Situaţia social-economică a Transilvaniei în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

În aprecierea situaţiei economice a Transilvaniei în secolul al XVII-lea este neapărat necesar să se ţină seama de împrejurările generale ale istoriei acestei ţări. O primă constatare ce se desprinde din datele oferite de izvoarele contemporane este aceea că economia Transilvaniei a cunoscut un ritm relativ lent de dezvoltare, datorită agravării obligaţiilor feudale ale ţărănimii, care duce la pauperizarea masei producătorilor direcţi. Între factorii care au influenţat viaţa economică a Transilvaniei trebuie luate în considerare, pe de o parte, luptele dintre facţiunile nobiliare, iar pe de altă parte războaiele purtate pe teritoriul Transilvaniei între Imperiul Otoman şi cel habsburgic.

În perioadele în care asemenea fenomene se manifestă cu intensitate - primul deceniu şi jumătate din cel de-al doilea, ultimii ani ai deceniului al şaselea şi deceniul al nouălea al secolului al XVII-lea - se constată un regres şi în situaţia economică a ţării; perioadele de relativă linişte, când puterea centrală reuşeşte să frâneze anarhia feudală - din deceniul al doilea până într-al şaselea - permit, dimpotrivă, o redresare şi chiar o dezvoltare a economiei în raport cu situaţia din celelalte perioade; în sfârşit, se mai constată anumite deosebiri pe regiuni geografice şi chiar între situaţia de pe diferite domenii: zonele mai ferite de tulburări şi războaie, având mai puţin de suferit, se bucură de condiţii mai prielnice de dezvoltare, iar domeniile cetăţilor şi ale statului - datorită unor măsuri mai raţionale de exploatare a solului şi a subsolului - au o situaţie economică superioară domeniilor nobilimii.

Starea agriculturii

Izvoarele vremii, şi în primul rând conscripţiile urbariale, oferă informaţii preţioase cu privire la agricultura Transilvaniei în secolul al XVII-lea. Se observă tendinţa de a se folosi mai raţional hotarul satului, cultivându-se plantele potrivit calităţii pământului. Asolamentul trienal se răspândeşte tot mai mult. În producţia agricolă, grâul ocupă locul întâi, atât pe domeniile statului, cetăţilor şi feudalilor, cât şi în gospodăriile ţărăneşti. Dintre cele două soiuri de grâu, în primul rând se semăna grâul de toamnă, care dă o recoltă mai bogată, şi numai în al doilea rând grâul de primăvară, mai puţin productiv. La Gilău, în 1666, se semăna de 7,6 ori mai mult grâu de toamnă decât de primăvară, iar în satul Comăna din districtul Făgăraşului recolta de grâu de toamnă era de 20 de ori mai mare decât cea de grâu de primăvară.

Pe unele domenii, grâul de sămânţă era ales de corpurile străine. Pentru grâul de toamnă, pământul se ogora încă în timpul verii, după seceriş, iar toamna se ara încă odată, înainte de a se arunca sămânţa. Imediat după grâu urma ovăzul, cultivat în cantităţi mari pentru acoperirea nevoilor de hrană a animalelor, mai ales a cailor. Ovăzul era cultivat peste tot, la deal şi la câmpie, dar mai ales în locurile cu relief mai înalt, unde condiţiile climatice favorizau mai puţin cultivarea grâului. Pe domeniul Chioarului, în 1603, erau semănate, pe seama cetăţii, cu grâu 507 de iugăre şi cu ovăz 530 de iugăre. Pe lângă grâu şi ovăz se mai cultivau, îndeosebi în locurile cu relief mai înalt, secara şi orzul, însă în cantităţi destul de mici în comparaţie cu grâul şi ovăzul; se cultivau apoi în aceleaşi locuri mei şi hrişcă şi puţin alac.

Cerealele produse reprezentau în general cantităţi însemnate. Numai de pe pământul alodial se recoltaseră, în 1650, la Gurghiu 5.074 de clăi, la Blaj 5.978 de clăi şi la Urmeniş 5.507 clăi de grâu. O plantă nouă, cultivată de la începutul secolului al XVII-lea, a fost porumbul. Începând din 1639, porumbul apare frecvent în conscripţiile urbariale, mai întâi în părţile nord-vestice, în districtul Chioarului, iar apoi şi în alte părţi ale ţării. În a doua jumătate a veacului al XVII-lea, porumbul era cultivat atât în regiunile cu relief mai înalt, cât şi în cele de şes (pe Valea Someşului e pomenit începând din 1652, pe valea Mureşului din 1677, pe valea Târnavelor şi în Sălaj din 1689).

În economia Transilvaniei, un loc important ocupa viţa de vie. Aceasta era cultivată pe suprafeţe întinse nu numai în regiunile viticole cunoscute de veacuri, dar şi în regiuni al căror sol nu era dintre cele mai potrivite: Chioar, Cluj etc. Recolta medie la iugăr era de circa 300 de vedre de vin. În sfârşit, pomicultura şi legumicultura au continuat să constituie o îndeletnicire relativ însemnată a locuitorilor Transilvaniei. Pe lângă culturile cunoscute dinainte, călătorul turc Evlia Celebi pomeneşte vişinul, căpşunele şi pepenii, foarte frecvenţi în Banat şi în Crişana. Legumele produse în unele regiuni întreceau nevoile consumului local, fiind destinate unei pieţe mai largi.

În hotarele satelor, în această vreme, un loc important ocupau fâneţele, păşunile şi pădurile. În hotarul unor sate relativ mici, cum erau, de pildă, Viştea. În Făgăraş şi Chinteni lângă Cluj, existau pe la mijlocul secolului al XVII-lea fineţe alodiale de 50, respectiv de 60 de zile de coasă; la Făgăraş se adunau pentru stăpân 324 de stânjeni de fân şi la Urmeniş 560 de stânjeni.

Nutreţul dat de aceste fineţe, precum şi locurile de păşune şi pădurile erau folosite la creşterea animalelor de tot soiul: vite cornute, cai, oi şi porci. Pentru bogăţia în animale a Transilvaniei sunt semnificative datele oferite de conscripţiile domeniului familiei princiare Rakoczi; în 15 sate ale domeniului ţăranii aveau 2.342 de vite mari, iar în patru sate aveau 286 de cai, într-un sat 16 bivoli. Se creşteau diferite rase de vite cornute, roşii, brune şi albe, unele mai bune de tracţiune, altele de lapte sau de carne.

Oile, de asemenea, erau nu numai numeroase, dar şi de rase diferite. Pe domeniul Gilăului de pildă, în deceniul al cincilea, principele avea circa 5.000 de oi, iar în 11 sate ale domeniului familiei Rakoczi au fost înregistrate în 1655 peste 5.000 de oi. Numărul mare al oilor existente în Transilvania rezultă şi din dezvoltarea pe care o ia păstoritul transhumant al oierilor din Transilvania în Ţara Românească şi în Moldova.

Pe la începutul secolului al XVII-lea, din Banat şi Crişana, păşunau anual în cele două ţări române de la sud şi est de Carpaţi 300.000 de oi, iar în l632 numai de pe domeniul Făgăraşului erau trimise la păşunat în Ţara Românească 18.984 de oi. Numeroase erau de asemenea turmele de oi mânate la iernat şi la vărat din Ţara Bârsei şi din vecinătatea Sibiului în Ţara Românească şi în Moldova.

Porcii erau crescuţi şi îngrăşaţi mai ales cu ghinda şi cu jirul pădurilor de stejar şi fag. Pe la începutul secolului, în Făgăraş, porcii mai erau îngrăşaţi şi cu tătarcă, iar după introducerea culturii porumbului şi cu porumb. Ca şi în cazul oilor, se aduceau în Transilvania şi porci de rasă superioară din Moldova, din lunca Prutului şi din Ţara Românească, din lunca Dunării. Aceştia erau foarte apreciaţi şi de aceea se manifestă o preocupare deosebită pentru înmulţirea lor.

Pescuitul şi rolul lui în viaţa economică rezultă din numărul mare de heleşteie existente pe domeniile feudale şi din pomenirea pescarilor în numeroase sate ale ţării, uneori mai mulţi chiar într-un singur sat. Datorită importanţei pe care mierea o avea în alimentaţie şi a folosirii cerii la luminat, albinăritul constituia de asemenea o însemnată sursă de venit pentru mulţi stăpâni feudali din Transilvania. Stăpânul domeniului Făgăraş plănuia în 1623 să amenajeze 10 livezi în care să poată fi aşezaţi 7.000-8.000 de stupi, îngrijiţi de oameni pricepuţi.

Mineritul

În viaţa economică a Transilvaniei, un rol important au continuat să joace şi în secolul al XVII-lea bogăţiile subsolului, cu toate că în anumite perioade n-au lipsit piedicile din calea exploatării lor. Minereul de fier era exploatat în primul rând în Hunedoara (mai ales la Ghelar şi Teliuc), la Rimetea lângă Turda, la Vaşcău în Bihor şi la Bălan în Ciuc. La unele exploatări, instalaţiile de extragere a fierului şi cele de bătut erau la un loc, lucrându-se după „obiceiul românesc”, la altele erau separate, dar în imediata apropiere a locului de extracţie. Aşa, de pildă, pe domeniul Hunedoarei existau cinci topitorii, care se alimentau cu minereul scos de la Ghelar (Plosca, Baia Nouă, Topliţa, Nădrab şi Limpert).

Cuptoarele de topit erau încălzite cu mangal, iar focul era înteţit cu foaie mari, acţionate de roţi hidraulice. Tot de roţi hidraulice erau puse în mişcare şi ciocanele mari de bătut fierul. La o topitorie lucrau de obicei 15 oameni la care se adăugau tot pe atâţia bocşeri (cei ce ardeau cărbunii), în total deci vreo 30 de oameni. În afară de lucrătorii localnici se mai aduc uneori şi meşteri specialişti străini, mai ales din Slovacia. Producţia de fier era destul de ridicată în minele din Transilvania. Cele cinci topitorii din Hunedoara, de pildă, dădeau anual cetăţii, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, circa 1.600 măji de fier.

În secolul al XVII-lea, ca şi în veacurile precedente, în exploatarea aurului şi argintului se practica atât mineritul de suprafaţă, îndeosebi în Munţii Apuseni, cât şi cel de adâncime. Populaţia minieră românească practica mai ales mineritul de suprafaţă şi spălarea aurului din nisipul unor râuri de munte. Exploatarea în adâncime se făcea la Abrud, Zlatna, Baia de Criş, unde se exploata şi cuprul, Chiuzbaia şi Baia de Arieş în Munţii Apuseni, apoi la Baia Mare, Rodna şi Cavnic. În minele de adâncime, pe lângă băieşii băştinaşi, lucrau şi mineri străini ce se bucurau de privilegii mai largi.

La începutul secolului al XVII-lea a avut de suferit mult nu numai mineritul de adâncime, ci şi cel de suprafaţă, datorită pustiirilor săvârşite de mercenarii lui Gheorghe Basta. Multe mine s-au surpat, ajungând în paragină. După reorganizarea ţării şi întărirea puterii centrale, s-au luat măsuri pentru redresarea mineritului de metale preţioase.

Se acordă, potrivit hotărârilor dietei din 1618, unele înlesniri minerilor: scutirea pe timp de un an de urbură din minele redate exploatării sau din cele nou deschise, scutirea de slujba ostăşească, fiind datori a întreţine un număr de ostaşi pe cheltuiala lor numai în caz de mare primejdie. Aceste avantaje au fost lărgite apoi, acordându-se ajutoare minerilor invalizi, libertatea de circulaţie pentru mineri în întreaga ţară, frânarea abuzurilor administratorilor care făceau speculă cu alimente şi băuturi. Gabriel Bethlen a colonizat un număr de mineri din Slovacia, pe care i-a aşezat la Zlatna şi le-a acordat privilegii cu scopul mai ales de a spori extracţia de mercur.

Minele de la Baia Mare, secătuite de concesionarii dornici de câştiguri cât mai mari, au fost luate din mâinile acestora şi încredinţate spre administrare autorităţilor orăşeneşti. Mai târziu însă, minele au fost din nou arendate, ceea ce a dus iarăşi la o scădere a producţiei lor, într-o vreme când întregul minerit din Transilvania se afla în criză (ultima treime a secolului al XVII-lea). Doar minele din Abrud au putut să învingă într-o oarecare măsură aceste greutăţi.

Cu toate acestea, datorită bogăţiei filoanelor de aur şi de argint, producţia de metale preţioase rămâne importantă. În 1607, s-au predat cămării 4.298 de pisete de aur, dintre care 96 de pisete din spălarea aurului din nisipul râurilor, iar în 1688 circa 2.900 de pisete. Venitul cămării principelui, realizat din exploatarea aurului, era în acest timp de aproximativ 15.000 de florini, la care se adăuga venitul din extracţia argintului.

O importanţă apreciabilă în ansamblul mineritului a ajuns să joace în a doua jumătate a secolului al XVII-lea mercurul, exploatat în aceleaşi locuri ca şi aurul; îndeosebi la Zlatna şi Abrud se obţin cantităţi însemnate de mercur, într-un singur an, 1667, sunt consemnate în socotelile curţii principelui Mihai Apafi 24,5 măji (1.428 kg) de mercur vândute sau date în schimb unor negustori.

Valoarea mercurului vândut sau schimbat în acel an era de 3.025 de florini, preţul variind între 110 şi 125 de florini maja. În anul următor, în aceleaşi socoteli sunt trecute 22,5 măji de mercur vândute sau schimbate, realizându-se. suma de 2.782 de florini. Mercurul era folosit de principe şi pentru efectuarea unor plăţi, în ţară şi străinătate. Producţia de mercur întrecea nevoile interne, putându-se exporta mari cantităţi în Polonia şi la Veneţia. Adeseori s-a plătit în mercur şi o parte a haraciului către Poarta otomană.

Vestitele saline ale Transilvaniei continuau să asigure fiscului şi în acest răstimp însemnate venituri. De aceea puterea centrală renunţă la concesionarea exploatării ocnelor, străduindu-se să le administreze direct prin cămăraşii săi. Numai ocnele din Maramureş aduceau fiscului, în jurul anului 1620, un venit de 4.000 de florini anual. Deşi în a doua jumătate a veacului se observă o reducere a cantităţilor extrase, totuşi veniturile din sare se menţin ridicate. Sume importante vărsau în această vreme vistieriei exploatările mari, ca cele de la Ocna Sibiului şi Ocna Dejului, veniturile aduse de ocnele mai mici din Secuime fiind şi ele încă apreciabile.

După Evlia Celebi, ocnele de la Turda, considerate ca cele mai bogate din Transilvania, nu se puteau asemăna decât cu cele de la Ocna din Moldova. Cantitatea mare de sare extrasă în Transilvania întrecea nevoile consumului intern, astfel că o mare parte era exportată. Principalele locuri de depozitare a sării erau la Deva şi la Lipova. Aici se încărca sarea spre a fi transportată în Ungaria şi în Peninsula Balcanică.

Pentru exploatarea minelor, de obicei, erau angajaţi meşteri specialişti plătiţi. În general, în minerit s-a întrebuinţat, pe lângă forţa de muncă iobagă, şi forţa de muncă plătită. Minerii, adică lucrătorii care trăiau numai din simbrie - ca, de pildă, tăietorii de sare, ale căror condiţii de muncă erau deosebit de grele - în majoritatea cazurilor primeau o retribuţie mică. Din salariul lor, care deseori avea caracter mixt, adică în bani şi în natură, cu greu îşi puteau asigura traiul.

Numărul lucrătorilor specialişti fiind mic, pentru majoritatea muncilor şi în primul rând pentru muncile auxiliare, erau întrebuinţaţi iobagi. Aceştia, pe lângă minerit, se ocupau şi cu agricultura. Din materialul publicat în legătură cu mineritul de fier de la Rimetea, proprietatea unor srăpiru feudali, şi cu cel de aur din Munţii Apuseni, cunoaştem nu numai sporirea fără încetare a pretenţiilor stăpânilor faţă de mineri, ci şi rezistenţa dârză a acestora, cum s-a întâmplat în 1637 şi în 1659.

Situaţia meşteşugurilor

În Transilvania, în veacul al XVII-lea, continuă să se întâlnească, ca şi în Moldova şi în Ţara Românească, cele trei categorii de meşteşuguri: domeniale, săteşti şi orăşeneşti. În cadrul meşteşugurilor domeniale şi săteşti, locul principal îl ocupau meşteşugarii fierari, care nu lipseau din nici un sat şi de pe nici un domeniu; în unele locuri existau două sau chiar trei fierării. În domeniul prelucrării fierului se constată specializarea unor meşteşugari, cum erau lăcătuşii, pomeniţi deseori în conscripţiile urbariale, sau cei ce făceau coase.

Numeroşi erau şi meşterii lemnari, specializaţi şi aceştia în diferite ramuri: butnari, dulgheri, rotari, în unele locuri aflându-se mai mulţi din fiecare ramură. În cadrul meşteşugului pielăritului, se constată de asemenea o diviziune între diferite specialităţi: unii meşteri prepară pieile, alţii fac cojoace şi blănuri, alţii cizme. Era relativ dezvoltat şi meşteşugul ţesătoriei, meşterii ţesători fiind pomeniţi în numeroase sate, în unele mai mulţi chiar.

În legătură cu nevoile de construcţii, pe domeniile cetăţilor îndeosebi se dezvoltă meşteşugul cărămidăriei. Pe domeniul Făgăraş, de pildă, se luau în 1623 măsuri ca, începând de la 1 aprilie până la 20 septembrie, să se producă zilnic câte 3.000 de cărămizi. Acestea trebuiau uscate vara în şoproane, iar toamna să fie arse în cuptoare pentru a putea fi folosite la refacerea cetăţii.

Meşteşugurile orăşeneşti, încadrate în bresle, au continuat să se dezvolte mai ales în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Din măsurile luate cu privire la fixarea preţurilor (limitationes) apare clar creşterea numărului ramurilor meşteşugăreşti şi diferenţierea lor, înmulţirea şi varietatea obiectelor produse. Pe când în limitaţiile din 1571 figurează 12 feluri de produse ale curelarilor, în 1609 numărul acestora ajunge la 51, ale rotarilor de la 6 sporesc la 38, ale croitorilor de la 9 la 26. În limitaţiile dintre anii 1609-1627 apar specialităţi noi în domeniul ţesătoriei, croitoriei, cizmăriei etc.

Producţia meşteşugărească mai ales din oraşele mari era foarte căutată pe piaţa internă şi se desfăcea, în parte, şi pe cea externă. În fruntea oraşelor stăteau Braşovul şi Sibiul, cu producţia lor de postav, pânză, pielărie, arme, obiecte de lux etc. Clujul s-a distins şi în secolul al XVII-lea prin prelucrarea metalelor preţioase, a postavurilor şi pielăriei. El era urmat îndeaproape de alte oraşe: Alba Iulia, Sighişoara, Turda, Oradea etc. Acest avânt promiţător s-a întrerupt însă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Puterea centrală ia unele măsuri în vederea limitării monopolului breslelor, ca, de pildă, în timpul lui Gabriel Bethlen, când se angajează croitori „cârpaci”, adică meseriaşi nebreslaşi, pentru confecţionarea echipamentului ostaşilor, sau iniţiativa de a se aduce meşteri străini în Transilvania, cum au fost meşteşugarii, deosebit de pricepuţi, aduşi din Moravia şi colonizaţi în 1622 la Vinţu de Jos. Breslele, în faţa concurenţei, îşi intensifică lupta pentru a-şi păstra situaţia lor privilegiată.

Se petrece şi în Transilvania, în această vreme, fenomenul înfăţişat de V.I. Lenin: „Micul producător de mărfuri îşi dă seama că, în opoziţie cu interesele restului societăţii, interesele lui cer menţinerea acestei situaţii de monopol, şi de aceea el se teme de concurenţă. El face tot felul de eforturi, atât individuale cât şi colective, pentru a împiedica concurenţa, pentru „a nu permite” pătrunderea unor rivali în regiunea sa, pentru a întări situaţia sa de mic patron, asigurată cu un anumit cerc de cumpărători”. În interesul apărării situaţiei lor privilegiate, breslele au reuşit să smulgă dietei în 1661 hotărârea ca meşteşugarii moravi să fie opriţi de a-şi vinde produsele în anumite oraşe.

Cu toate eforturile breslelor de a-şi păstra situaţia, contradicţiile tot mai adânci din sânul lor le slăbesc puterea şi fac să apară unele simptome de destrămare. Contradicţiile deveniră tot mai ascuţite, pe de o parte între meşterii îmbogăţiţi şi cei săraci, pe de altă parte între meşteri şi calfe, care sunt împiedicate prin toate mijloacele de a deveni meşteri breslaşi. Conflictele dintre meşteri şi calfe Izbucnesc adeseori în mod făţiş, cum s-a întâmplat, de pildă, la Cluj în 1639, când calfele de aurari s-au răzvrătit împotriva meşterilor patroni. Dar nici chiar pătrunderea în breaslă nu conferea o completă egalitate în drepturi. Meşterii „bătrâni” îşi rezervau principalele drepturi, de la care erau excluşi meşterii „tineri”. De aceea aceştia duc o luptă susţinută împotriva meşterilor „bătrâni” pentru egalitate în drepturi.

Astfel, în 1613, izbucneşte la Braşov un conflict de această natură în sânul breslelor tăbăcarilor şi aurarilor, care, după o luptă de lungă durată, ia sfârşit prin biruinţa meşterilor „tineri”. Un alt aspect al contradicţiilor din cadrul breslelor constă în încercările breslelor mai puternice de a-şi subordona breslele mai slabe, de o specialitate înrudită. Astfel, de pildă, în 1628 se încheie o „înţelegere” între breasla croitorilor din Cluj şi breasla tunzătorilor de postav, prin care cei din urmă se angajează să nu întreprindă nimic în viitor împotriva intereselor croitorilor şi totodată să aprovizioneze cu postav în primul rând breasla croitorilor clujeni.

În condiţiile predominării relaţiilor feudale şi a organizaţiilor de breaslă, o producţie mai dezvoltată cu caracter manufacturier se putea înfiripa doar cu multă greutate. Numai atunci când nevoile statului o cereau, s-au putut înfiinţa unele ateliere mai dezvoltate. Astfel era atelierul de turnat tunuri de la Alba Iulia, care şi-a continuat activitatea până pe la mijlocul veacului al XVII-lea.

Deşi pentru primele decenii dispunem de informaţii reduse, se poate presupune că o parte a tunurilor folosite la apărarea cetăţilor sau în Războiul de 30 de ani au fost confecţionate în acest atelier. Pentru deceniul al cincilea, însă, s-au păstrat date concludente cu privire la numărul lucrătorilor şi la volumul producţiei. Pentru dezvoltarea atelierului de la Alba Iulia, au fost concentraţi aici meşteri pricepuţi din alte oraşe ale Transilvaniei (Braşov, Sibiu, Bistriţa) şi s-a adus inventarul atelierului de la Făgăraş şi, poate, al celui de la Lipova, care funcţionaseră în secolul al XVI-lea şi la începutul celui următor.

În atelierul de la Alba Iulia, după o consemnare de cheltuieli, în 1645-1646, pe lângă turnătorii de tunuri lucrau fierari, lăcătuşi, dulgheri, rotari, arămari, pentru muncile auxiliare folosindu-se dorobanţii. În curs de şapte luni s-au turnat aci zece tunuri mari, costând, împreună cu accesoriile, 35.453 de florini. Multe tunuri ieşeau anual din acest atelier manufacturier, pentru înzestrarea armatei transilvănene, parte fiind destinate probabil şi exportului.

Numărul de lucrători, diviziunea accentuată a muncii, precum şi producţia apreciabilă îndreptăţesc caracterizarea acestui atelier ca o manufactură. Caracter manufacturier avea şi sticlăria de la Porumbacul de Sus, de pe domeniul Făgăraşului, proprietatea principelui Mihai Apafi, în plină activitate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În deceniul al optulea, sticlăria de la Porumbac producea cantităţi însemnate de felurite obiecte, dintre care unele de calitate superioară.

Comerţul

Producţia de mărfuri, care a început să se învioreze în cursul deceniului al doilea al secolului al XVII-lea, a contribuit la consolidarea treptată a pieţii interne şi la restabilirea legăturilor comerciale, uneori chiar la lărgirea lor. Dintre produsele agricole erau vândute pe piaţa internă mai ales cantităţi mari de vin, fructe, fân, apoi animale mari şi mici şi chiar păsări, piei de animale.

Cerealele au continuat să fie vândute pe piaţa internă, cu variaţii de volum în raport cu perioadele de redresare sau de decădere a vieţii economice şi politice. Piaţa era de asemenea aprovizionată cu produsele meşteşugarilor din oraşe şi, în parte, ale meşteşugarilor săteşti. În acelaşi timp, negustorii duceau spre vânzare în străinătate, pe lângă produse agricole şi vite, şi produse meşteşugăreşti şi miniere. În urma acestei activităţi se creează condiţii prielnice acumulării de capital comercial.

Puterea centrală, interesată în dezvoltarea pieţei interne şi în lărgirea schimburilor externe, cu scopul de a spori veniturile statului şi de a determina intrarea unei cantităţi cât mai mari de monedă în ţară, a luat unele măsuri pentru încurajarea producţiei miniere, meşteşugăreşti şi manufacturiere incipiente, precum şi pentru limitarea monopolurilor de breaslă. Reglementarea activităţii meşteşugarilor şi a negustorilor a fost urmărită prin repetatele limitaţii, adică prin stabilirea preţului la mărfurile vândute pe piaţă.

Limitaţiile nu reglementau doar preţurile mărfurilor, ci şi modalitatea desfacerii lor; erau exceptaţi de la aceste îngrădiri doar negustorii înnobilaţi sau cei ce obţineau un privilegiu special. La târguri. aveau dreptul să cumpere mai întâi consumatorii şi numai prisosul putea fi cumpărat de negustori. Nerespectarea acestor dispoziţii din partea celor ce urmăreau să se îmbogăţească de pe urma comerţului de speculă a determinat: fixarea unor pedepse severe: amendă de 200 de florini pentru cei ce se făceau vinovaţi de încălcarea hotărârilor şi aceeaşi pedeapsă pentru dregătorii orăşeneşti care n-ar fi aplicat aceste măsuri.

Puterea centrală, pentru a îngrădi şi mai mult monopolurile breslelor şi totodată pentru a pune frâu speculei negustorilor, deschide prăvălii în multe oraşe în care reprezentanţii săi desfăceau mărfurile. În acelaşi scop s-a asigurat şi o relativă libertate de mişcare negustorilor străini pe teritoriul principatului. Activitatea comercială a fost de multe ori stânjenită de incursiunile turceşti, şi tătăreşti ce s-au abătut asupra Transilvaniei, de dispoziţiile magistratului unor oraşe (Braşov, Sibiu, Bistriţa) luate în favoarea meşteşugarilor din propriul oraş şi în detrimentul negustorilor, precum şi de unele măsuri care limitau vânzarea şi cumpărarea produselor agricole pe piaţa oraşelor.

A fost instituit, de asemenea, un sistem de control al statului asupra desfacerii unor produse. S-a interzis exportul metalelor nobile, lucrate sau nelucrate, precum şi al flerului şi al aramei. S-a instituit monopolul şi asupra mercurului, a mierii de1 albine şi a cerii, extins uneori chiar şi asupra vitelor, a cailor şi pieilor de animale domestice şi sălbatice şi a unor sorturi de postav. Prin toate aceste măsuri au sporit veniturile statului, deoarece valorificarea pe piaţă, prin reprezentanţii săi, a mărfurilor cumpărate la preţurile fixate îi aducea câştiguri importante. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când puterea centrală slăbise, ea a fost nevoită să renunţe la mai multe dintre aceste monopoluri.

Legăturile dintre Transilvania, Ţara Românească şi Moldova continuă să joace un rol deosebit. Legăturile economice formate de-a lungul secolelor s-au transformat, pentru toate trei ţările, într-o adevărată necesitate de viaţă, constituind o bază solidă pentru relaţiile politice dintre ele. Transilvănenii socoteau ca foarte importantă menţinerea legăturilor cu Ţara Românească şi cu Moldova. De aceea, la alegerea noilor principi, li se recomanda menţinerea şi sporirea bunelor relaţii dintre cele trei ţări române. Interesele celor trei ţări au determinat existenţa unor raporturi economice active în tot cursul veacului al XVII-lea şi chiar foarte strânse din deceniul al doilea până într-al şaptelea.

Intensitatea schimbului de mărfuri dintre ele rezultă şi din valoarea taxelor vamale. Pe la 1664, numai vama de la Bran aducea un venit anual de 4.000 de florini. Mărfurile bine cunoscute încă din secolele precedente circulă şi acum dintr-o parte în alta a Carpaţilor, vânzându-se pe piaţa celor trei ţări. În Transilvania, un articol foarte preţuit era vinul din Ţara Românească; animalele - vite cornute, porci-aduse din Ţara Românească şi Moldova la târgurile transilvănene erau, de asemenea, foarte căutate. În acelaşi timp, Matei Basarab cumpăra de la Braşov postavul necesar pentru îmbrăcămintea dorobanţilor; în schimb braşovenii cumpărau din Ţara Românească o mare parte a lânii necesare pentru confecţionarea postavului. Materia primă necesară pentru sticlăria lui Matei Basarab era adusă din jurul Braşovului. Uneori, se schimbă şi grâne de la o ţară la alta.

Legături comerciale a avut Transilvania şi cu ţările vecine: Polonia, Ungaria şi chiar cu pieţe mai îndepărtate, ca de pildă Viena şi Veneţia. N-au lipsit nici încercările de a stabili legături economice cu Scoţia şi cu Suedia. Un loc de seamă îl ocupă legăturile comerciale ale Transilvaniei cu Imperiul Otoman. Acest comerţ se afla în primul rând în mâinile negustorilor greci, români şi armeni, dar participau la el şi negustori turci, maghiari, evrei şi alţii. Rolul acestor negustori sporeşte din ce în ce mai mult, ei reuşind să înlocuiască într-o mare măsură comerţul săsesc.

Negustorilor străini li se acordă anumite privilegii, în 1623 s-a asigurat comerţul liber negustorilor evrei, iar în 1627 s-a reglementat şi problema negustorilor greci, stabilindu-se oraşele unde-şi puteau vinde mărfurile. Negustorii greci aşezaţi în Sibiu obţin, în 1636, îngăduinţa de a se organiza într-o „companie” înzestrată cu largi privilegii: pricinile dintre negustorii companiei erau judecate de proprii ei reprezentanţi, darea globală faţă de fisc era repartizată şi încasată de asemenea de conducerea companiei. Din compania grecească de la Sibiu făceau parte şi mulţi români.

Asociaţii asemănătoare celei din Sibiu iau fiinţă curând şi în alte oraşe: Alba Iulia, Orăştie, Hunedoara, Făgăraş, Cluj etc. „Compania orientală”, înfiinţată în 1672 cu aprobarea dietei, este o dezvoltare a acestor asociaţii comerciale. Ea deţinea aproape tot comerţul extern, ocupându-se cu importul de mărfuri turceşti, polone, veneţiene şi germane, pe care le aducea la Alba Iulia, de unde le cumpărau apei comercianţii locali şi le revindeau în târguri. „Compania orientală” a jucat un rol important în viaţa economică a Transilvaniei. Ea dispunea de capitaluri însemnate.

Unii dintre membrii ei, datorită averii acumulate, au fost înnobilaţi, cum a fost vestitul Ioan Pater; alţii s-au distins şi în viaţa politică. „Compania orientală” contribuia cu sume importante şi la acoperirea cheltuielilor statului. În 1687, dieta de la Făgăraş a repartizat numai companiei de la Sibiu suma de 10.000 de florini pentru întreţinerea armatei austriece. Comerţul extern al Transilvaniei, mai ales în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, s-a restrâns în mare măsură, orientându-se tot mai mult spre Constantinopol. Cea mai mare parte a traficului de mărfuri în această perioadă era dirijată, prin Ţara Românească, spre capitala Imperiului Otoman.

Ţărănimea liberă

Străduinţele nobilimii de a-şi spori rezerva seniorială, de a poseda cât mai multe produse agricole şi animale, au avut consecinţe grave asupra situaţiei ţărănimii. Pe de o parte, ele au dus la reducerea sesiei ţărăneşti, iar pe de altă parte la sporirea rentei feudale în general şi îndeosebi a robotei, ceea ce a provocat adâncirea diferenţierii de stare materială a ţărănimii şi pauperizarea masei ţărăneşti. În sfârşit, s-a produs o scădere a rândurilor ţărănimii libere şi îngroşarea masei ţărănimii aservite. În ciuda procesului îndelungat de deposedare şi de aservire a ţărănimii, în Transilvania continuă să existe în veacul al XVII-lea o pătură de ţărani liberi, pe care o întâlnim în ţara Haţegului şi în ţara Făgăraşului, pe teritoriul locuit de secui, apoi pe aşa-zisul Pământ Crăiesc, pe domeniile cetăţilor şi în alte părţi.

Întrucât întreţinerea unei numeroase armate de mercenari necesita mari cheltuieli, puterea centrală, care nu dispunea de mijloace suficiente pentru a crea un nucleu de armată permanentă, s-a folosit de comunităţile ţărăneşti libere, româneşti şi secuieşti. Astfel s-au format, dintre ţăranii liberi, corpuri de dorobanţi, numite, după culoarea îmbrăcămintei, dorobanţi roşii şi dorobanţi albaştri. Aceste trupe de pedestraşi erau folosite şi ca instrument de represiune internă. Slujba militară oferea dorobanţilor posibilităţi de a obţine oarecare privilegii şi, prin aceasta, de a se ridica din punct de vedere social.

În ce-i priveşte pe secui, dacă cei intraţi în noile corpuri de dorobanţi îşi puteau ameliora situaţia, mulţi alţii, sub povara sarcinilor militare şi a dărilor către stat care de asemenea s-au înmulţit într-o măsură foarte mare, au fost siliţi să accepte starea de iobăgie. În felul acesta, categoria militară a secuilor, care avea obligaţii fiscale, s-a redus în mod simţitor, scăzând totodată veniturile statului feudal. Pentru a remedia această stare de lucruri, dieta din 1622, la propunerea principelui, a anulat scutirea de dări către stat a secuilor iobăgiţi în ultimele două decenii. În acest fel, principii voiau să împiedice ca beneficiul exploatării secuilor de rând să revină exclusiv stăpânilor feudali. Aceste măsuri nu au putut opri procesul şi mulţi dintre ţăranii secui au căzut în rândul iobagilor.

Evoluţia ţărănimii săseşti a cunoscut anumite caracteristici specifice. Istoriografia burgheză în general şi mai ales cea săsească a prezentat cu totul tendenţios societatea saşilor, socotind-o unitară din punct de vedere economic, social şi politic. Tezele despre aşa-numitele rânduieli democratice ale saşilor au falsificat realitatea. Este adevărat că în cadrul societăţii săseşti nu s-a format o clasă nobiliară propriu-zisă, dar ţăranii saşi, în secolul al XVII-lea, erau într-o situaţie de dependenţă faţă de pătura dominantă a saşilor.

Patriciatul orăşenesc, greavii şi juzii saşi, prin poziţia lor politică şi economică şi cu ajutorul organelor lor administrative, au ţinut într-o stare de dependenţă masa locuitorilor din sate. În scaunele săseşti, centrele politico-administrative îşi făceau resimţită situaţia dominantă faţă de satele scaunelor. Incomparabil mai grea a fost situaţia ţăranilor saşi care trăiau pe teritoriul comitatelor. Ei încep să fie iobăgiţi, proces ce se va accentua în secolul următor şi care îi va duce la o situaţie asemănătoare cu aceea a ţăranilor români şi maghiari. Datorită abuzurilor patriciatului urban şi a juzilor, populaţia românească din scaunele săseşti a fost tot mai mult privată de libertatea juridică şi redusă la starea de iobăgie.

Pe domeniile cetăţilor se mai păstrează un număr de ţărani liberi, îndeplinind slujbe ostăşeşti în calitate de dorobanţi şi puşcaşi, alţii cu funcţii administrative, juzi, sameşi, iar alţii în calitate de libertini. De libertate din punct de vedere juridic s-au bucurat şi unii mineri în prima jumătate a secolului al XVII-lea. În a doua jumătate a secolului, însă, când se observă o decădere a mineritului, a început o ofensivă şi împotriva minerilor liberi, cu scopul de a-i reduce la starea de iobăgie. Rezultatul acestei ofensive, care n-a putut fi împiedicată decât într-o măsură foarte mică de puterea centrală, a fost iobăgirea majorităţii minerilor liberi. Au reuşit să scape de iobăgire minerii din Abrud, Zlatna, Baia de Criş şi unii de la ocnele de sare.

Ţărănimea aservită

În secolul al XVII-lea, procesul de diferenţiere din sânul ţărănimii iobage se accentuează. Puţini dintre iobagi reuşesc să se ridice la o stare materială mai bună, posedând un număr mai mare de animale: boi, vaci, porci, oi şi chiar cai. Masa ţărănimii iobage se pauperizează. O cauză importantă a pauperizării masei ţărăneşti rămâne fărâmiţarea sesiilor. Din ce în ce mai mult scade numărul iobagilor care posedă o sesie întreagă, dispunând şi de vitele necesare. Se înmulţesc în acelaşi timp iobagii care au numai fracţiuni de sesii şi care nu dispun de vite de jug suficiente. Pe domeniile familiei Rakoczi, ale căror conscripţii urbariale au fost publicate mai complet şi care se întindeau în toată Transilvania, aproximativ 56% din iobagi nu mai dispun de vitele necesare pentru a-şi lucra pământul, adică au mai puţin de 4 boi.

Aceştia pot cultiva pământul numai întovărăşindu-se cu alţi iobagi aflaţi în aceeaşi situaţie. Şi mai concludent pentru pauperizarea ţărănimii este faptul că 26% dintre iobagii de pe aceste domenii nu mai dispun deloc de vite de jug. Se observă, cu deosebire spre sfârşitul secolului al XVII-lea, înmulţirea jelerilor. Aceasta se datorează, pe de o parte, sărăcirii iobagilor şi, pe de altă parte, încercării acestora de a scăpa de sub asuprirea stăpânilor de moşie, părăsindu-şi gospodăriile. Marele număr de aşezări părăsite, pomenite în conscripţii şi urbarii, constituie o dovadă nu numai pentru fuga iobagilor, ci şi pentru transformarea lor în jeleri.

Situaţia social-juridică a iobagilor este oglindită în hotărârile diferitelor diete şi în cele două colecţii de legi ale vremii: Aprobate şi Compilate. Iobagii fugiţi de la stăpânii de moşie puteau fi urmăriţi şi readuşi pe moşia părăsită chiar dacă fugiseră cu multe decenii în urmă. Acelaşi scop îl urmărea şi dispoziţia potrivit căreia nimeni nu putea angaja slugi fără adeverinţă de la foştii stăpâni că şi-au îndeplinit obligaţiile. Deosebit de importantă era hotărârea ca toţi oamenii „pribegi”, fără stăpân, să fie reduşi la iobăgie veşnică. Iobagii se plângeau pe drept că nobilii îi tratează mai rău decât turcii, vânzându-i sau schimbându-i singuri ori împreună cu soţiile şi copiii, maltratându-i în diferite chipuri pentru a-i sili la supunere şi la împlinirea grelelor obligaţii.

Era interzis iobagilor, afară de cei ce îndeplineau vreo însărcinare specială, să poarte orice fel de arme. Nobilimea lua astfel măsuri de prevenire a folosirii armelor împotriva ei. În sfârşit, interzicerea ca iobagii să umble călare şi să poarte haine cumpărate din oraş, fiind obligaţi să meargă pe jos şi să îmbrace doar haine din pănură ţărănească, reflectă situaţia socială a ţărănimii iobage. Comportarea nobililor era deosebit de vitregă faţă de toţi iobagii; şi mai ne-omenos era regimul nobiliar faţă de iobagii români. Aceştia, potrivit chiar legiuirilor oficiale, Aprobate şi Compilate, erau declaraţi doar toleraţi în ţară; religia ortodoxă, la rândul ei, nu era recunoscută între religiile oficiale.

Obligaţiile ţărănimii faţă de stăpânii de moşie şi faţă de stat

Extinderea gospodăriei proprii a stăpânului feudal prin creşterea rezervei senioriale, a alodiului, a contribuit în măsură însemnată la sporirea robotei, care în secolul al XVII-lea a devenit cea mai grea sarcină iobăgească. Numărul zilelor de robotă a crescut în aşa măsură, încât încă de pe la mijlocul secolului al XVII-lea iobagul, în multe părţi, lucra peste 100 de zile pe an pentru stăpânul feudal. Ceea ce agrava şi mai mult această obligaţie era faptul că robota nu era repartizată în chip egal în tot cursul anului, ci ea era cerută mai ales în timpul cel mai preţios pentru iobag, în timpul muncilor agricole majore, ceea ce făcea ca ogorul ţăranului să rămână nelucrat.

Dispoziţiile potrivit cărora robota trebuia prestată o săptămână din trei erau, de fapt, anulate de precizarea aflată chiar în cuprinsul aceloraşi hotărâri, şi anume că se făcea excepţie în timpul muncilor agricole urgente (arat, seceriş, cosit), când robota trebuia prestată până la terminarea lucrului, iobagii fiind siliţi să lucreze „cât li se cere”, „după cum cer vremea şi nevoile”, sau „după cum li se va porunci”. Robota tinde astfel să se transforme, mai ales în timpul muncilor de primăvară şi de vară, într-o obligaţie nelimitată.

Robota îndeplinită de iobagi consta din zile la arat, la secerat, treierat, cosit, lucrul la vie, cărăuşie etc. Ea se îndeplinea cu vitele şi uneltele agricole ale ţăranilor, când aceştia le posedau, sau numai cu braţele de cei ce erau lipsiţi de animale şi de inventar agricol. Importanţa robotei pentru stăpânii feudali este dovedită şi de faptul că aceştia rareori au consimţit să fie răscumpărată cu bani. Cei ce se împotriveau împlinirii acestor obligaţii erau aspru pedepsiţi: erau bătuţi în faţa porţii casei lor cu lopeţile şi apoi siliţi să presteze zece zile de robotă în loc de şase.

În vremea când muncile agricole nu pretindeau folosirea tuturor braţelor de muncă ale iobagilor, aceştia erau puşi să săvârşească diferite munci la curtea stăpânului. Meşteşugarii de pe domeniile feudale trebuiau să lucreze, în contul obligaţiilor de muncă gratuită, cu meşteşugul lor de dulgheri, şindrilari, fierari, zidari etc. Pe lângă abuzurile slujbaşilor domeniali, trimiterea iobagilor la muncă la mari depărtări de casă a contribuit, de asemenea, la ruinarea gospodăriilor iobăgeşti şi la depopularea unor sate. Iobagi făgărăşeni, de pildă, erau trimişi la lucru în Câmpia Transilvaniei, iar din districtul Chioarului pe Valea Mureşului.

Paralel cu robota sporită, ţăranii iobagi sunt siliţi să dea stăpânului feudal dijma din toate produsele agricole, din vin, din zarzavaturi, din fân; pe la mijlocul secolului al XVII-lea, pe lângă dijma din cânepă topită se introduce, în unele locuri, şi dijma din sămânţa de cânepă. Dijma se da de asemenea şi din animalele mari şi mici; dijma din oi - datul oilor - nu mai e cincizecimea, ci douăzecimea, adică o oaie din 20 de oi, cu lapte sau sterpe, şi un miel; din porci se da unul din zece, cum se da şi din stupi.

Cele care nu întruneau numărul pentru a putea fi dijmuite se răscumpărau cu bani: 5-8 dinari pentru un porc, 2 pentru un purcel, 2 dinari pentru un stup, 2 dinari pentru o oaie. Al treilea capitol important al obligaţiilor feudale era censul, sau darea pe pământ, ce se plătea în bani, pe gospodării ţărăneşti sau pe satul întreg. Censul varia pe diferite domenii, dar în medie el poate fi socotit în această vreme la 1 fiorin de sesia întreagă, ajungând în unele părţi la 3 sau chiar 4 florini. La cens, care se mai numea şi taxă, au fost supuşi şi minerii, mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Conscripţiile urbariale ale diferitelor domenii cuprind liste întregi de dări pe care le plăteau ţăranii iobagi stăpânilor lor: darea fumului, care pe domeniul Gilăului se plătea din trei în trei ani, se ridica la 25 de dinari de gospodărie; darea biciului, după numărul de animale, 10 dinari pentru 2 boi la trei ani; în fiecare an, darea de sf. Gheorghe şi de sf. Mihail, câte 1 florin; darea judelui, care, la Chioar de pildă, se plătea câte 62 de dinari anual. În Munţii Apuseni, cea mai mare parte a sarcinilor iobăgeşti erau răscumpărate în bani sub numele de taxă urbarială. Plocoanele (munera) erau plătite fie în natură, fie răscumpărate în bani: găini, gâşte, ouă, piei de animale sălbatice (vulpe, jder), slănină, unt, ovăz, miere, alune, din fiecare cantităţi destul de însemnate sau sume de bani echivalente.

În legătură cu sarcinile iobăgeşti trebuie amintite monopolurile feudale: măcelăritul şi mai ales crâşmăritul, care ofereau mari posibilităţi de exploatare a iobagilor. Cei ce îndrăzneau să eludeze aceste monopoluri - să vândă vin în perioada cuprinsă în restricţie (de la crăciun până la 29 septembrie) sau carne - erau pedepsiţi cu amenzi însemnate şi cu confiscarea produselor respective.

De aceea iobăgimea opunea o rezistenţă deosebit de puternică faţă de monopolurile senioriale. Prestaţiile în natură şi în bani, unele dintre ele sporite faţă de epoca precedentă, au constituit, împreună cu celelalte obligaţii, o povară grea pentru iobagi. Pe lângă numeroasele sarcini faţă de stăpânul feudal, iobagii mai suportau şi dări foarte grele către stat, mai ales în timpul războaielor - cum a fost Războiul de 30 de ani - şi în perioada de creştere a obligaţiilor faţă de Poarta otomană.

Obligaţiile ţărănimii faţă de biserică, odată cu introducerea Reformei, adică din secolul al XVI-lea, au suferit unele modificări. O parte a dijmelor bisericeşti trebuiau plătite fiscului, care în majoritatea covârşitoare a cazurilor le arenda nobililor, iar o parte au rămas în beneficiul clerului. În urma trecerii unei părţi a dijmei în proprietatea statului, acesta a început s-o pretindă de la toţi ţăranii, indiferent de religia lor. În felul acesta, dijma, începând din secolul al XVII-lea, a devenit o obligaţie generală a tuturor ţăranilor din Transilvania.

Scaunul de judecată feudal devine în secolul al XVII-lea un instrument şi mai important de exploatare a iobagilor. Acesta nu numai că aducea stăpânului venituri, dar garanta în general exploatarea. În cazul neîndeplinirii obligaţiilor, stăpânul chema în faţa propriului său scaun de judecată domenial iobagii, pe care-i obliga să-i plătească nu numai eventualele datorii, dar şi însemnate amenzi. Scaunul de judecată domenial era folosit şi ca instrument pentru sporirea rezervei senioriale. Începând din secolul al XVI-lea, potrivit Tripartitului lui Werboczi, iobagul pierduse posibilitatea de apel împotriva sentinţei scaunului domenial. Acest principiu se extinde treptat pe întregul teritoriu al Transilvaniei.

Formele luptei de clasă

Şi în acest veac, lupta de clasă cunoaşte în Transilvania forme variate: fuga, haiducia şi răscoala. Fuga şi urmărirea iobagilor fugiţi au constituit una dintre cele mai importante probleme ce au preocupat nobilimea şi statul feudal în secolul al XVII-lea. Numărul iobagilor care părăsesc domeniile ia proporţii de masă. Iobagii fugeau din comitate, de pe domeniile cetăţilor, din scaunele săseşti şi din cele secuieşti, căutându-şi scăparea la mari depărtări sau trecând chiar peste graniţă.

În legătură cu amploarea pe care a luat-o fuga, unele date referitoare la domeniul Gilăului, consemnate în urbariul acestei cetăţi din anul 1652, sunt semnificative. Proporţia ţăranilor fugiţi şi a celor rămaşi era la Cluj-Mănăştur de 7 la 67, în Someşul Cald de 10 la 49, iar în Baciu de 10 la 27. În 1679, faţă de 39 de iobagi rămaşi în Crişeni, numărul celor fugiţi se urca la 16, dar în conscripţie figurează în acelaşi timp şi 19 locuri de case rămase pustii. Iobagii fugeau pe alte domenii, în oraşe, la ocne şi mine sau sporeau cetele de haiduci.

Spre a-şi asigura forţa de muncă necesară, stăpânii folosesc toate mijloacele pentru a-şi reţine iobagii sau a-i readuce la locul de unde plecaseră. Aprobatele şi Compilatele, apoi diferitele hotărâri ale dietei sau dispoziţii ale principilor, conţin numeroase măsuri în acest sens. Nu se mai respectă nici un drept de prescripţie. Iobagii rămaşi trebuiau să suporte şi sarcinile celor fugiţi, astfel încât deveneau ei înşişi interesaţi să împiedice fuga; cei ce primeau sau ocroteau asemenea iobagi fugari - stăpâni de moşie, oraşe, dregători - erau amendaţi cu 200 de florini; se instituie chezaşi dintre iobagi care garantează pentru alţii că nu vor fugi, în caz de fugă trebuind să plătească ei o despăgubire de 40 de florini pentru iobagul fugit. Asemenea măsuri, ca şi folosirea forţei de către stăpâni pentru a-şi readuce iobagii, n-au putut înăbuşi însă această formă de luptă a ţărănimii.

Un mare număr de iobagi au părăsit chiar Transilvania şi au trecut în Moldova şi în Ţara Românească. Împotriva bejeniei ţăranilor transilvăneni, oficialitatea ia diferite măsuri. Dieta din 1607 apelează la principe pentru a cere domnului Moldovei restituirea iobagilor fugiţi. De această importantă problemă s-au ocupat şi alte diete, luând măsuri în repetate rânduri pentru a împiedica reducerea numărului braţelor de muncă şi a contribuabililor. Fuga peste Carpaţi nu a putut fi însă oprită.

Foarte clar apare aceasta dintr-o scrisoare din 1 iulie 1635 a lui Ştefan Apor către bistriţeni, prin care li se cere să împiedice trecerea în masă a ţărănimii în Moldova. Nu fugeau însă numai ţăranii, ci şi oştenii de sub arme. Cu scopul de a împiedica fuga acestora, Gheorghe Rakoczi I ordona în 1646 braşovenilor un control sever al graniţelor. Sate întregi treceau în Moldova şi din pricina recoltelor slabe, după cum rezultă dintr-o dispoziţie a lui Mihai Apafi, din 16 septembrie 1662, adresată magistratului orăşenesc al Bistriţei. Fuga în masă a ţărănimii determină în 1683 alte măsuri drastice pentru împiedicarea bejeniei.

Pentru a scăpa de asemenea măsuri severe de readucere a lor pe moşiile părăsite şi de pedepsele ce-i aşteptau, ţăranii fugari luau de multe ori drumul codrilor, continuând lupta împotriva exploatatorilor sub forma haiduciei. În veacul al XVII-lea se constată anumite caracteristici noi ale haiduciei. Mai întâi ea capătă o mare răspândire, din Satu Mare şi Maramureş până în ţinutul Sibiului şi în Ţara Bârsei, din părţile Bistriţei până în ale Banatului.

În al doilea rând, din documente contemporane rezultă intensitatea acţiunii desfăşurate de haiduci, care ocupă castele nobiliare şi mănăstiri, atacă nobili, clerici, negustori. Haiducii nu mai ţin seama, nici în ce priveşte componenţa cetelor şi nici în acţiunile lor, de graniţele politice ale vremii: în aceleaşi cete se găsesc haiduci din Transilvania, Moldova, Ţara Românească, Polonia şi Rusia; aceleaşi cete treceau dintr-o ţară într-alta. Îndârjirea şi tenacitatea haiducilor erau atât de mari, încât nu-i înfricoşa nici o măsură şi nici o pedeapsă hotărâtă de clasele dominante împotriva lor.

Rezistenţa crescândă a iobagilor nu s-a manifestat numai prin fuga în masă, ci şi prin răscoale. Se cunosc mişcările ţărăneşti de caracter local de la începutul secolului, ridicarea armată a haiducilor din Partium, a ţărănimii din regiunea Tisei superioare în 1634. Pe lângă caracterul antifeudal, aceste mişcări au şi un ascuţiş antihabsburgic şi anticatolic. Lupta ţărănimii ia un avânt deosebit în primăvara anului 1632, când îndârjirea poporului a făcut nobilimea să se teamă de reînvierea vremurilor lui Doja. În faţa primejdiei unei mişcări generale a ţărănimii, nobilimea se ridică cu armele atât în Transilvania, cât şi în Partium şi îneacă în sânge răscoalele. Resturile cetelor ţărăneşti împrăştiate au fost urmărite şi nimicite de nobilimea comitatelor.

Iobăgimea s-a străduit să se folosească de toate prilejurile ce i se ofereau pentru a-şi uşura situaţia. O mişcare în rândurile ţărănimii are loc, în 1659, în Bihor. După pierderea tronului în 1658, foştii domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti, Gheorghe Ştefan şi Constantin Şerban, s-au refugiat în Transilvania, stabilindu-se în părţile nord-vestice.

De aici, din Bihor şi din regiunile învecinate, ei căutau să-şi recruteze oşti, cu care să încerce a-şi recâştiga domnia. Chemarea lui Constantin Şerban a avut un viu ecou în rândurile iobăgimii de aici, dar nobilimea înarmată a împiedicat concentrarea în număr mai mare a iobagilor. Cei adunaţi, sub conducerea lui Ştefan Roman, au început să atace în drumul lor spre Aleşd, unde se afla Constantin Şerban, unele curţi nobiliare.

Lupta ţărănimii oprimate s-a desfăşurat mai amplu în mişcările „curuţilor”, începute în deceniul al optulea, care chiar şi prin numele lor reaminteau pe cruciaţii lui Doja. Iobagii care au luat parte în mare număr la răscoala ce s-a extins în Partium au determinat caracterul ei antifeudal, dându-i în acelaşi timp şi un puternic caracter antihabsburgic.

Iobagii de diferite naţionalităţi, care se ridică într-o strânsă înţelegere frăţească, au ştiut să atragă de partea lor şi alte pături sociale, între care şi elemente din mica nobilime, nemulţumită şi ea de atotputernicia marii nobilimi. În mişcarea cururilor, desfăşurată în ultimul pătrar al secolului al XVII-lea, se găsesc premisele marii răscoale de la începutul veacului următor de sub conducerea lui Francisc Rakoczi al II-lea.

Izvoarele vremii atestă conflicte cu caracter social şi între ţărani şi patriciatul urban. Astfel, în 1673, între ţăranii din Biertan şi Moşna şi patriciatul din Mediaş, precum şi între ţăranii din Saschiz şi patriciatul din Sighişoara, lupta a luat o asemenea amploare, încât patriciatul, care „trăia din sudoarea ţăranilor săraci”, de teama răzvrătiţilor cedează în faţa cererilor acestora de a Ie uşura dările. Lupta socială s-a desfăşurat în această vreme şi în oraşe.

Mişcarea izbucnită în 1645 la Sibiu avea la bază contradicţiile dintre patriciatul orăşenesc şi sărăcimea din oraş. Mişcarea orăşenimii sărace a căpătat o intensitate atât de mare, încât a impus înlocuirea judelui orăşenesc, reprezentant al patriciatului; se instituie o conducere populară formată din reprezentanţii plebei şi ai meşteşugarilor. Forţele patriciatului cu greu au putut restabili vechea conducere la Sibiu. Asemenea mişcări au loc şi în alte oraşe ale Transilvaniei.

Lupta pentru puterea princiară şi marea nobilime

În cursul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, între autoritatea centrala şi marea nobilime care dorea să-şi menţină puterea politică s-a dus o luptă făţişă. Ea a determinat un ansamblu de măsuri de politică internă ale principilor, care urmăreau întărirea puterii centrale şi restrângerea între anumite limite a puterii marii nobilimi. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, marea nobilime a reuşit să acapareze şi mai mult puterea, redu-când rolul principilor la simple instrumente ale intereselor ei.

În timpul principilor Acaţiu Barcsai şi Mihail Apafi, autoritatea princiară şi prestigiul ţării au cunoscut o mare scădere. Aceasta tocmai când îşi măsurau puterile Imperiul Otoman şi Imperiul habsburgic, dornice de cuceriri, adică chiar atunci când era mai mare nevoie de o autoritate centrală puternică. Această situaţie explică, în parte, şi faptul că principatul transilvănean n-a putut juca vreun rol de seamă în lupta în care se hotăra şi viitorul său.

În sânul clasei nobiliare au loc în această epocă prefaceri importante. Se accentuează contrastul între situaţia marii nobilimi şi aceea a nobilimii de rând. Mulţi din pătura micii nobilimi nu dispuneau decât de 3-4 iobagi. În lupta lor cu marea nobilime, principii au urmărit întărirea numerică a păturii nobilimii de rând, pentru a dispune de o forţă militară mai însemnată.

De aceea ei au ridicat dintre ţăranii liberi, dintre locuitorii târgurilor şi chiar dintre iobagi, în primul rând dintre iobagii domeniilor fiscale, armalişti, adică nobili cu blazoane. Deşi, din punct de vedere numeric, nobilimea de rând a sporit, înnobilarea acestora n-a mai însemnat totuşi decât o simplă deosebire juridică faţă de ţărănimea din rândurile căreia proveneau cei mai mulţi, nu şi o deosebire economică. Ei rămâneau în aceeaşi situaţie materială ca şi ceilalţi ţărani. Nobilimea, la rândul ei, a reuşit, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, să impună menţinerea în situaţia de mai înainte a acestor „nobili” ridicaţi de jos.

Potrivit unor articole din Aprobate, înnobilarea iobagilor care obţinuseră o diplomă cu blazon fără să fi fost eliberaţi mai întâi din iobăgie de către stăpânii lor era lipsită de putere, în caz de fugă ei putând fi urmăriţi şi readuşi la locul de plecare ca oricare iobag fugit. Din aceleaşi considerente de ordin politic şi mai ales din interese militare, o parte dintre ţăranii liberi, dar şi dintre iobagii care îndeplineau slujbe militare la cetăţile de pe domeniile fiscale, au fost înnobilaţi de asemenea în anumite condiţii.

Aceştia sunt nobilii „condiţionări”, din care fac parte puşcaşii români şi secui, precum şi „boierii” şi „băştierii”. Astfel, în cursul secolului al XVII-lea sunt ridicaţi în număr mare în rândul micii nobilimi şi „boierii” şi chiar unii iobagi români din districtul Făgăraşului şi Chioarului, din comitatul Solnocului interior şi al Clujului, din Haţeg, Zărand şi Maramureş, călăreţii (primipili) secui şi haiducii (ostaşii liberi) din Bihor.

Nobilimea, la rândul ei, îndeosebi nobilimea mare, va face eforturi repetate pentru a aduce oraşele sub autoritatea ei, ceea ce va determina împotrivirea puternică a conducerii acestora, care-şi vedea astfel periclitată situaţia. Lupta aceasta, de lungă durată, se va încheia în favoarea nobilimii, pe măsură ce ea câştigă poziţii tot mai puternice în viaţa politică şi economică a ţării. Oraşele îşi pierd în mare măsură autonomia, trebuind să suporte o parte a sarcinilor materiale ce apăsau comitatul, ai cărui dregători - mari nobili - aveau dreptul acum să se amestece în conducerea lor. Toate aceste împrejurări, pe lângă cele economice, generale, vor face ca multe oraşe, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, să alunece pe panta declinului.

Din analiza fenomenelor social-economice din Transilvania secolului al XVII-lea se desprinde constatarea că dezvoltarea acestei ţări a cunoscut însemnate oscilaţii. După perioada plină de lupte de la începutul secolului, când o bună parte a forţelor de producţie au fost nimicite, a urmat un răstimp de refacere economică şi de întărire a puterii centrale, care a durat circa patru decenii. Datorită creşterii producţiei şi închegării unei pieţe mai cuprinzătoare, viaţa economică a început să se învioreze.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea însă, după expediţia principelui Gheorghe Rakoczi al II-lea din 1657 în Polonia, Transilvania ajunge pradă anarhiei feudale şi porneşte pe calea declinului economic şi politic. Exploatarea maselor populare se accentuează, acestea sărăcesc, ceea ce se va răsfrânge în chip negativ asupra întregii ţări. Marea nobilime va reuşi să-şi sporească averea şi să acapareze guvernarea politică, exploatând nemilos ţărănimea aservită. Din această cauză, contradicţiile sociale se adâncesc, lupta de clasă se intensifică, manifestându-se în formele caracteristice orânduirii feudale.

Check Also

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în sud-estul Europei în secolele XIV-XV

Dezvoltarea societăţii de pe teritoriul României în secolele XIV-XV este strâns legată de aceea a …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …