesc, adoptă hotărâri în care de fiecare dată se recunoştea părţii câştigătoare stăpânirea asupra satului sau a unei părţi de sat, deci implicit natura feudală a acestei stăpâniri.

Ca orice act de dominaţie şi de însuşire a unei părţi din. produsul realizat de colectivitate, stăpânirea cnezială a trebuit să se sprijine pe anumite realităţi instituţionale, să dispună de forţe care să-i asigure stabilitatea şi chiar treptata consolidare. Credem că principalul izvor a constat din nevoile de organizare şi funcţionare a proceselor economice, sociale şi de altă natură din interiorul colectivităţilor săteşti şi a grupurilor de sate haţegane, din tradiţiile care s-au creat şi îmbogăţit treptat precum şi - nu în ultimul rând - din apariţia unei autorităţi politico-militare care să exprime interesele cnezilor şi să constituie o primă etapă pe drumul maturizării structurii statale proprii. Dar despre această autoritate politică şi militară născută în sânul societăţii haţegane şi al cărei loc a fost luat cândva înainte de secolul al XIV-lea de către autorităţile regale, vom mai avea prilejul să vorbim.

Cu cele spuse până aici am abordat deja parţial şi problema originilor sau, altfel spus, a izvoarelor cnezatului. Aceste izvoare se plasează cronologic cu mult înaintea epocii din care posedăm informaţii scrise, deoarece monumentele pe care le-am evocat dovedesc prezenţa instituţiei în Ţara Haţegului încă e din prima jumătate a secolului al XII-lea, iar argumente de natură logică ne îndeamnă să coborâm şi mai departe în trecut.

De altfel, ştirile despre cnezi din documentele de cancelarie, reflectând intervenţia unei autorităţi statale într-o societate dominată de o feudalitate prestatală, marchează sfârşitul acestei feudalităţi în sensul transformării şi adaptării sale la rânduielile statului feudal, în cazul Ţării Haţegului la rânduielile unui feudalism de tip apusean. Evoluţia instituţiei cneziale nu a fost rectilinie şi nici permanent ascendentă, au existat stagnări şi probabil chiar involuţii determinate de şocurile migraţiilor târzii şi apoi de progresele cuceririi maghiare. Toate acestea fac foarte dificilă reconstituirea începuturilor cnezatului românesc.

Ca pentru toate procesele social-politice care au dus la naşterea Europei medievale, s-a propus şi pentru feudalismul românesc o origine internă, decurgând din transformările petrecute în sânul comunităţilor săteşti, precum şi o origine externă decurgând din cucerire. În măsura în care discuţia se află la stadiul ipotezelor de lucru, deoarece va mai trece mult timp până când o documentaţie proprie să poată lua locul argumentaţiei bazate pe analogii cu situaţia din regiuni mai privilegiate sub aspectul informaţiilor scrise, ambele căi trebuie luate în considerare, cu firească accentuare a primei căi.

Principalul izvor al instituţiei cneziale s-a aflat în organele alese ale obştilor săteşti, în acei juzi ai colectivităţilor rurale daco-romane care pe aproape întreaga durată a primului mileniu s-au menţinut în tiparele vieţii lor tradiţionale. Acest punct de vedere este sprijinit de faptul că principalele atribuţii ale juzilor se regăsesc ulterior exercitate de către cnezi, precum şi de constatarea că într-o etapă mai târzie, acolo şi în măsura în care cnezii nu s-au transformat în boieri sau nobili, ei au revenit la starea primară de juzi ai satelor.”

Un rol important în câştigarea ascendentului şi mai apoi a autorităţii reale asupra comunităţilor, trebuie sa-l fi avut şi exercitarea atribuţiilor ţinând de viaţa spirituală a obştilor săteşti. În epoca primelor informaţii scrise, constatăm că familiile cneziale deţin demnităţile eclesiastice, deşi ne putem totuşi întreba dacă procesul nu s-a desfăşurat invers, în sensul însuşirii ulterioare de către cnezi a unor poziţii cu implicaţii profunde în viaţa obştii, care să le consolideze şi justifice autoritatea. S-a evocat de asemenea posibilitatea ca cnezii să-şi aibă originea în elementele războinice, cu calităţi militare deosebite, provenind din grupurile de migratori târzii, pătrunse în sânul colectivităţilor săteşti pe care le-au subordonat şi de care au fost apoi treptat asimilate.

Această teorie s-a împletit strâns cu relevarea rolului militar al cnezilor români în secolele XIV-XV şi mai ales cu punctele de vedere după care principalul izvor al cnezatului l-a reprezentat slujba ostăşească. Opiniile despre originea etnică slavă a unei părţi a feudalităţii româneşti echivalează cu coborârea până în secolele VII-VIII a începuturilor instituţiei cneziale la români, în timp ce luarea în considerare a eventualei origini maghiare, pecenege sau cumane, plasează aceste începuturi în secolele X-XII.

Dincolo de informaţiile izvoarelor narative ce interzic respingerea totală şi ne-circumstanţiată a unor asemenea ipoteze, este sigur că argumentele, îndeosebi onomastice, care au fost invocate, nu au greutate deoarece antroponimele cu coloratură etnică maghiară sau turcică prezente în secolele XIII-XV în clasa boierească sau la cnezii români, au putut avea şi alte semnificaţii în afara originii străine a purtătorilor acestora.

Pentru originea cnezatului la români şi mai ales în legătură cu cnezatul haţegan, s-a vorbit insistent despre „întemeierea de sat” ca izvor al instituţiei. Există câteva documente care, aparent, pledează în acest sens, dar dacă facem cuvenita distincţie între calitatea socială şi condiţia juridică a cneazului, deci între poziţia pe care el o deţinea în societatea haţegană şi relaţiile sale cu autorităţile regale, atunci fără îndoială că nu aşa-numitele „întemeieri de sate” i-au creat pe cnezi.

În primul rând, nu orice sătean putea „întemeia” sate, ci doar o persoană care se bucura de autoritatea şi de mijloacele necesare unei asemenea activităţi, care avea în subordine grupul de familii necesare în acest scop, deci tot un cneaz. Iar documentele menţionează de altfel această calitate a „întemeietorilor” de sate, preexistentă actului „întemeierii”.

Un sătean nu devenea cneaz prin întemeierea satului, ci doar i se recunoştea o stăpânire de fapt sub condiţie cnezială asupra satului pe care-l putea dovedi ca fiind „întemeiat” de către el, situaţie ce pregătea şi uşura obţinerea confirmării regale. Este de la sine înţeles că în aceste condiţii toţi stăpânii de sate aveau interesul de a se prezenta drept „întemeietori” ai respectivelor aşezări, de a revendica o calitate pe care autorităţile regatului o recunoşteau ca dând naştere la drepturi. Drept consecinţă, avem toate motivele să credem că multe dintre „întemeierile de sate” ale izvoarelor scrise au fost fictive sau au reprezentat cel mult etapa finală a epocii caracterizate de o anumită mobilitate a vetrelor de sat, de „dilatarea” sau „concentrarea” habitatului medieval la care ne-am referit mai sus.

Cât despre existenţa mai multor categorii de cnezi în Ţara Haţegului şi în general pe teritoriul Transilvaniei, despre stratificarea din sânul acestei pături sociale sau mai degrabă clase sociale în curs de formare, s-au propus soluţii diferite. Cea mai răspândită clasificare, influenţată de reglementările judiciare ale regatului, este aceea după care existau „cnezi înnobilaţi”, „cnezi ai cetăţilor” şi „cnezi comuni”, ultimii echivalenţi sau identici cu juzii săteşti. Alt criteriu de diferenţiere ţine seama de regimul patrimonial-juridic al teritoriului sau domeniului pe care se exercita una sau alta dintre stăpânirile cneziale şi stabileşte pe această bază existenţa „cnezilor regali”, a „cnezilor bisericii” şi a „cnezilor nobilimii”.

Nu e greu de observat că aceste clasificări sunt grevate de două slăbiciuni esenţiale. Pe de o parte, ele clasifică pe cnezi pornind din exterior, de la autorităţile sau forurile cu care cnezii au fost siliţi încă din secolele XII-XIII să intre în raporturi administrative, juridice şi fiscale, pentru a-şi putea menţine stăpânirea lor de fapt sau pentru a obţine, în cazul raporturilor cu „domeniul regal”, confirmarea de drept a acestei stăpâniri. Pe de altă parte, clasificările la care ne-am referit nu ţin seama de evoluţia instituţiei şi consideră drept categorii distincte fazele succesive din transformările pe care le-a cunoscut cnezatul, ceea ce metodologic este greşit chiar dacă aceste faze au ajuns cândva să coexiste.

Toţi cnezii au exercitat iniţial o stăpânire de fapt, iar înainte ca daniile făcute de coroană să ducă la constituirea domeniilor bisericeşti sau nobiliare, toţi cnezii au fost „ai regelui” sau „ai cetăţii”, la care se adaugă faptul că cnezii de pe „domeniul regal” sau de pe „domeniul cetăţii” puteau stăpâni după 1300 satele lor, fără confirmare sau cu confirmare sub condiţie cnezială, în ambele situaţii existând obligaţia serviciului militar.

Atunci când confirmarea regală era obţinută sub condiţie nobiliară, nu se mai poate vorbi de „cnezi înnobilaţi” ci despre adevăraţi nobili, în rând cu nobilimea regatului deşi, după cum vom avea prilejul să vedem, au fost cazuri când aceeaşi persoană sau aceeaşi familie au primit pentru moşii sau sate diferite întăriri cu titlu nobiliar şi cu titlu cnezial, ceea ce complică încă mai mult lucrurile şi încercările de a stabili categorii după asemenea criterii.

Cotropiri, conflicte patrimoniale şi deposedări

Cercetări relativ recente privind deposedările şi judecăţile din Ţara Haţegului şi din alte părţi ale Transilvaniei în secolul al XIV-lea, în vremea de „omogenizări juridice” întreprinse de Angevini în regatul Ungariei, ne scutesc de tratarea detaliată a subiectului. Reluarea discuţiei şi supunerea informaţiilor unei noi analize sunt lipsite de interes, în contextul preocupărilor noastre, mai ales pentru acele fenomene social-juridice şi patrimoniale care încep să se manifeste în secolul al XIV-lea, sub influenţa măsurilor luate de Angevini şi care se amplifică în secolul următor.

Dar cum analizele pe care le-am întreprins cu prilejul reconstituirii sistemului de stăpâniri ne permit să intrăm mai adânc în miezul episoadelor reflectate de documente şi să descifrăm anumite mecanisme care vin din trecut, considerăm că putem încerca în acest loc restituirea încă mai aproape de adevăr a unor episoade ce ţin de cotropirile, deposedările şi conflictele din Ţara Haţegului.

Cotropirile propriu-zise, în sensul înstăpânirii unor nobili străini asupra satelor româneşti şi a aservirii acestora, au fost puţine în ţara Haţegului în secolul al XIV-lea şi s-au produs mai ales la marginile teritoriului de care ne ocupăm. Cotropiri sau deposedări şi mai ales alungarea de pe terenurile lor a unor comunităţi săteşti haţegane, s-au produs şi în etapa anterioară, în secolele XI-XIII, dar ele n-au lăsat aproape deloc urme în izvoarele scrise şi pot fi reconstituite mai ales pe temeiul stărilor etnice pe care le constatăm atunci când urmărim repartizarea habitatului haţegan în secolele XIII-XIV, sau cu ajutorul mărturiilor arheologice.

Asemenea conflicte s-au petrecut înainte de constituirea „domeniilor regale” sau a „domeniilor cetăţilor regale” din regiunea de care ne ocupăm, în secolele XI -XII, o dată cu progresele teritoriale şi de organizare de pe valea Mureşului ale coroanei, iar ulterior prin desprinderea din „domeniul regal” şi mai ales din domeniul cetăţii Deva, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, a unor sate româneşti dăruite familiilor nobiliare.

Şi cotropirile de sate româneşti de către nobilimea regatului, petrecute în secolul al XIV-lea, ni se înfăţişează formal ca „danii” făcute de coroană din „domeniul regal”, iar uneori ca „schimburi de moşii” intervenite între rege şi nobili. În acest fel au fost cotropite satele româneşti de pe valea Orăştiei (Grădiştii), ajungând să facă parte dintr-un mare domeniu feudal.

Din păcate nu putem reconstitui mai îndeaproape poziţia şi rolul cneazului Ştroia şi ale satului său în conflictul de hotar din 1366 dintre nobilii de Totia şi cei de Jelediniţi. Deşi Stroia îşi stăpânea satul în cadrul „domeniului regal”, fapt ce rezultă din calificativul de „cneaz regal” cu care este consemnat, constatăm că este oarecum solidar cu nobilii de Jeledinţi. Motivările intime ale conflictului ne scapă. Aceste motivări sunt în schimb foarte evidente în cazul cotropirilor întreprinse în deceniile următoare de către familia nobiliară de Binţinţi.

Originară, de pe malul Mureşului, această familie şi-a datorai demnităţilor deţinute în comitatul Hunedoarei ascensiunea pe care a înregistrat-o către sfârşitul secolului al XIV-lea. Probabil că în documentele cunoscute sunt înregistrate doar o parte din acţiunile pe care le-a întreprins pentru a-şi extinde stăpânirile în zonele de habitat omogen românesc ale Ţării Haţegului. La 1387 nobilii de Binţinţi au luat ca zălog pe termen delimitat de la cnezii din Călan un loc de moară de pe râul Strei, pentru ca după câteva luni o poruncă regală să-i introducă în stăpânirea unui sat numit „Călanul de Jos” şi precizat ca făcând parte din domeniul cetăţii Deva.

Deşi este posibil ca acest „Călanul de Jos” să fie identic cu actualul Călanu Mic şi deci ca actul de cotropire să nu fi afectat atunci satul de baştină al cnezilor ce şi-au zălogit locul de moară, înstăpânirea nobililor de Binţinţi asupra unui întreg sat românesc reprezenta desigur mult mai mult decât preluarea temporară a unei „folosinţe”. De altfel, încă din anul precedent ei au cerut şi obţinut de la coroană un alt sat de pe „domeniul regal” din districtul cetăţii Hunedoara, numit în text „Grinyed” şi care nu poate fi decât Gridul situat în aceeaşi zonă de pe cursul inferior al Streiului.

Identificarea este confirmată de ştirea că în 1391 regele a dăruit aceloraşi nobili satele româneşti Chitidul de Jos, Chitidul de Sus (Boşorod) şi Ocolişu Mic, învecinate cu Gridul, fără a ţine seama de faptul că patru ani mai devreme aceste trei sate fuseseră acordate, tot prin diplomă regală dar cu drept cnezial, familiilor cneziale de Strei şi Streisângeorgiu.

Informaţiile ne oferă oricum cheia pentru a înţelege sensul acelui ciudat „schimb de moşii în caz de moarte” contractat în anul următor, 1392, de cnezii de Streisângeorgiu şi care a avut drept rezultat consemnarea într-un act regal, întocmit în tabără în timpul campaniei militare, a satelor pe care ei le stăpâneau în vecinătatea proaspătului domeniu al nobililor de Binţinţi.

În contextul creat de creşterea rolului militar al cnezilor români la sfârşitul secolului al XIV-lea, încercarea lor de a se apăra împotriva cotropirilor prin acte juridice pare să fi dat roade, iar domeniul nobiliar născut în mijlocul zonei de sate româneşti n-a mai cunoscut sporuri ulterioare. Pentru stările din secolul al XIV-lea ca şi pentru evoluţia ulterioară a Ţării Haţegului, important este şi faptul că asemenea episoade nu sunt consemnate a fi avut loc în Depresiunea Haţegului sau în districtul cetăţii regale Haţeg, unde pătrunderea - fie şi doar limitată - a stăpânirilor nobiliare străine s-a produs pe altă cale, aceea a legăturilor familiare cu cnezii haţegani.

În această zonă centrală a Ţării Haţegului suntem în schimb informaţi despre confruntări, conflicte şi aparente „deposedări”, în care sunt implicate familiile cneziale şi care îşi găsesc explicaţiile în sistemul de relaţii interne social-patrimoniale din etapa anterioară. Multe dintre episoadele de acest fel ce se vor fi produs în secolele XIV-XV, nu şi-au găsit ecoul în documentele redactate ca urmare a intervenţiei organelor regale în dispute, sau în cele întocmite de către forurile judiciare locale abia către sfârşitul epocii de care ne ocupăm.

Indiferent de soluţiile pe care le-au adoptat autorităţile în asemenea cazuri, soluţii în care pare să fi prevalat totuşi aplicarea normelor „dreptului românesc” deoarece conflictele se produceau între români, izvoarele conflictelor consemnate în secolele XIV-XV se află în trecut şi devin inteligibile dacă ţinem seama de stările anterioare: vechimea structurilor teritoriale de tipul „cnezatelor de vale”, repartizarea între ele a „folosinţelor” satelor haţegane şi diferenţierile din sânul clasei cneziale, acestea din urmă având drept consecinţă exercitarea asupra fiecărui sat a unei duble stăpâniri, aceea a cneazului sătesc şi aceea a cneazului de vale.

Astfel, deşi consemnat relativ târziu, către sfârşitul secolului al XV-lea, conflictul dintre Cmdeştii de Râu de Mori şi „nobilii” de Vad pentru folosirea „pădurii Balomirului” şi având drept consecinţă maltratarea unor iobagi ai acestor din urmă „nobili”, are ca punct de plecare extinderea stăpânirilor Cândeştilor pe malul drept al Streiului, deoarece respectiva „pădure” este versantul dinspre cursul superior al Streiului al munţilor Şureanului.

Ori pădurile şi păşunile sau „folosinţele” cnezatului de vale al Cândeştilor s-au aflat din vechime în bazinul Râului Mare, deci în munţii Retezat, precum şi într-o parte a depresiunii de la izvoarele Jiurilor, iar extinderea lor la est de râul Strei, devenită posibilă după ce au devenit stăpâni la Sântămăria Orlea şi în cetatea de la Haţeg, încălca relaţii şi drepturi vechi prejudiciind satele din cnezatul de vale al Vadului.

De asemenea, folosirea unor terenuri de la izvoarele Jiurilor de către sate aparţinând mai multor uniuni de obşti haţegane transformate în cnezate de vale, a determinat şi acolo conflicte în momentul în care Cândeştii de Râu de Mori, confirmaţi de coroană în stăpânirea numeroaselor sate din cnezatul lor de vale, au încercat să-şi însuşească întreaga depresiune. Conflictul pare a se fi încheiat printr-o înţelegere ce hotărnicea „folosinţele” din valea Jiului ale satelor făcând parte din mai multe foste uniuni de obşti.

Mai numeroase sunt conflictele consemnate de documente ca producând u-se între două familii de cnezi de vale, pentru sate sau părţi de sate situate la hotarul dintre respectivele cnezate de vale, sate ce reprezentau foarte probabil „întemeieri” mai noi făcute prin încălcarea delimitărilor teritoriale străvechi. Dar cele mai dese sunt disputele dintre familiile de cnezi de vale şi cele ale cnezilor săteşti ce le erau subordonate, reflectate de obicei de documente sub forma protestelor produse cu prilejul introducerilor în stăpânire, sau a conflictelor născute de pe urma destrămării unor stăpâniri exercitate devălmaş. În această din urmă categorie de confruntări trebuie să includem şi conflictul consemnat la începutul secolului al XIV-lea în cnezatul de vale al Britoniei, chiar dacă nu putem cu totul exclude eventualitatea unei înscenări judiciare pentru obţinerea actului regal.

Mai greu de reconstituit sunt conflictele patrimoniale în care au fost implicate familii nobiliare străine, sau familii de orăşeni care prin căsătorii în mediul cnezial haţegan încercau să ajungă în stăpânirea unor sate sau cel puţin a unor părţi de sate româneşti, situaţie care să le permită accesul în rândurile micii nobilimi. Dintre conflictele din această categorie, cea mai detaliată reflectare în documente şi-o găseşte disputa privind cele două sate cu numele Pala (Băuţaru de Jos şi Băuţaru de Sus) de la izvoarele Bistrei bănăţene, unde pretenţiile familiei unui postăvar fost primar al Timişoarei, acceptate şi sprijinite de autorităţile regale, n-au fost o simplă „deposedare” în favoarea unui străin şi prin urmare nici aservirea unor obşti româneşti de către un nobil venit din afară, ci preluarea unor drepturi mai vechi ale familiei cnezilor de Densuş.

Din păcate, documentele nu ne informează cu suficientă claritate asupra poziţiei de pe care „Tatul românul” la 1393 şi Balea cu fratele său Dan în 1393-1402 au încercat să se opună instalării la Pala a familiei Posztos. Primul dintre ei ar putea fi cneazul sătesc de la sfârşitul secolului al XIV-lea, iar fraţii Balea şi Dan, care susţin că satele au fost „întemeiate” de către bunicii lor, ar putea fi descendenţii unui cneaz din cnezatul de vale al Densuşului.

Dincolo de aceste reconstituiri care, în lipsa informaţiilor detaliate, nu pot fi decât parţiale, se impune totuşi concluzia că majoritatea conflictelor, confruntărilor şi deposedărilor produse în secolele XIII-XV în Ţara Haţegului reprezintă ecourile târzii ale disputelor şi stărilor ţinând de etapa anterioară a istoriei regiunii.

Check Also

Societatea civilă în România după 1989

Decembrie 1989 a reprezentat pentru români prăbuşirea societăţii închise, unde individul era sufocat de omniprezenţa …

Românii şi statele vecine în timpul Evului Mediu

Reprezentând stadii diferite de închegare a instituţiilor politico-administrative şi militare, cnezatele şi voievodatele au fost …

Biserica şi şcoala în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii. Construcţia ecleziastică şi implicarea laică

Religia a avut un rol foarte important în evoluţia societăţii, de-a lungul timpului, în spaţiul …

Anglia la sfârşitul Evului Mediu

Care sunt, în secolul al XV-lea, trăsăturile formate până atunci ale caracterului naţional? Cu toate …

Probleme şi izvoare privind Evul Mediu

Pentru perioada evului mediu sau a feudalismului timpuriu dispunem de izvoare scrise (narative şi documentare) …