Slavco Almăjan

Slavco Almăjan (10 martie 1940, Oreşaţ, Serbia) - poet, prozator, romancier, dramaturg, eseist, publicist şi traducător.

După absolvirea liceului la Vîrşeţ, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din Novi Sad, oraş unde se stabileşte şi unde îşi va desfăşura activitatea. A fost redactor la Radioul şi la Televiziunea din Novi Sad, redactor-şef şi responsabil al revistei „Lumina” (1976-1981), redactor-şef şi responsabil al Editurii Libertatea (1988-1992), preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Voivodina (1988), membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia, preşedintele Societăţii de Limbă Română din Voivodina (1990) etc. Colaborează la mai toate revistele româneşti şi iugoslave. A obţinut numeroase premii literare: Premiul „Lumina” pentru poezie (1969) şi pentru roman (1970), Marele Premiu pentru Poezie la Festivalul Internaţional de Poezie, Cluj Napoca (1996) etc.

A debutat cu poezii în revista „Lumina” (1957) şi editorial cu un volum de versuri, Pantomimă pentru o după-amiază de duminică, tradus în limba sârbă (1968). Ceea ce a urmat pune în lumină vocaţia de scriitor total a lui Almăjan. Poezia, cea mai întinsă parte a operei sale, relevă o nelimitată predispoziţie de metamorfoză lirică, cu precizarea că toate înnoirile se produc în limitele propriei personalităţi, pe care, departe de a o trăda, o mărturisesc. Aşezat în linia marilor tradiţii moderniste (simbolism, expresionism, suprarealism), poetul nu se poate sustrage chemării timpului său, lăsându-se profund marcat de ceea ce se va numi postmodernism. Dacă se adaugă la toate acestea prezenţa unei subtile, însă tenace influenţe folclorice (de sorginte bănăţeană), rezultă o poetică originală, alimentată din surse diverse.

De altfel, Almăjan cultivă cu stăruinţă o stilistică a paradoxului, a ezitării între afirmaţie şi negaţie, întemeiată pe strategia absorbirii eterogenului în omogen (un ciclu se intitulează chiar Zona contrariilor). Meditaţia gravă coexistă cu tandreţea, viziunea ironică apare alături de senzorialitate, luciditatea merge împreună cu savoarea concretului şi gustul pentru abstracţiuni („Cade ilogicul din anotimp / şi dintr-un somn alb / Se deschide o poartă albă”). Poezia se hrăneşte din câteva teme dominante: criza de comunicare în lumea de astăzi, sentimentul neantului, incapacitatea de adaptare, pierderea candorii, apoi singurătatea, spaima, durerea, misterul („Omul va părăsi cuvântul / Infecţia lirică îşi va coase limba / Trecătorul demn de sensurile noi şi posibile / Va pune în mişcare semnificaţia oglinzilor neparalele”) etc.

Important este că toate aceste traiectorii tematice converg spre dilema fundamentală a limbajului, de unde consecinţa că lirica lui Almăjan este un permanent dialog al propriului limbaj cu limbajul aflat în proprietate comună. Limbajul neutru este chemat la expresivitate, tot astfel cum elementele cotidianului se convertesc în imagini elocvente, iar intelectualismul apare într-o postură vădit afectuoasă.

Simbolurile aparţin teritoriilor din care poezia a preluat dintotdeauna: zoologicul (melcul, oul, pasărea, peştele, scoica, şarpele), vegetalul (arborele, frunza, iarba, sămânţa), mineralul (nisipul, piatra) şi culturalul (labirintul, uşa). Îndeosebi labirintul, în diversele lui ipostaze (inclusiv cele textuale), marchează un spaţiu al alegerilor neîncetate, care pregătesc sentimentul oboselii de a trăi într-o lume imprevizibilă. Versurile libere şi absenţa punctuaţiei (surse ale unei ambiguităţi de bună calitate) întăresc impresia de nonconformism stilistic, lăsată de imagistica vulcanică, vădind un netăgăduit rafinament estetic.

Noaptea de hârtie (1971) este primul antiroman prin care se întrerupe tradiţionalismul epic din literatura română a Voivodinei. Almăjan recurge aici la o deliberată şi inteligent condusă subminare a structurilor şi procedeelor consfinţite. Cele şase părţi, oricât de diferite între ele, încheagă o atmosferă de tragism existenţial, perceput deopotrivă senzorial şi intelectual, tragism ascuns precar în disperare şi dezgust. Personajele au comportamente bizare şi sunt purtate de un violent erotism pe cărările neverosimile ale cotidianului şi ale banalului cel mai concret.

Lirismul supravegheat şi tehnica dicteului îl trădează fără încetare pe poet, deconspirare accentuată în prozele din Pianul cu păianjeni (1991), întemeiate pe aliajul dintre percepţia realistă a universului rural, în care se consumă copilăria eroilor, şi modalitatea rafinată de transcriere a acestor percepţii. Teatrul (radiofonic) oscilează între suprarealism şi absurd, sfidând conflictul în absenţa căruia personajele rămân enigmatice şi evanescente. Poeziile pentru copii (ironice şi graţioase) şi eseurile (dominate de un raţionalism sumbru) completează şi desăvârşesc imaginea unui autor care, sprijinit pe multitudinea predispoziţiilor native şi solicitat de circumstanţe, a trebuit să-şi asume roluri de pionierat.

Opera literară

  • Pantomima za nedeljno poludne (Pantomimă pentru o după-amiază de duminică), Novi Sad, 1968;
  • Bărbatul în stare lichidă, Pancevo, 1970;
  • Rus (Ruine), Novi Sad, 1970;
  • Casa deşertului, Pancevo, 1971;
  • Noaptea de hârtie, Pancevo, 1971;
  • Vara cailor, Pancevo, 1974;
  • Liman trei, Pancevo, 1978;
  • Labirintul rotativ, Pancevo, 1983;
  • Mutaţia punctului, Pancevo, 1986;
  • Piticii au uitat să crească, Pancevo, 1987;
  • Poeme, prefaţă de Mihai Ungheanu, Craiova, 1988;
  • Efectul contrastelor, Novi Sad, 1989;
  • Pianul cu păianjeni, Novi Sad, 1991;
  • Călăreţul din Babilon, Timişoara, 1996;
  • Antistress show, Novi Sad, 1996;
  • Metagalaxia minoritară. Cartea stărilor spectrale, Novi Sad, 1996;
  • Post-restant în arhipelag, Pancevo, 1999;
  • Dresura stelei de mare. Noaptea de hârtie, Belgrad, 2000;
  • Ieşirea din clepsidră, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicu Ciobanu, Belgrad, 2000;
  • Deliciosul destin minoritar, Timişoara, 2002;
  • Spirala de piatră, ediţie îngrijită de Ion Deaconescu, Craiova, 2003.

Antologii

  • Versiunea posibilă. Antologia poeziei româneşti din Iugoslavia, introducerea editorului, Pancevo, 1987.

Traduceri

  • Din lirica iugoslavă, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Anghel Dumbrăveanu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …