Situaţia socială a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În jumătatea a doua a veacului al XVI-lea, s-au produs unele transformări în structura societăţii de pe teritoriul Transilvaniei.

Clasa feudală

Înaintarea turcilor şi ocuparea de către ei a unor teritorii din regatul feudal maghiar au făcut ca mulţi nobili din acele regiuni să se refugieze în Transilvania. În scurt timp, unii dintre aceştia, ca şi alţii fugiţi dinaintea oştirilor imperiale, au reuşit să ajungă şi aici în posesiunea unor proprietăţi însemnate, făcând să crească numărul marii nobilimi. Marea nobilime a căutat prin toate mijloacele să-şi mărească averea şi, prin aceasta, influenţa ei politică.

Călăuzită de acest singur ţel, ea provoacă dese tulburări, fiind totdeauna de partea acelui pretendent la stăpânirea Transilvaniei - fie el Ioan Sigismund, fie Ferdinand - care îi promite mai mult, uitând de duşmanul principal, de turcii cotropitori. În deceniul al şaptelea al secolului al XVI-lea se vor ridica din rândurile marii nobilimi câteva familii, care vor lupta pentru întâietate, reuşind să ajungă chiar în fruntea principatului (ca de exemplu familia Bathory).

Partea cea mai numeroasă a nobilimii o formează nobilimea mică, pe care se sprijină puterea centrală. Aceasta caută, în cursul veacului al XVI-lea, să ridice din rândul ţărănimii şi al locuitorilor târgurilor elemente care se distinseseră în războaie sau prin alte merite, trecându-le în rândul nobilimii. Aceşti nobili sunt numiţi „armalişti” sau nobili cu blazoane.

„Armaliştii”, al căror număr va creşte mult în secolul al XVII-lea, constituiau de pe acum forţa militară cea mai însemnată a .principatului. Pe acelaşi drum al înnobilării porneau şi „puşcaşii”, categorie ţărănească cu obligaţii militare, din jurul cetăţilor. La fel e cazul boierilor din Chioar, care, ca şi voievozii şi cnezii din Maramureş sau boierii din Ţara Făgăraşului, se bucurau de anumite privilegii. O parte dintre ei ajung în rândul nobililor mici, iar alta, cu timpul, va cădea în iobăgie.

Ţărănimea liberă şi iobagă şi lupta antifeudală a acesteia

În ce priveşte situaţia ţărănimii, se poate constata că, pe la mijlocul veacului, mai exista o pătură de ţărani liberi, în părţile mărginaşe ale ţării, unde relaţiile feudale au pătruns mai târziu, şi unde unele privilegii, cu care au fost dăruiţi locuitorii acestora, i-au apărat de căderea în iobăgie. Dar nobilimea îşi va reînnoi, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, atacul împotriva ţăranilor liberi, cu scopul de a-i iobagi. Aceasta se poate vedea mai bine în legătură cu secuii de rând.

Ţăranii de pe pământul crăiesc, în marea lor majoritate, au reuşit să-şi păstreze libertatea, deoarece - cum s-a mai arătat - privilegiile acordate coloniştilor saşi au constituit o piedică în formarea unei nobilimi în scaunele săseşti. Aceasta nu înseamnă însă că între saşi n-a existat o diferenţiere cu caracter de clasă, între ţăranii de rând, patriciatul orăşenesc cu tendinţe feudale şi greavii saşi, aşa cum credea istoriografia burgheză.

Marea majoritate a populaţiei o formează iobăgimea, care pornise şi ea de mai mult timp pe calea diferenţierii economice. Una din dovezile care confirmă accentuarea din ce în ce mai puternică a diferenţierii în cursul secolului al XVI-lea este fărâmiţarea sesiilor iobăgeşti şi cantitatea diferită a recoltei anuale a iobagilor, stabilită pe baza listelor de dijme.

Din analiza izvoarelor, în primul rând a urbariilor păstrate din secolul al XVI-lea, rezultă că, alături de iobagii cu sesie întreagă, care se bucurau de o stare materială relativ bună, se găseau foarte mulţi iobagi care posedau câte o jumătate de sesie, sau chiar mai puţin (1/3 şi 1/4). Înmulţirea continuă a numărului jelerilor (inquilini), dintre care unii aveau încă o bucăţică de pământ, dovedeşte înrăutăţirea situaţiei ţărănimii dependente.

Datele culese din listele de dijme demonstrează pauperizarea majorităţii iobagilor. Astfel, cercetând situaţia iobagilor din părţile Tăşnadului şi Zalăului, adică de pe teritoriul comitatului Solnocul de Mijloc din „Partium”, pe la 1569, aflăm, mai întâi, că în regiunea aceasta deluroasă ocupaţiile lor principale erau agricultura şi creşterea vitelor. Constatăm apoi că pe teritoriul celor două districte erau 40 de aşezări, din care trei târguri, în total cu 1 500 de familii de iobagi, care produceau circa 27.400 clăi de cereale.

Luând ca bază recolta anuală a iobagilor, se deosebesc următoarele categorii : un număr mic de iobagi înstăriţi (4,0 %), care au în mâinile lor aproape 17% din pământul arabil; este în scădere numărul celor cu o jumătate de sesie (18,7%); tot mai mult se îngroaşă numărul iobagilor săraci, cu părţi de sesie (35,6%) şi al jelerilor (35,9%). Faţă de alte regiuni, unde numărul iobagilor lipsiţi cu totul de pământ ajunge la peste 10%, aici numărul lor este încă relativ mic (5,0 %).

Situaţia iobagilor este asemănătoare şi în cele 9 sate aflătoare în districtul Eriului din partea nord-estică a comitatului Bihor. Aici, 260 de gospodării au produs - la 1570 - circa 5 360 clăi de cereale. Pe baza recoltei, pot fi deosebite următoarele categorii: iobagi înstăriţi (12,3%), care posedă 40% din pământul arabil; iobagi cu jumătate de sesie (12,3 %), al căror număr este şi aici în scădere; e mare în schimb numărul iobagilor săraci (30,8%) şi mai ales al jelerilor (33,8%). De data aceasta, este mult mai mare şi procentul iobagilor lipsiţi cu totul de pământ (10,8%)2.

Paralel cu dezvoltarea pieţei, feudalii căutau să mărească tot mai mult obligaţiile în natură ale iobagilor. Ei făceau totul ca, prin cumpărare forţată şi prin aplicarea altor mijloace, să pună mâna pe cât mai multe produse ale ţăranilor, pentru a le valorifica pe piaţă la un preţ ridicat. Censul - obligaţia în bani a iobagilor - se plătea după lotul de pământ în folosinţă, sau, câteodată, după numărul animalelor. Valoarea lui varia după regiuni; de obicei se plătea un florin anual, perceput în două rate, primăvara şi toamna. Achitarea obligaţiilor băneşti, într-o vreme când pe piaţă se resimţea lipsa de numerar, constituia de multe ori o mare greutate pentru ţărani.

Variatele obligaţii în muncă constituiau de asemenea o sarcină grea pentru iobagi. Războaiele şi tulburările interne au cauzat o scădere a numărului braţelor de muncă şi a vitelor iobagilor, ceea ce a contribuit - alături de creşterea rezervei feudale - la sporirea zilelor de robotă şi la sărăcirea iobagului, el fiind nevoit să lucreze fără vite, numai cu palmele.

Creşterea generală a obligaţiilor iobagilor şi mai ales a acelora în produse şi în bani a dus la înrăutăţirea situaţiei lor. Iobagii aveau obligaţii şi faţă de biserica catolică, căreia-i datorau dijma. După reformă, dijma a ajuns în mâna principelui, care, de obicei, o arenda stăpânului de moşie. În felul acesta, iobagii erau obligaţi să dea stăpânului feudal, în afară de nonă, şi dijma, adică a zecea parte din produsele agricole şi din animalele mici.

Lupta de clasă

Ţărănimea din Transilvania a dus, şi în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, o luptă înverşunată împotriva exploatării. Amploarea luată de această luptă e dovedită de hotărârile repetate ale dietelor. Nu e vorba numai de părăsirea stăpânului feudal, de fuga iobagilor în interiorul principatului, ci şi de părăsirea teritoriului acestuia, de trecerea fugarilor peste hotare, mai ales în Moldova şi Ţara Românească. Trecerea iobagilor aici era uneori chiar încurajată.

Astfel, de exemplu, la 1553 Alexandru Lăpuşneanu, domnul Moldovei, se adresa bistriţenilor, rugându-i să permită trecerea acelora care ar dori să lucreze în Moldova, unde numărul populaţiei, în urma ciumei care bântuise ţara, se rărise. Iobagii recurgeau şi la alte mijloace de luptă. Dintr-o scrisoare a generalului Castaldo, adresată arhiducelui Maximilian, la 30 iunie 1552, rezultă că ţăranii nu mai voiau să dea ajutor la întărirea oraşelor şi cetăţilor; ei erau gata ca, la apropierea turcilor, să se răscoale împotriva trupelor habsburgice aflătoare în Transilvania.

Ţărănimea din regiunile mărginaşe ale Transilvaniei îndeplinea de mai multe secole rosturi militare importante, având o situaţie juridică deosebită, întărirea relaţiilor feudale şi în aceste părţi a dus la răpirea treptată a libertăţilor de care ţărănimea se bucurase până atunci. Aceasta a provocat mişcări de împotrivire, cum a fost răscoala secuilor din 1562.

În legătură cu această răscoală de mari proporţii, trebuie menţionat că secuii de rând, mai ales după formarea principatului, au fost impuşi la diferite dări ca şi iobagii, uneori dările pretinse de la ei întrecând chiar pe cele plătite de iobagi. Pretenţiile crescânde ale fruntaşilor, înmulţirea dărilor şi suprimarea, în acelaşi timp, a unor privilegii, au făcut ca secuii de rând să ridice armele împotriva celor privilegiaţi.

Izbucnirea răscoalei a fost provocată de „multele mizerii, nelegiuri şi silnicii comise de fruntaşi faţă de comunitate”. Secuii au fost îndemnaţi la răscoală şi de Melhior Balassa, care, părăsind pe Ioan Sigismund, trecuse de partea lui Ferdinand, precum şi, după cât se pare, de domnul Moldovei, Despot vodă, care năzuia să recapete stăpânirea celor două cetăţi, Ciceul şi Cetatea de Baltă. Secuii răsculaţi s-au adunat la începutul lui aprilie 1562 la Odorhei şi au ales trei căpitani din mijlocul lor. Răsculaţii ar fi. dorit să atragă de partea lor şi masele săseşti, şi de aceea au trimis emisari la Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Braşov şi Sibiu. Trimişii secuilor căutau să arate saşilor că nobilimea este duşmanul lor comun.

Cunoscând situaţia socială a oraşelor transilvănene, în care lupta de clasă a căpătat un caracter tot mai accentuat, nu e de mirare faptul că conducerea oraşelor săseşti privea de la început cu duşmănie răscoala. Încercările răsculaţilor au rămas astfel fără rezultat, iar patriciatul oraşelor săseşti s-a grăbit să contribuie cu bani la cheltuielile militare necesare înăbuşirii răscoalei. Forţele răsculaţilor au fost slăbite şi prin faptul că, pornind împotriva privilegiaţilor, ale căror conace au început să le incendieze şi să le nimicească, s-au împărţit în două grupuri: grosul răsculaţilor s-a oprit la Hoghilag, lângă Dumbrăveni, iar o parte mai mică, înaintând spre Târgu Mureş, şi-a aşezat tabăra în apropierea satului Oaia, în valea Nirajului.

La început, răsculaţii au obţinut unele succese, punând pe fugă unităţile trimise împotriva lor. Oştile lui Ioan Sigismund, unindu-se cu trupele respinse mai înainte, au reuşit să zdrobească tabăra cea mică a răsculaţilor, iar cei din tabăra cea mare s-au împrăştiat, fără a se ciocni cu oastea feudalilor. A urmat o crâncenă represiune, hotărâtă în dieta de la Sighişoara din 20 iunie 1562. Pentru a împiedica o eventuală nouă răscoală a secuilor de rând, s-au ridicat două cetăţi: una, numită „Secuiul atacă” (Szekelytamad), a fost ridicată în scaunul Odorhei, iar cealaltă, „Secuiul regretă” (Szekelybanja), în Trei Scaune. Căpitanii acestor cetăţi puteau nu numai să supravegheze mişcarea secuilor, ci, la nevoie, s-o şi reprime.

Răscoala a avut însemnate urmări de ordin economic şi social. Dieta a consfinţit noile raporturi de clasă, declarând că fruntaşii secuilor - primores şi primipili - sunt consideraţi nobili. Ei aveau o singură obligaţie: să presteze serviciul militar, fiind scutiţi de orice dări şi dispunând de iobagii lor ca şi ceilalţi stăpâni feudali. O parte a secuilor de rând a fost trecută, mai ales după 1566, în dependenţa celor privilegiaţi, iar restul a ajuns sub autoritatea principelui, ridicându-li-se drepturile de care se bucurau mai înainte. Acest act purta în sine germenii răscoalelor viitoare. De câte ori li se va oferi prilejul, secuii de rând se vor ridica la luptă, pentru a scăpa de iobăgie.

Cu ocazia alegerii lui Ştefan Bathory, când au început în Transilvania luptele pentru tron, secuii de rând au pus din nou mâna pe arme, socotind momentul potrivit pentru recâştigarea libertăţii, dar în curând au fost zdrobiţi. Ei s-au alăturat apoi în număr mare oştirii lui Gaşpar Bekes, care, în 1575, s-a ridicat împotriva lui Ştefan Bathory. Acesta din urmă ieşind victorios, mulţi dintre secui au suferit pedepse grele, fiind condamnaţi la moarte şi executaţi.

Secuii de rând au încercat să-şi redobândească libertatea şi cu ocazia expediţiei din 1595, când principele Sigismund Bathory i-a trimis în ajutorul aliatului său, Mihai Viteazul, atacat de turci. Înainte de a porni în campanie, secuii au cerut să li se redea libertăţile pierdute, ceea ce Bathory, constrâns de împrejurări, le-a acordat. După expediţie, la dieta din decembrie 1595, Bathory a revocat libertăţile promise, ceea ce a făcut ca secuii de rând să se răscoale din nou. Răscoala lor a fost şi de data aceasta înăbuşită cu multă cruzime.

Ca în celelalte ţări, aşa şi în Transilvania lupta de clasă în veacul al XVI-lea a îmbrăcat şi caracter religios. Iobagii oprimaţi şi exploataţi, ţinuţi de-a rândul secolelor în misticism, neavând nici un ajutor şi nevăzând nici o ieşire din situaţia lor disperată, aşteptau apariţia unui conducător, unui „om al domnului”, care să-i scape de greutăţi, de apăsare. Ţărănimea de prin Sălaj, Satu Mare şi din regiunea Tisei, pe la 1569, a început să se adune în jurul lui Gheorghe Crăciun, ţăran din părţile Băii Mari, privit ca „trimis al lui Dumnezeu”. El era numit de contemporani „Omul Negru”, din cauza unei pete negre pe care o avea pe corp. Centrul activităţii lui a fost în apropierea oraşului Debreţin, unde s-au adunat ţărani veniţi de la mari depărtări.

Gheorghe Crăciun le vestea războiul de eliberare - nu cu forţa armelor, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, cum spunea el - de sub stăpânirea turcească şi de sub cea feudală. Cu toate acestea, o parte a ţăranilor, alături de care s-au strâns şi numeroşi locuitori ai târgurilor, soldaţi şi nobili de rând, aveau arme asupra lor, pe care nu au întârziat să le îndrepte şi împotriva preoţilor şi nobililor.

Nu-i de mirare dacă mulţi nobili - după spusele unui contemporan - şi-au adus aminte cu groază de cele petrecute în timpul lui Doja. Patriciatul din Debreţin - unde meşteşugarii breslaşi duceau o luptă dârză împotriva patriciatului de la conducerea oraşului - nu vedea cu ochi buni strângerea unui mare număr de ţărani în apropierea oraşului, deoarece prezenţa acestora a dat o şi mai mare intensitate luptei de clasă.

Pe turci îi neliniştea de asemenea adunarea ţăranilor, al căror număr atingea câteva mii şi despre care aflau că se pregătesc împotriva lor. Când apoi o parte a ţăranilor a încercat să cucerească cetăţuia de frontieră Balaszentmiklos din mâna turcilor, fără arme, cum le predica Omul Negru, au suferit o grea înfrângere. După scurt timp, patricienii din Debreţin, cu ocazia unei încăierări în oraş, au pus mâna pe Omul Negru şi au ordonat decapitarea lui. Un căpitan al său, Vasile Suciu, din Baia Mare, a vrut să strângă din nou la luptă pe ţărani. Nobilimea însă, îngrozită de răscoalele ţăranilor pornite cu câteva decenii mai înainte, a căror amintire era încă vie, a trimis împotriva ţăranilor detaşamente de ostaşi, care i-au împrăştiat, după ce l-au ucis şi pe noul lor căpitan.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, în 1599, odată cu vestea victoriei repurtate de Mihai Viteazul asupra lui Andrei Bathory, ţărănimea transilvăneană, în frunte cu ţăranii români, s-a pus în mişcare împotriva nobililor asupritori. Răscoala, la care au luat parte iobagii, fără deosebire de neam, a cuprins o parte însemnată a Transilvaniei. La rugămintea repetată a nobililor de aici, Mihai Viteazul a luat măsuri de înăbuşire a răscoalei. În faţa forţelor noii stăpâniri, majoritatea ţăranilor s-au întors acasă, o bună parte a lor însă a luat drumul bejeniei.

Orăşenimea şi lupta de clasă în oraşe

Raporturile dintre diferitele pături orăşeneşti în perioada aceasta devin tot mai încordate. E timpul ascuţirii contradicţiilor de clasă, când lupta este îndreptată împotriva patriciatului urban, care avea în mâinile sale conducerea oraşului. Meşteşugarii organizaţi în bresle, ajutaţi de cei nebreslaşi şi de elemente plebeene, încearcă să smulgă puterea din mâna patriciatului. Lupta aceasta a luat o amploare tot mai mare. Ea şi-a găsit cea mai înaltă expresie în mişcările care au avut loc în 1556, la Sibiu, şi în 1557, la Braşov.

Mişcarea din Sibiu a izbucnit la 1 aprilie 1556, într-un moment important şi din punctul de vedere al politicii externe, căci se punea din nou problema stăpânirii Transilvaniei între cele două puteri rivale, Imperiul habsburgic şi turcii. Cu câteva săptămâni înainte, reprezentanţii celor trei „naţiuni” privilegiate hotărâseră - la ordinul sultanului Soliman I - reinstalarea lui Ioan Sigismund şi a mamei sale Isabella, detronaţi cu cinci ani înainte. Mişcarea nu a fost provocată de acest eveniment, cauzele ei găsindu-se în situaţia social-economică din Sibiu. Schimbarea politică însă a oferit un prilej potrivit izbucnirii violente a contradicţiilor.

Patriciatul din Sibiu nu numai că reuşise să concentreze în mâinile sale comerţul cu ridicata, ci căuta să-şi păstreze o situaţie avantajoasă şi în negoţul cu amănuntul. Ba mai mult, câteva familii din rândurile patriciatului, cu situaţie economică foarte înfloritoare, izbutiseră să monopolizeze, timp de mai multe decenii, conducerea oraşului. Antagonismul dintre patricieni şi meşteşugarii de rând din Sibiu a luat în 1556 amploarea unei răscoale. Izbucnirea ei a fost alimentată întrucâtva şi de marele incendiu din 31 martie, care a mistuit mai mult de jumătate din oraş.

În ziua de 1 aprilie 1556, meşteşugarii, înarmaţi, sprijiniţi puternic de calfe, ucenici şi de plebea urbană neorganizată, după ce au omorât pe judele regesc, Ioan Roth, reprezentantul local al puterii centrale, şi după ce au pus pe fugă pe mai mulţi membri ai consiliului orăşenesc, au devenit stăpâni pe oraş. Ei au încredinţat conducerea unui „căpitan”, care trebuia să îngrijească nu numai de administrarea oraşului, ci şi de aprovizionarea şi securitatea populaţiei.

Nu cunoaştem activitatea noii conduceri, dar se constată că, în scurt timp, între opoziţia meşteşugărească şi cea plebeiană au izbucnit neînţelegeri, care au permis patriciatului ca, după tratative duse cu breslele, să pună din nou, pe la mijlocul lunii aprilie, mâna pe putere. La începutul lunii mai, când se simţea stăpân pe situaţie, patriciatul trece la contraacţiune, luând severe măsuri împotriva răsculaţilor. Unii dintre conducătorii răscoalei au fost condamnaţi la moarte şi decapitaţi iar alţii expulzaţi. Mişcarea aceasta de mare amploare dovedeşte întărirea luptei de clasă în sânul populaţiei acestui important centru orăşenesc.

Răscoala meşteşugarilor sibieni din 1556 nu a fost o mişcare urbană izolată. Un an mai târziu are loc tentativa de răzvrătire condusă de blănarul Gheorghe din Braşov, îndreptată împotriva patriciatului din acest oraş. Deşi izvoarele păstrate ne dau foarte puţine informaţii în această privinţă, amploarea mişcării poate fi judecată după măsurile care s-au luat împotriva conducătorilor.

După arestarea lui Gheorghe blănarul de către organele orăşeneşti, regina Isabella însăşi poruncea ca „tulburătorului păcii şi liniştei publice şi aţâţătorului la răzvrătirea împotriva conducerii” să i se taie capul. Mişcarea de mare amploare de la Sibiu din 1556 şi încercarea de răzvrătire de la Braşov din 1557 aruncă lumină asupra întăririi luptei de clasă şi în sânul populaţiei oraşelor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Dezvoltarea meşteşugurilor a dus în cursul secolului al XVI-lea la întărirea unei minorităţi de meşteşugari-patroni, care acaparează conducerea breslelor, exploatându-şi calfele şi ucenicii, precum şi pe meşterii săraci. Faptul acesta a adâncit contradicţiile dintre patroni şi calfe. Manifestări ale unor astfel de contradicţii se întâlnesc, de pildă, la Cluj, unde, în mai 1576, calfele de argintari au întrerupt lucrul şi, adunându-se pe străzi, au pretins îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi sporirea retribuţiei. Doleanţele calfelor aruncă lumină asupra condiţiilor lor de trai. În memoriul lor se spune, între altele, că patronii concediau calfele după bunul lor plac şi refuzau să le plătească leafa înainte de a vinde obiectele pe care le lucraseră, cu toate că existau calfe lipsite cu totul de mijloace de existenţă.

Patronii, cu sprijinul conducerii oraşului, din care făceau parte mai mulţi meşteri, au înăbuşit mişcarea calfelor, aruncând în închisoare pe conducătorii acestora. Prin rezistenţa calfelor se obţine eliberarea celor închişi, dar, deoarece ei luptă izolat, revendicările lor rămân nesatisfăcute. Pentru a pune capăt acestor frământări, noile statute din mai 1591 luau măsuri foarte severe împotriva calfelor. Confirmarea statutelor, la 23 august 1591, de către principele Sigismund Bathory a provocat o nouă „grevă” a calfelor de argintari. Nu se cunosc urmările acesteia, dar mişcările repetate ale calfelor de argintari din Cluj sunt o dovadă elocventă a luptei neîncetate pe care au dus-o elementele exploatate din cadrul breslelor.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …