Situaţia socială din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Prefaceri în structura socială a Transilvaniei. Transformări în sânul clasei stăpânitoare

Dezvoltarea producţiei de mărfuri în oraşe şi pe domeniile feudale a avut drept rezultat accentuarea contradicţiilor sociale. Datorită plusprodusului şi, de multe ori, a produsului necesar chiar, ce se lua de la ţărani sub forma rentei în bani, s-a petrecut o schimbare în raporturile dintre diferitele pături ale clasei dominante, fiind posibilă îmbogăţirea unui mic număr de nobili, a celor cu iobagi mai numeroşi.

Veniturile acestor nobili au crescut tot mai mult şi datorită dregătoriilor înalte pe care le deţineau, precum şi însuşirii unor venituri ale statului (vămi şi gloabe), ca şi jafului săvârşit cu prilejul numeroaselor războaie de cotropire, organizate tocmai în acest scop de statul feudal. În mâinile acestora se concentrează averi considerabile: ei acaparează noi moşii, fie din domeniile regelui, fie din proprietăţile feudalilor mai slabi, precum şi prin cotropirea obştilor ţărăneşti libere, care sunt înghiţite de marile domenii înconjurătoare. Se ridică, astfel, în Transilvania noi familii de feudali puternici, care reuşesc, prin mijloacele amintite, să-şi formeze mari domenii şi să joace un însemnat rol politic în veacul al XIV-lea şi în prima jumătate a celui următor.

Noua nobilime îşi sporeşte atât de mult puterea, încât curând ajunge să deţină rolul politic predominant în stat - cum au fost familiile Gali de Omor şi Himffy din Banat - reuşind să întemeieze adevărate dinastii de mari dregători: Toma Szecseny, comite al Sibiului şi atotputernic voievod al Transilvaniei timp de 20 de ani, nobilii Lackfy, voievozi ai Transilvaniei timp de 30 de ani, apoi comiţi ai secuilor şi ai Bistriţei, nobilii Szechy, multă vreme bani ai Severinului, ai Croaţiei şi Slavoniei, comiţi palatini, episcopi ai Transilvaniei.

După moartea lui Ludovic I mai ales, aceşti mari feudali duc o politică potrivnică faţă de puterea centrală. Se întâmplă, şi în acest caz, ceea ce constata Engels pentru alte ţări ale Europei feudale, acel joc alternativ „când de atracţie a vasalilor spre centrul regal, singurul care îi putea apăra împotriva celor din afară, precum şi pe unii împotriva altora, când de repulsie în care se transforma în mod continuu şi inevitabil această atracţie; de aici, lupta neîntreruptă dintre regalitate şi vasali…”.

Lipsind încă o orăşenime puternică, în stare să poată constitui un sprijin economic şi politic însemnat, regii din dinastiile de Anjou şi de Luxemburg n-au putut împiedica fărâmiţarea feudală, ci au reuşit doar să întărească, într-o oarecare măsură, puterea centrală. În vederea realizării acestui scop, puterea centrală caută sprijin, în afară de orăşenime, şi în nobilimea de slujitori şi familiari regali, din mijlocul cărora sunt aleşi comiţii şi comandanţii cetăţilor, sprijinind, în acelaşi timp, şi numeroasa şi eterogena pătură a „nobilimii de rând”.

Pentru aceşti nobili şi în acest scop, regele Ludovic I emite decretul din 11 decembrie 1351, prin care confirmă Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea, din anul 1222. Aceasta înseamnă, însă, o recunoaştere a puterii nobilimii şi, totodată, o premisă a sporirii şi mai mult a acestei puteri, a accentuării fărâmiţării feudale, într-un moment de criză a puterii centrale, după insuccesele campaniei din Italia. Fărâmiţarea feudală nu a putut fi împiedicată de alte dispoziţii ale legii, prin care se proclamă principiul egalităţii în drepturi a nobilimii. „Libertăţile noi” ce se adaugă drepturilor nobiliare cuprind şi pe aceea de a-şi judeca singuri supuşii chiar şi în pricini majore. Aceasta înseamnă recunoaşterea „stării” nobilimii, pe lângă aceea a clerului înalt şi a baronilor.

Cu prilejui luptelor pentru tron începute după moartea lui Ludovic I (1382), nobilimii i s-a oferit un nou prilej de a-şi afirma şi întări poziţiile. Rezultatul acestor lupte a fost creşterea puterii economice şi politice a marii nobilimi şi scăderea puterii regelui şi a nobilimii de rând. În secolul al XIV-lea, mulţi nobili de rând sunt constrânşi să intre în serviciul noii nobilimi mari, în calitate de slujitori şi familiari (servientes, familiares), devenind vasalii ei. În schimbul slujbelor îndeplinite, li se dăruiesc pământuri, numite predii (praedia), sau sunt răsplătiţi cu o parte din veniturile slujbelor încredinţate. Astfel, la sfârşitul secolului al XIV-lea şi la începutul celui următor, fărâmiţarea feudală se accentuează din nou.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …