Soborul ţaţelor, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Soborul ţaţelor trebuia să completeze trilogia romanescă a lui Mateiu I. Caragiale. Într-o primă formulare, romanul se intitula Scoală ţaţelor. În acest sens, în Agendă, la data de 2 ianuarie 1929 se află însemnarea: „J’ecris les premieres lignes de Şcoala ţaţelor” (scriu primele rânduri la Şcoala ţaţelor). Motto-ul (epigraful) din fruntea manuscrisului este din Le Litin mystique al lui Remy de Gourmont, din prefaţă, şi anume, ultimul cuvânt din cel de al treilea vers al unui catren, şi versul final.

Perpessicius, în ediţia sa de Opere, din anul 1936, atrăgea atenţia a fi folosit acelaşi cuplet, din aceeaşi sursă, într-o cronică a sa, despre Hronicul măscăriciului Vălătuc, volumul lui Al. O. Teodoreanu. Dovada că era vorba de acelaşi izvor o găsea Perpessicius într-un alt pasaj din Agendă, de la 18 februarie 1929, unde se face numire de către Mateiu de împrejurarea de a fi dăruit prietenului şi susţinătorului său la dobândirea de decoraţii, profesorul Francis Lebrun, cartea Le latin mystique - dimpreună cu o autobiografie (curricidum vitae), în vederea propunerii scriitorului spre decorare cu Legiunea de onoare.

Din 18 aprilie 1930, mai departe, însemnările din Agendă demonstrează că prozatorul părăsise lucrul la Soborul ţaţelor, trecând la redactarea romanului Sub pecetea tainei. Tot în Agendă notează, la 21 decembrie 1932, că Alexandru Rosetti, prin Răcăciuni, îi cere „roman” - spre editare, fireşte, dar nu specifică la care din lucrările aflare pe şantier s-ar fi referit editorul. De contractat, Mateiu I. Caragiale a contractat, cu Fundaţiile, cum am specificat, editarea romanului Sub pecetea tainei, în fapt, în Agendă nu mai apare nici o indicaţie privind Soborul ţaţelor, încât putem considera proiectul abandonat, iar cele trei ciorne ale primei pagini - care ne-au parvenit - ca fiind singurele care au fost scrise.

Afirmaţia Cellei Delavrancea (Matei Caragiale împlinit în obsesia vieţii lui - confesiuni literare -, în „România literară” din 24 decembrie 1970) că: „Ne-a citit odată un fragment din «Soborul ţaţelor», pagini de umor sarcastic. Mediul descris distona în atmosfera casei lor, în care lucea argintăria unui bogat serviciu de ceai englezesc, dar râsul care izbucnea la lectura făcută de Mateiu crease o legătură de prietenie care ştergea orice antagonism, şi aşteptam cu nerăbdare să scrie romanul de moravuri suburbane care avea să fie un mare succes” o întâmpinăm cu serioase rezerve. Amintirile scriitoarei vizau o perioadă cu aproape patru decenii în urmă, iar, cum considerăm, Soborul tutelor nu se petrecea într-un mediu suburban - nu ar fi urmat să se petreacă acolo! Este mai probabil ca scriitorul să fi citit fragmente, pe care le avea gata, din Sub pecetea tainei.

Foile râmase din roman reprezintă, în versiuni foarte asemănătoare, începutul povestirii, respectiv trei file, cuprinzând acelaşi pasaj, în diferite faze de redactare, şi nici una versiunea „pe curat”. Din acest sumat material rezultă, totuşi, că, asemeni celorlalte proze mateine, şi Soborul ţaţelor urma să fie o povestire la persoana întâi, că, de asemenea, persoana povestitorului era una şi aceeaşi cu a autorului, într-un mod încă şi mai marcat decât în celelalte naraţiuni, căci aici îşi declina identitatea, că, în fine, anul acţiunii era 1929, adică acela chiar în care începuse să scrie romanul.

Mateiu I. Caragiale

Celălalt personaj prezent, Masinca Drângeanu, e o veche cunoştinţă, întâlnită în Craii de Curtea-Veche şi numită şi în Sub pecetea tainei, unde o pomeneşte cu nestins dor conul Rache. Cu toată probabilitatea, în cazul în care romancierul concepuse ideea unei trilogii - ceea ce nu ne pare suficient demonstrat - atunci Masinca Drângeanu ar fi fost tocmai elementul de şarnieră necesar, persoana care trecea legitim din casă în casă, primită pretutindeni, dar, spre deosebire de Pirgu, nu pe uşa din dos. Bine informară, atât în ce priveşte trecutul, cât şi prezentul, ea ar fi furnizat povestitorului o seamă de date de cate acesta nu s-ar fi putut lipsi.

Aşa cum în Craii de Curtea-Veche, în chiar casa Arnorenilor, mai veche cunoştinţă a povestitorului - care, ce e drept, se cam aprinde - nu se sfieşte să-i încredinţeze acestuia cele mai infamante date despre gazde, tot astfel ar fi putut proceda şi în acea societate unde s-ar fi întrunit „soborul”. Termenul de „ţaţă” nu trebuie să ne inducă în eroare asupra identităţii sociale a personajelor, Mateiu nu intenţiona să scrie un roman zolist cu slujnice şi proxenete. Vremea când povestitorul frecventa locuri şi localuri cu rea faimă trecuse. În curtea coanei Masinca întâlneşte o persoană din societatea cea mai înaltă! Aceasta putea să aibă secrete pe care Masinca să le cunoască, şi iată un eventual punct de pornire a acţiunii.

Fie că Masinca Drângeanu ar fi avut un rol de seamă în desfăşurarea intrigii, că ar fi fost deci un deux ex machina, fie că ar fi trecut, de la un moment dat, pe un plan secund, ceea ce pare evident este faptul că - acceptând titlul propus de autor - romancierul ar fi introdus în scenă un număr oarecare de figuri feminine poate trecute de prima tinereţe (ţaţa!), eventual bârfitoare, intrigante, infernale la o adică, stricând case şi punând la cale în comun (sobor!) legături infamante. Curtea-Veche ar fi fost înlocuita, ca axis mumii, cu un salon, o încăpere unde se reuneau eroinele povestirii, spaţiu închis de deriziune şi moarte - aceasta în cazul în care, urmându-şi viziunea, moartea ar fi jucat mai departe un rol principal, cum se întâmplase în Craii... şi, parţial, dar vizibil în Sub pecetea tainei.

Faptul că iniţial romanul fusese plănuit ca „Şcoala ţaţelor” ne mai îngăduie să avansăm ipoteza că acţiunea s-ar fi putut înfiripa în jurul coruperii unei fiinţe inocente, care ar fi devenit în cele din urmi şi ea o „ţaţă”. „Şcoala femeilor” a lui Moliere are un sens pozitiv, dar „Şcoala calomniei” a lui Sheridan pare mai apropiata de Şcoala ţaţelor, într-o arie, deci negativă. Termenul de „sobor” însă deplasează tema către cercul închis al unor reuniuni, un „sfat”, unde se discută probleme şi se iau hotărâri în consecinţă. Sensul peiorativ e clar, rezultând din însumarea a doi termeni cu încărcătură negativă, mai precis din contaminarea primului.

Plutind pe aceeaşi mare a supoziţiilor ne este îngăduit să credem că, fără să facă excepţie de la schema celorlalte proze ale lui Mateiu, şi Soborul ţaţelor s-ar fi centrat în jurul unei - sau a mai multor - taine, ce ar fi rămas în cele din urmă mai mult sau mai puţin nedezlegată, în aburul ei de melancolie, şi persistând în genul romanului de moravuri, aşa cum îl înţelegea scriitorul. Prin urmare, nici aici nu ne-am fi putut aştepta la o predominantă epică, după cum şi în Soborul ţaţelor tehnica romanului cu sertare ar fi putut fi preferată, la mai mate apropiere de Subpeceta tainei, decar de Craii de Curtea-Veche.

Oricum, pe un atât de sărac material existent - trei foi - critica nu şi-a exetsat facultăţile, cu cel puţin o remarcabila excepţie, Ovidiu Cottuş - vezi Opera lui Mateiu I. Caragiale. Exegetul matern observă, astfel, că „divina ţaţă” Masinca Drângeanu urma să fie eroul principal al romanului Soborul ţaţelor - ceea ce, după părerea noastră, rămâne o ipoteză fără acoperire -, roman ce se înfăţişa ca o continuare a Crailor de Curtea-Veche- de asemenea o ipoteză îndrăzneaţă, câtă vreme, cu siguranţă, eroii acestui roman nu mai puteau reapare în această „continuare”! „Soborul ţaţelor, afirmă criticul, era, probabil, gândită ca o carte libertină în tradiţia lui Restif de la Bretonne. Ea poartă ca epigraf un cântec bachic din secolul al XIV-lea, extras din Le latin mystiqitea lui Remy de Gourmont. Cartea, prefaţata de J.K. Huysmans, corespundea gustului pentru corupţia lingvistică a perioadelor de decadentă, manifestat de Des Esseintes.”

Din epocă, deţinem o mărturie asupra laboratorului marelui scriitor, legată de momentul elaborării Soborului ţaţelor. Aceasta se datorează Margarerei Miller-Verghi, bună prietenă a lui Mateiu şi, printre altele, autoarea unui mişcător articol, elogiu funerar, publicat, în limba franceză, în ziarul „Le Moment”, nr. 276 din 1936.

După ce afirmă că „Matei Caragiale întrupa în cea mai nobilă expresie pe gentilomul de litere, ostil publicităţii, străin de mulţime, închis în turnul său de ivoriu”, ceea ce, pe arunci, era un suprem elogiu, distinsa intelectuală trece la lămuriri: „Matei Caragiale a fost unul din rarii scriitori pentru care masa de cititori, ca să spunem aşa, nu exista. Ridica din umeri când auzea vorbindu-se de lucrări în tiraj mare sau despre scriitori ce nu lăsau să treacă anul fără să ofere publicului vreo operă nouă. Pentru el, a scrie era un ritual aproape sacru, care pretindea o minuţioasă pregătire, o amoroasă cizelare şi o auto-critică împinsă până la gradul în care devine primejdioasă şi aproape că alcătuieşte un obstacol funcţiei însăşi a scrisului” - observaţie de mare fineţe, din partea unei amatoare a scrisului.

În partea a doua a articolului se află menţiunea care ne interesează în mod deosebit: „Închis în somptuoasa retragere a apartamentului său bine apărat şi vătuit împotriva sgomotelor oraşului, Matei Caragiale îşi petrecea viaţa adâncit în lecturi savante, frunzărind fără încetate enciclopedii masive, pe care sfârşise prin a le egala, prin întinderea şi varietatea cunoştinţelor sale. Claustrar cu lunile la el acasă, tăcut, concentrat, mereu ocupat cu opera în gestaţie, el vorbea adesea, cu o fericită destindere, de viitorul său roman Soborul ţaţelor în care sconta să închidă chintesenţa spiritului său caustic şi a tarei sale puteri de observaţie. Adesea, se scula noaptea pentru a petrece ceasuri întregi aplecat asupra biroului său, nedezvăluind nimănui că lucrează, în ura pe care o resimţea faţă de orice treabă grăbiră şi nu îndeajuns de cu grijă pusă la punct”.

Iar, în final: „Cât despre Soborul ţaţelor, despre care Matei Caragiale nu vorbea niciodată fără un surâs muşcător, lucra la el în felul său, pe mici petice de hârtie pe care le scotea din când în când din buzunar, spre a trece un cuvânt, o notă, o întorsătură de frază, la fel de preţioasă în ochii săi ca un juvaer. Era din şcoala lui Flauberr, nu admirea în literatură decât rezultatul purificat după nenumărate şi necruţătoare ştersături şi, aşijderi lui Flaubert, va rămâne magnificul şi neuitatul meşteşugar al frazei, cel mai mare stilist al limbii sale natale şi neasemuitul orfevru care ştia ca nimeni altul să cizeleze «O luptă de titani / în montura unui inel»”.

O mărturie care nu poate fi pusă la îndoială, venind din partea uneia din putinele persoane care l-au cunoscut îndeaproape - în Agendă Mateiu pomeneşte de o vizită la Sionu a Margaretei Miller-Verghi, care petrecuse toată ziua acolo. De altfel, Margareta Miller-Verghi a fost, în opinia noastră, una din principalele artizane ale căsătoriei lui Mateiu cu Marica Sion. Din cele scrise de Margareta Miller-Verghi cu un simţ al responsabilităţii care, deci, nu poate fi pus la îndoială, rezultă că, până în ceasul morţii, scriitorul se afla mai departe în faza strângerii de materiale pentru Soborul ţaţelor. Iar aceste materiale i le oferea tocmai noua societate de doamne, multe din cea mai înaltă societate, în mijlocul cărora trăia, în noua sa situaţie. Termenul de „ţaţe” pare cu atât mai tare, şi poate, de aceea a şi şovăit să-şi pună pe hârtie proiectele care îl făceau să surâdă atât de muşcător.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …