Sobieski şi românii, de Costache Negruzzi (comentariu literar, rezumat literar)

Miracolul supravieţuirii noastre pe acest pământ, unde istoria a plătit în permanenţă tribut amplasării geografice, se datorează patriotismului înaintaşilor care au pus mai presus de viaţa lor datoria faţă de ţară, apărând fiecare petic de pământ de-a lungul secolelor. Un exemplu de acest fel este Cetatea Neamţului, care n-a putut fi cucerită niciodată.

În jurul acesteia se petrece acţiunea nuvelei Sobieski şi românii, de Costache Negruzzi, scriitor paşoptist, în opera căruia tema istorică a ocupat un loc de seamă, după cum scria şi Eminescu în poezia Epigonii: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, / Căci pe mucedele pagini stau domniile române... [...] Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, / Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte”. De proporţii mai reduse decât nuvela Alexandru Lăpuşneanul, capodoperă neegalată încă a nuvelisticii istorice româneşti, opera literară Sobieski şi românii a fost publicată în 1857, ca parte integrantă a volumului Păcatele tinereţelor.

Nuvela Sobieski şi românii este o scriere exemplară, atât prin mesajul său patriotic, cât şi prin structura compoziţională. Nuvela este specia epică în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, iar personajele - nu prea numeroase - sunt caracterizate succint şi sugestiv, în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii. Nuvela este de întindere mai mare decât povestirea şi mai scurtă decât romanul. Ca în orice operă epică, autorul îşi exprimă indirect sentimentele cu ajutorul acţiunii şi al personajelor şi povesteşte întâmplările prin intermediul naratorului. Întâmplările narate se constituie în subiect al operei literare, iar înlănţuirea lor respectă ordinea clasică a momentelor subiectului.

Momentele subiectului

Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul obiectiv şi naraţiunea la persoana a III-a, care ilustrează detaşarea acestuia faţă de întâmplări şi personaje.

Expoziţiunea

Expoziţiunea fixează timpul istoric - „pe la sfârşitul lui septembrie 1686” - şi locul acţiunii - „drumul ce duce către cetatea Neamţu” - în imediata apropiere a fortăreţei. Descrierea primului personaj colectiv al naraţiunii, „oastea polonă”, se face prin multe arhaisme, pentru a introduce cititorul în atmosfera epocii. Polonezii sunt prezentaţi gradat şi în mişcare - „un trup de lănceri ce deschidea marşa”, „o ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei”, „duiumul oştei”, „şleahtă pospolită”.

Costache Negruzzi

Starea sufletească a armatei polone reflectă deznădejdea, oboseala şi foamea, situaţie redată printr-o înşiruire de epitete: „cu steagurile strânse”, „cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă”. În fruntea armatei se află hatmanii Iablonovski, Potoţki şi regele Ian Sobieski, acesta din urmă fiind foarte enervat, fiindcă fusese rănit în orgoliul său de cuceritor prin incredibila rezistenţă a moldovenilor care-i istovesc armata, distrugând totul în calea lor.

Intriga

Intriga nuvelei (elementul care modifică situaţia iniţială) este reprezentată de apariţia cetăţii Neamţ în faţa oştirii polone şi hotărârea regelui de a o cuceri. Conflictul se manifestă prin două atitudini contradictorii. Pe de o parte, hatmanul Iablonovski îşi sfătuieşte stăpânul să nu atace şi să-şi continue drumul, iar pe de altă parte, Potoţki, linguşitor, stimulează orgoliul regelui încurajându-l să pornească asaltul.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii începe cu atacul asupra cetăţii Neamţ şi se narează lupta dintre oastea polonă şi ceata de moldoveni care-şi apără ţinutul. Naratorul obiectiv schimbă spaţiul exterior al acţiunii cu cel interior al cetăţii, unde se află optsprezece plăieşi - personaj colectiv - care înlocuiesc garnizoana trimisă la Fălcii, în tabăra lui Cantemir, cărora li se adaugă un al nouăsprezecelea, proaspăt întors de la Iaşi, unde fusese să „iscodească”. În timp ce ultimul venit le povesteşte că leşii au luat drumul Cotnarului, se aude buciumul străjerului ce anunţă sosirea marii armate.

În pofida mijloacelor reduse de apărare, pe care unul dintre tineri încearcă să le evidenţieze, bătrânul, „de care se videa că ascultă toţi”, hotărăşte rapid acţiuni de rezistenţă în faţa inamicului: „Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească ca într-o ţarină pustie”. Bătrânul plăieş îl întâmpină cu demnitate pe solul polonez care cere supunerea cetăţii în schimbul vieţii şi libertăţii garnizoanei, dar refuză cu fermitate să închine fortăreaţa: „Cetatea n-avem de gând să i-o dăm cu una cu două... Tot ce-i putem da este plumbul din puşce pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri...”.

Începe o luptă înverşunată, care durează patru zile, aducând pierderi în ambele tabere şi, deoarece rămăseseră fără muniţie şi merinde, plăieşii hotărăsc să închine cetatea „cu tocmeală”, adică pun condiţia să fie lăsaţi să plece unde vor voi. Leşii acceptă, însă rămân uluiţi când văd a doua zi că ies din cetate numai şase plăieşi, ducând în spate trei răniţi. Orgoliul regelui se dezlănţuie, considerând o jignire faptul că numai nouă moldoveni ţinuseră piept timp de cinci zile unei armate numeroase şi, furibund, el hotărăşte să-i ucidă prin spânzurare.

Punctul culminant

Punctul culminant al naraţiunii îl constituie scena în care sunt descrişi plăieşii privind cu demnitate şi calm pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Intervenţia hatmanului Iablonovski, plină de curaj şi demnitate, este cea care aduce iertarea românilor. El îi explică regelui că „aceşti viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda”. În faţa argumentului, Sobieski le evocă admirativ vitejia şi are o uşoară izbucnire de orgoliu, îndemnându-i să spună tuturor că au avut „cinstea de a se împotrivi cinci zile regelui de Polonia”.

Deznodământul

Deznodământul este melancolic. Moldovenii pleacă spre munţi, cărându-şi răniţii, iar leşii coboară „încet la vale” spre ţara lor. Cetatea „rămase singură [...] purtând pe zidurile sale urmele boambelor duşmăneşti”, ca un vestigiu al patriotismului românilor.

Personajele nuvelei

Personajele nuvelei sunt adevărate simboluri naţionale, reprezentative pentru patriotismul românesc. Încă din incipit, este prezentată oastea poloneză, personaj colectiv, construit prin unitatea de acţiune şi mişcare a masei de oşteni ca un singur om. Înfrângerea este descrisă prin enumerarea detaliilor cu scop caracterizator pentru oştirea vizibil marcată de ruşine, epuizare şi foame: „amestecaţi, în neregulă”, „cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă”. Naratorul apelează şi la caracterizare directă, concentrând aspectele descrise: „această oaste, în stare aşa de ticăloasă”.

Celor trei conducători: hatmanii Iablonovski şi Potoţki şi regele Ian Sobieski li se face o prezentare fizică sumară, prin descrierea directă a trăsăturii dominante, vârsta: „unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit şi doi mai bătrâni”. Hatmanii sunt construiţi în antiteză. Potoţki, cunoscător al vieţii de la curtea regală şi al sufletului domnului său, este tipul linguşitorului care îşi flatează stăpânul şi îl încurajează în hotărârea de a ataca cetatea, măgulindu-l: „Numele Măriei tale e destul tun”.

Iablonovski este înţelept şi raţional, trăsături ce reies indirect din replica pe care i-o dă regelui - „Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta [...] şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt”. Dialogul dintre el şi rege evidenţiază corectitudinea sa morală, spiritul de dreptate care se înalţă până la admiraţia sinceră pentru curajul şi vitejia duşmanului: „aceşti viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda”.

Regele Ian Sobieski, personaj individual, este tipul cuceritorului infatuat, trăsătură ce se evidenţiază indirect din vorbele lui: „Nu va zice lumea că o cetate i s-a arătat înaintea lui Sobieski, fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o, dar, cu mâinile!”. Orgoliul nemăsurat îi întunecă raţiunea, este ameninţător şi dictatorial: „cetatea se va cotropi, şi garnizoana se va trece prin ascuţişul săbiei”. Din gesturile necugetate se reliefează indirect firea impulsivă şi vanitatea lui Sobieski atunci când hotărăşte spânzurarea plăieşilor, în ciuda faptului că le promisese libertatea, deoarece percepe rezistenţa moldovenilor ca pe o jignire personală, idee sugerată şi de folosirea pronumelor la persoana I: „eu - mie”.

Luând în considerare sfatul înţelept al lui Iablonovski, Sobieski îşi salvează onoarea şi demnitatea, deşi trufia nemărginită iese indirect în evidenţă şi atunci când trebuie să recunoască vitejia românilor, fiindcă formularea răspunsului nu evidenţiază admiraţia, ci numai aroganţa ieşită din comun: „... aţi avut cinstea de a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia”.

Un alt personaj colectiv al nuvelei este grupul plăieşilor. Portretul lor moral este unitar, pentru că sunt construiţi ca o singură persoană, fiind călăuziţi de aceleaşi aspiraţii. Autorul nu le dă moldovenilor nume, pentru că ei fac parte din imensa categorie anonimă a patrioţilor, care au apărat dintotdeauna pământul strămoşesc. Ei nu constituie nici măcar garnizoana cetăţii, ci sunt un grup de oameni liberi, veniţi la chemarea boierului din ţinut să-i apere pământurile. Eroismul şi vitejia lor impresionante constituie o lecţie de patriotism, iubirea pentru vatra strămoşească transmiţând cititorului o puternică emoţie.

Dintre plăieşi, se distinge, prin felul cum este respectat, „un bătrân” - personaj individual - care este reprezentativ pentru înţelepciunea umană, ca rod al experienţei de viaţă. Trăsăturile morale reies indirect din faptele şi vorbele sale. Curajos şi hotărât, în momentul în care află că se apropie oastea polonă, ordonă pregătirea de luptă, impulsionat de mândria naţională: „Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească ca într-o ţarină pustie”.

Înţelepciunea vârstei şi buna cuviinţă sunt evidente la începutul dialogului cu solul polonez, pe care-l salută respectuos: „Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi?”. După ce ascultă cu calm propunerile şi ameninţările acestuia, refuză cu demnitate şi fermitate închinarea: „Cetatea n-avem de gând să i-o dăm cu una, cu două, măcar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde”.

Cu mult tact, îi transmite regelui alternativa păcii - „Mai bine Măria sa şi-ar căuta de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimica” -, însă adaugă imediat, cu o nuanţă de ironie şi subtilă avertizare: „Tot ce-i putem da este plumbul din pusce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înăuntru”. Înţelepciunea, demnitatea şi mândria bătrânului plăieş se manifestă şi atunci când pune condiţii pentru închinarea cetăţii „cu tocmeală”.

Atitudinea plăieşilor în faţa morţii este curajoasă şi ilustrează atitudinea ancestrală a românului de a-şi asuma soarta, de a privi moartea ca pe un dat firesc al vieţii. Ei privesc cu seninătate şi calm „pregătirile ce se făceau pentru moartea lor”, simţământ născut din sentimentul datoriei împlinite, din dragostea pentru pământul străbun. Ţinuta lor demnă are valoare simbolică, deoarece acolo nu se aflau „nici averi, nici merinde”. Moldovenii îşi apărau „sărăcia şi nevoile şi neamul”.

Mijloace şi procedee de caracterizare a personajelor scot în evidenţă însuşirile personajelor, conturate atât direct, cât şi indirect, în funcţie de întâmplările narate şi de relaţiile dintre ele, prin descriere, prin naraţiune şi mai ales prin dialog. Se remarcă antiteza dintre cei doi conducători şi dintre armata polonă şi grupul de plăieşi. Finalul nuvelei accentuează această opoziţie. Plecarea moldovenilor spre aşezările lor paşnice spre deosebire de oastea polonă, care îşi continuă drumul prin ţară străină are valoarea simbolică, şi anume despărţirea iremediabilă a celor două atitudini în faţa istoriei.

Concluzii

Arta de nuvelist a scriitorului Costache Negruzzi este evidentă şi în această operă literară. Se remarcă unitatea compoziţională realizată prin prezentarea armatei polone, atât la începutul, cât şi la sfârşitul nuvelei, realizându-se astfel o simetrie.

Acţiunea concentrată se realizează prin folosirea naraţiunii, ca mod de expunere dominant. Dialogul, care ocupă un loc destul de mare în nuvelă, evidenţiază, în special, trăsăturile personajelor, vai prin descriere, privirile captează imaginea locurilor şi a armatei polone.

Autorul dovedeşte preocupare pentru a reînvia acel timp istoric şi reuşeşte foarte bine să creeze atmosfera cu ajutorul arhaismelor care abundă în text: „pre”, „carii”, „puşce”, „leah”, „plăieş”, „hatman”, „metereze”, „boarribe” etc.

Conţinutul nuvelei care evidenţiază opoziţia dintre două concepţii şi atitudini, pe de o parte cea a cuceritorului orgolios - regele Ian Sobieski - şi pe de altă parte cea a românilor - apărători ai pământului strămoşesc - explică antiteza din titlu, unde conjuncţia „şi” are valoare adversativă.

Deoarece este o operă literară de întindere medie, cu acţiune desfăşurată în timp şi spaţiu, are un număr relativ mare de personaje, unele dintre ele complexe, opera literară Sobieski şi românii este o nuvelă.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …