Situaţia social-economică a Transilvaniei după Răscoala lui Horea

Dezvoltarea simţitoare a forţelor de producţie în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Transilvania face să apară semne tot mai vădite ale crizei feudalismului. Modul de producţie feudal, bazat pe exploatarea muncii iobagilor în continuă intensificare, a intrat în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea într-o criză ce nu mai putea fi soluţionată pe calea reformelor.

Germenii capitalismului care apar în diferitele sectoare ale vieţii economice lărgesc mereu breşele create încă din perioada precedentă în edificiul societăţii feudale. Ascuţirea la maximum a contradicţiilor dintre clase, culminând cu marea răscoală de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, adânceşte şi mai mult criza societăţii feudale şi-i grăbeşte sfârşitul.

Prefacerile care au loc în sânul orânduirii feudale din Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, pot fi surprinse în toate sectoarele vieţii economice şi sociale. Totuşi, aceste prefaceri se fac mai simţite în industria manufacturieră şi extractivă, agricultura prezentând semne vădite de rămânere în urmă.

Agricultura

În perioada de care ne ocupăm, dezvoltarea agriculturii transilvane, pe lângă raporturile feudale, a fost frânată de politica Curţii de la Viena, care urmărea să-şi asigure, în condiţii avantajoase, produsele naturale ale Transilvaniei şi totodată o piaţă de desfacere pentru produsele industriale din provinciile ereditare. Chiar şi în perioada războaielor napoleoniene şi a blocadei continentale, când produsele agricole erau cerute tot mai mult pe piaţa externă, Curtea de la Viena aplică măsuri prohibitive, cu scopul de a împiedica urcarea preţurilor în Imperiul habsburgic.

Dezvoltarea agriculturii a fost împiedicată şi de tehnica agricolă înapoiată, determinată de raporturile feudale existente. Din cauza metodelor tradiţionale de muncă rudimentare, ramura principală a economiei Transilvaniei, agricultura, era foarte înapoiată. Pământul era lucrat de iobagi şi pe moşiile nobiliare cu unelte primitive. Deşi asolamentul trienal, pe la începutul secolului al XIX-lea, se generalizase pe pământurile ţărănimii libere, în restul Transilvaniei continua să domine asolamentul bienal, astfel că jumătate din pământul cultivabil rămânea în fiecare an ca loc pentru fineţe şi păşunatul vitelor.

Cu toate aceste piedici, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se poate observa o înviorare şi în agricultura Transilvaniei. Epoca Revoluţiei franceze şi a războaielor napoleoniene - de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din primii 14 ani ai secolului al XIX-lea - a creat o conjunctură favorabilă dezvoltării producţiei şi a schimbului de mărfuri în ţările imperiului. Producţia agricolă pentru piaţă s-a intensificat. Nevoile alimentare ale armatelor au provocat o urcare rapidă a preţurilor cerealelor şi au stimulat tot mai mult producţia de grâne.

În acelaşi timp, în Transilvania, anii grei de foamete (1813-1817) care au urmat celor de relativă prosperitate impun găsirea de noi formule menite să facă faţă condiţiilor grele de trai. În acest sens este cât se poate de concludent faptul că, potrivit unui raport oficial, numai pe domeniul fiscal al Zlatnei, în anul 1814, „din populaţia foarte numeroasă a acestui domeniu, care numără aproape 5.000 de capi de familie, mai mult de 3.500 de capi de familie sunt nevoiţi să se hrănească cu plante de câmp” (plantis campestribus aesculeis).

Pentru a face faţă acestor nevoi, guvernul de la Viena încearcă să trezească interesul pentru cultura raţională a pământului şi pentru introducerea şi împământenirea unor plante puţin cunoscute în cuprinsul imperiului. Alături de porumb, o răspândire deosebită cunoaşte cultura cartofilor, iar cultura sfeclei, a legumelor, a fructelor şi a viţei de vie câştiga din ce în ce mai mult în importanţă.

O adevărată campanie începe în rândurile ţărănimii prin cărţi speciale agrotehnice, difuzate fie ca manuale şcolare, fie ca simple cărţi de popularizare. Cărţile de economie, scrise în diferite limbi străine, încep să fie tălmăcite şi pe înţelesul poporului român. Prima categorie o formează aşa-numitele Economii de câmp, prin care în acea vreme se înţelegea „învăţătura care arată cum trebuie lucrat pământul ca să sporească, care ne sunt spre hrană, spre îmbrăcăminte, spre folosuri”.

O serie de cărţi de popularizare conţin îndrumări teoretice şi „cuprinderi practiceşti” despre „sădirea bumbacului”, „prăsirea pomilor”, „învăţătura de a face sirup şi zahăr din mustul tuleilor de cucuruz” sau din „mustăreaţa de jugastru”, precum şi „despre agonisirea viţei de vie sau măiestria de a face vin, vinars şi oţet”, despre „creşterea frăgarilor” şi „cultura viermilor de mătase” şi despre „cultura tabacului” şi a „cânepei”. Intelectualitatea transilvană din acea vreme se simte tot mai mult atrasă spre problemele economice.

Astfel, în 1785, doctorul Ioan Piuariu-Molnar tipăreşte la Viena Economia stupilor, prima din publicaţiile româneşti transilvane cu caracter economic. Acelaşi medic român încearcă să scoată şi un ziar consacrat economiei rurale, iar în 1807, Grigore Obradovici, directorul şcolilor române din Banat, traduce „spre mare treabă a plugarilor celor româneşti”: Carte de îndemână pentru orânduita economie, lucrarea pământului şi pentru plămădirea şi păstrarea vitelor şi a păsărilor celor casnice .

Această literatură, izvorâtă din înseşi postulatele economice ale vremii, n-a rămas fără ecou. Pe alodiile nobiliare la ustensilele agricole primeşte o tot mai largă întrebuinţare fierul la pluguri, la care şi altele. De asemenea, pe aceste domenii se înalţă tot mai multe edificii necesare inventarului şi produselor agricole. Progrese remarcabile sunt semnalate şi în ce priveşte creşterea vitelor de tracţiune şi a oilor, ale căror produse întreţin industria casnică, care concurează manufactura. Cu toate că dezvoltarea agriculturii era încă frânată de rutina sistemului feudal, se observă totuşi, pe la începutul secolului al XIX-lea, tendinţa gospodăriilor alodiale de a produce cât mai multe cereale pentru piaţă, uneori şi prin sistemul de rotaţie a culturilor.

Într-adevăr, creşterea pieţei interne datorită atât diviziunii sociale a muncii cât şi sporului populaţiei în general, şi mai ales al celei orăşeneşti, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a creat condiţii mai bune producţiei de cereale-marfă. Străduinţele nobilimii ardelene se îndreaptă spre producerea de cereale pentru piaţă. De aceea nobilimea urmăreşte mărirea şi concentrarea alodiilor disparate.

Aceasta s-a făcut în primul rând în detrimentul pământurilor iobăgeşti, prin deposedarea iobagilor de sesiile lor sau de unele părţi din sesii, prin restrângerea dreptului de folosinţă a pădurilor şi a terenurilor defrişate de ţărani. Se manifestă tot mai evident aspectul specific al acumulării primitive a capitalului în agricultură: deposedarea ţăranului de pământ. Cotropirea sesiilor iobăgeşti, îngrădirea dreptului de folosinţă a fâneţelor, păşunilor şi pădurilor şi trecerea acestora în stăpânirea nobilimii au contribuit la accelerarea procesului de diferenţiere a ţărănimii iobage şi, ca urmare, a destrămării orânduirii feudale, deoarece tot mai mulţi ţărani lipsiţi de pământ sunt siliţi să se angajeze la alte munci, în mine, manufacturi etc.

Noi încercări de reglementare urbarială

Sporirea sarcinilor iobăgeşti şi creşterea pământurilor alodiale prin răpirea pământurilor ţărănimii au provocat pauperizarea maselor ţărăneşti şi, cum era şi firesc, au adâncit şi mai mult contradicţiile dintre clasele sociale. Pauperizarea ţărănimii cauza însă prejudicii şi statului austriac, atât în veniturile sale, cât şi în ce priveşte puterea politică şi militară, într-o vreme de nesfârşite războaie, mai întâi cu turcii şi apoi cu francezii.

De aceea Curtea de la Viena încearcă să reglementeze raporturile dintre stăpânii de pământ şi iobagi, cu scopul de a împiedica abuzurile nobilimii, a limita robota, a împiedica cotropirea pământurilor ţărăneşti, pentru ca astfel ţărănimea să poată contribui într-o mai mare măsură la sarcinile statului. Nobilimea, pe de altă parte, se împotriveşte acestor reglementări, care i-ar fi limitat drepturile asupra iobagului şi putinţa de a-şi mări alodiile.

Rezultatul a fost un compromis între Curtea de la Viena şi nobilime în dauna ţărănimii, sarcinile feudale au fost menţinute, iar cele fiscale majorate. Încercările de reglementare urbarială din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea şi din primele decenii ale secolului al XIX-lea atestă criza feudalismului în Transilvania. Astfel, dieta din 1791-1792 este nevoită să recunoască desfiinţarea servituţilor personale şi dreptul iobagilor de liberă strămutare. Dar iobagul care dorea să părăsească moşia trebuia să anunţe cu cel puţin 5 luni înainte această intenţie, să aducă alt iobag în locul său şi să îndeplinească multe alte condiţii. Prin toate acestea se urmărea zădărnicirea liberei strămutări a iobagilor.

Problema reglementării raporturilor dintre ţărani şi stăpâni, dintre pământul ţăranilor şi moşia alodială a fost mereu amânată până în anul 1820, când se face conscripţia czirakiană, numită astfel după numele celui care a condus-o. Pentru a împiedica aplicarea ei în favoarea ţăranilor, nobilimea a încercat diferite uneltiri, spunând ţăranilor că se urmăreşte o nouă impunere în raport cu întinderile de pământ folosite de ei.

De teama sporirii dărilor, ţăranii declarară mai puţin pământ decât foloseau în realitate, iar pe baza acestor declaraţii nobilii au încorporat în alodiile lor pământurile ţărăneşti nedeclarate. În felul acesta, situaţia ţărănimii s-a înrăutăţit şi mai mult. Nobilimea putea să continue exploatarea nestingherită, mai ales că regimul absolutist austriac, întărit după Congresul de la Viena şi constituirea Sfintei Alianţe (1815), reprezenta cu fidelitate interesele feudalismului şi ale reacţiunii.

Caracteristic pentru raporturile sociale din Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea este agravarea exploatării pe calea rentei feudale şi mai ales a robotei. Găsim şi aici o „mare moşie seniorială cultivată cu clacă”, potrivit caracterizării lui F. Engels. Stăpânii feudali, pentru a face faţă cererii sporite de cereale pentru piaţă, înglobând în moşia alodială o parte din sesiile ţărăneşti şi din păşunile comunelor, le exploatează prin munca iobagilor.

Practica arendării .moşiilor aducea după sine nu numai o nouă agravare a sarcinilor iobăgeşti, dar şi întreg cortegiul de abuzuri ale arendaşilor. Imperiul habsburgic, pe de altă parte, pentru a ieşi din criza cauzată de războaiele împotriva revoluţiei burgheze din Franţa şi împotriva lui Napoleon, sporeşte dările între 1792 şi 1820. Astfel, contribuţia care era percepută tot de la ţărani a crescut în acest interval de la 790.000 de florini la 13.000.000 de florini.

Manufactura

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, nobilimea, pentru a-şi spori veniturile, caută sa creeze noi ramuri de producţie, bazate pe materiile prime furnizate de propriile ei moşii. Manufacturile pe moşiile nobiliare, înfiinţate încă din perioada precedentă - manufacturi de potasă, de sticlă, mori de hârtie, joagăre, ateliere pentru prelucrarea fierului - se înmulţesc. Cu toate acestea, ritmul de dezvoltare a manufacturilor de pe moşiile nobiliare este destul de încet, deoarece scopul primordial al nobilimii nu era de a-şi fructifica capitalul în întreprinderi industriale, ci mai ales de a realiza venituri din exploatarea supuşilor ei.

În acest sens, nobilii se mulţumeau să-şi prelucreze doar produsele proprii: cerealele, sfecla de zahăr, rapiţa, lemnul, în distilăriile de spirt, manufacturile de zahăr, teascurile de ulei. Puţine dintre acestea au depăşit însă cadrul manufacturilor feudale caracteristice Europei răsăritene din acea vreme, pentru a atinge gradul unor întreprinderi de tip capitalist.

Industria manufacturieră din Transilvania a înregistrat unele progrese la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Dezvoltarea forţelor de producţie va influenţa şi acest sector economic. Cu toate acestea, problema producţiei manufacturiere mai dezvoltate rămâne şi în această perioadă o problemă de stat, strâns legată de mercantilismul austriac, care favoriza industria şi comerţul din provinciile ereditare şi frâna acumularea primitivă din Transilvania. O conscripţie de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1792) cu privire la situaţia industriei transilvane constata că, deşi breslele meşteşugăreşti se aflau în curs de transformare, industria manufacturieră era încă relativ modestă.

De o oarecare însemnătate erau doar manufactura de postav de la Sadu, înfiinţată de doctorul Ioan Piuariu-Molnar, cea de pielărie din Gherla, cea de lumânări din Dumbrăveni, şapte manufacturi de albire a cerii brute, şapte sticlării (Porumbacul de Sus, Cârţişoara, Arpaş, Malnaş, Zălan, Bicsad şi Gurghiu), două mori de hârtie (Cârţişoara şi Făgăraş), o manufactură de coase (la Hunedoara), o moară de salpetru şi de praf de puşcă, una de prelucrare a mercurului, două „hute” şi mai multe joagăre. Numai câteva din aceste manufacturi (Sadu, Gherla, Dumbrăveni) erau manufacturi de tip capitalist în adevăratul sens al acestei noţiuni.

Transformările petrecute în întreprinderile manufacturiere feudale se pot urmări în mod concludent la „glăjăriile” din Zălan şi Bicsad (Trei Scaune), înfiinţate încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Lucrătorii din aceste manufacturi primeau pentru munca lor la început plată în natură, şi anume o treime din produsele manufacturii. Pe treapta următoare a dezvoltării, lucrătorii primeau valoarea în bani a acestor produse, pentru ca în anul 1808, noul arendaş, Dimitrie Hagi Gidro, să introducă sistemul plăţii de tip capitalist, după cantitatea muncii.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, elemente burgheze, maiştrii breslaşi şi mai ales negustori înfiinţează multe întreprinderi manufacturiere, care prezintă deja caracteristicile unor manufacturi capitaliste. În manufacturile orăşeneşti, sistemul muncii salariate e general. Muncitorii, proveniţi din ţărani deposedaţi de mijloacele de producţie, din calfe de breaslă sau din specialişti străini, sunt plătiţi cu luna sau cu ziua. O deosebită importanţă capătă în această perioadă „cohurile” sau atelierele pentru producerea şi prelucrarea fierului.

Producţia de fier de la Hunedoara se dezvoltă prin lărgirea atelierelor sau prin echiparea atelierelor mai mari cu tehnică mai avansată. În 1788 se înregistrează 13 fierării vechi cu 26 de cuptoare, care produc 18.537 de măji de fier bătut din 90.646 de măji de minereu, în. 1799, fierăria din Topliţa producea singură 84 de măji de fier pe zi. În 1800 se înfiinţează atelierul din Teliucul de Sus, iar în 1806 s-a ridicat marea topitorie de la Govăjdia, cu o capacitate de 640 de tone anual. Atelierele vechi se lărgesc, îşi sporesc considerabil producţia. Fierăria Limpert, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, producea singură 1.800 de măji vieneze de fier şi oţel anual.

În 1820 funcţiona pe apa Cernei topitoria de la Topliţa, cu furnalul său înalt de 21,5 picioare, precum şi alte patru fierării cu 12 cuptoare şi 5 ciocane mari, pe apa Govăjdiei şase fierării cu 13 cuptoare, printre care topitoria Limpert cu un furnal înalt de 30 de picioare şi un atelier de coase. Pe apa Cernei mai funcţiona un atelier de coase şi de săbii, pe valea Zlaştilor un atelier de unelte cu trei cuptoare de reâncălzire şi două ciocane. De domeniul fiscal al Hunedoarei ţineau acum şi fierăriile din Sebeşul Mic şi Cugir, care primeau fierul brut de la Topliţa şi de la fierăria Limpert.

În timpul blocadei continentale impuse de Napoleon, datorită şi circulaţiei de mărfuri din Orientul apropiat şi din colonii, care atingea într-o oarecare măsură şi Transilvania, procesul acumulării de capital s-a realizat în proporţii ceva mai mari atât în negoţ, cât şi în industria manufacturieră de tip capitalist. În locul mărfurilor engleze interzise se consumau mărfuri produse în ţările continentale, şi astfel produsele Transilvaniei puteau fi valorificate pe piaţa externă. Criza economică din anul 1825 a frânat acest proces, care este reluat după 1830, când industria transilvană va inaugura o perioadă de dezvoltare susţinută.

Industria extractivă

După înăbuşirea răscoalei ţărăneşti din anul 1784-1785, Curtea de la Viena a luat o serie de măsuri pentru intensificarea mineritului, despre care se ştie că avusese de suferit de pe urma furiei răsculaţilor. Zeci de mine fuseseră devastate, iar uneltele de muncă şi explozibilul transformate în arme de către ţărănimea minieră răsculată. Imediat după înăbuşirea răscoalei, autorităţile miniere au făcut apel la mineri să se întoarcă la munca din mine.

Totodată au fost acordate proprietarilor de mine împrumuturi de stat pentru refacerea inventarului distrus. În acelaşi timp, pentru obţinerea unui randament din ce în ce mai mare în producţia minieră, Curtea de la Viena şi-a accentuat acţiunea de sprijinire a exploatării în adâncime, a procedat şi la concesionarea unor întreprinderi miniere pe seama exploatării particulare.

Creşterea simţitoare a veniturilor realizate din minerit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea se datorează tocmai faptului că autorităţile miniere au încurajat exploatarea în adâncime şi iniţiativa particulară. Acest lucru a avut ca urmare dezvoltarea sensibilă a forţelor de producţie şi a tehnicii miniere, precum şi trecerea pe o scară tot mai largă la folosirea muncii salariate.

Într-adevăr, în anul 1787, documentele vorbesc despre construirea unui cuptor de mare capacitate pentru topit minereul la Topliţa (lângă Hunedoara), precum şi a două ciocane hidraulice pentru prelucrarea fierului la Plosca (lângă Hunedoara). De asemenea la sfârşitul secolului al XVIII-lea, minele de fier de la Ghelar, precum şi o serie de topitorii (cohuri), ca cea de la Reşiţa, se aflau în plină dezvoltare.

În scopul îmbunătăţirii procesului de producţie în minerit, Curtea de la Viena a luat o serie de măsuri de ordin tehnic-administrativ, menite să-i asigure sporirea profiturilor în întreprinderile miniere din Transilvania. Pe această linie se situează aducerea de specialişti şi de unelte perfecţionate din regiunile cu o tehnică minieră mai avansată. Alături de specialiştii străini, o contribuţie deosebită la îmbunătăţirea tehnicii miniere au adus şi minerii băştinaşi, cu o îndelungată experienţă în exploatarea minelor.

Este cazul să amintim aici numele unor inovatori români ridicaţi din popor, ca Idu Crăciun şi Munteanu Urs, constructori de noi modele de şteampuri şi „maşini” de spălat aurul. Inovaţiile lor - care, după cum rezultă din actele vremii, ridicau în mod sensibil productivitatea muncii - au depăşit graniţele ţării, fiind puse în discuţie chiar de Curtea de la Viena.

Începutul secolului al XIX-lea înregistrează un nou avânt în dezvoltarea forţelor de producţie şi a tehnicii miniere. Se fac eforturi tot mai mari pentru îmbunătăţirea proiectelor de şteampuri şi a „maşinilor” de spălat aurul. În acest sens trebuie amintit numele administratorului de mine din Săcărâmb, Felix Franzenau, de la care ne-a rămas şi o „descriere sistematică” a acestei întreprinderi, întocmită în anul 1806, având ca anexe o serie de schiţe şi desene de unelte şi „maşini” folosite la minele din Săcărâmb.

De asemenea, experienţa şi strădania inovatorilor români Idu Crăciun şi Munteanu Urs de la sfârşitul secolului al XVIII-lea au fost continuate la începutul secolului următor de alţi „tehnicieni” români, răsăriţi din sânul maselor populare, printre care se distinge în mod deosebit iobagul Palade Constantin din satul Câmpeni (judeţul Cluj). Inovaţia lui consta dintr-un nou model de şteamp care funcţiona fără apă, pe baza unui sistem de scripeţi, şi a fost recomandată Camerei spre aprobare în anul 1827, în termeni elogioşi, de către forurile montanistice transilvane.

În ceea ce priveşte forţa de muncă şi gradul de răspândire a muncii salariate în minerit în această perioadă, din examinarea atentă a situaţiei la câteva întreprinderi miniere de proporţii mai mari (Săcărâmb, Băiţa, Baia Sprie etc.), se poate conchide că acestea formau un sector capitalist important al industriei extractive, care folosea pe o scară largă munca salariată, chiar şi în condiţiile orânduirii feudale încă dominante.

Este suficient să amintim că numai la două mari întreprinderi miniere, Săcărâmb şi Băiţa (lângă Hunedoara), lucrau în această perioadă peste 1.000 de muncitori salariaţi. Constituirea de societăţi pe acţiuni în industria extractivă din Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum şi tendinţa de generalizare a acestora spre sfârşitul acestui secol şi începutul celui următor, înseamnă, fără îndoială, apariţia sectorului industrial capitalist în condiţiile destrămării societăţii feudale transilvane.

În ceea ce priveşte provenienţa capitalului investit în industria extractivă, el era în bună parte austriac. Este semnificativ faptul că şi capitalul comercial local se transformă în capital industrial. Astfel, pentru a da un exemplu, numai un singur negustor din Zlatna, Iacob Slavcovici, este pomenit în anul 1784 ca acţionar la mai multe mine, cu un capital de 9.292 de florini, în timp ce în afaceri comerciale şi cămătăreşti nu avea investită decât suma de 5.000 de florini. De asemenea, în această perioadă se constată şi prezenţa, desigur mai redusă, alături de burghezia maghiară şi săsească, a unor elemente româneşti, ca acţionari la unele mine aurifere de pe domeniul Zlatnei. Astfel întâlnim nume de acţionari preoţi (Popa Petru, Popa Ioan), de ţărani înstăriţi (Ighianu Crăciun) sau de negustori (Toma Marcu).

Se poate spune că, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi, mai ales, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, sectorul capitalist cucereşte tot mai mult teren în industria extractivă, iuptând cu succes împotriva formelor de exploatare feudală. În această perioadă, este semnificativ şi fenomenul exploatării pe o scară tot mai mare a muncii copiilor în minerit, mai ales la o serie de operaţii auxiliare. Astfel, numai la minele din Săcărâmb, lucrau la sfârşitul secolului al XVIII-lea peste 300 de copii, unii dintre ei chiar de la vârsta de 6-7 ani.

În ce priveşte condiţiile de muncă şi de salarizare în minerit, se constată o continuă agravare spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Lipsa de măsuri de protecţie provoca o serie de accidente în rândurile minerilor. Deseori se înregistrau cazuri mortale provocate de surparea minelor sau de metodele primitive de folosire a explozibilului. În acest sens este semnificativă numirea de „mormântul”, pe care o poartă o serie de mine în această perioadă.

La aceasta se adăuga frecvenţa bolilor profesionale provenite din lipsa de ventilaţie în galerii, precum şi din materiile toxice cu care lucrau mai ales muncitorii de la topitoriile de aur din Zlatna. Situaţia minerilor era agravată şi de salariile mici, precum şi de anii de foamete şi scumpete de la începutul secolului al XIX-lea. Reţinerile abuzive din salarii, amenzile dictate de intensificarea disciplinei capitaliste a muncii, precum şi introducerea unor metode noi de muncă menite să intensifice exploatarea forţei de muncă, vor duce la ascuţirea luptei de clasă şi în acest sector economic.

Breslele

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea producţia meşteşugărească din Transilvania a continuat să se desfăşoare, în cea mai mare parte, ca şi până atunci, în cadrul breslelor, care şi-au păstrat organizarea din timpurile cele mai vechi. Modificările suferite de statutele lor în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu reflectă decât schimbări formale, privind aproape exclusiv administraţia. Breslele din Transilvania s-au ridicat împotriva oricăror înnoiri privitoare la organizarea şi lărgirea producţiei. O luptă permanentă au dus atât împotriva intrării în cadrul lor a elementelor ridicate din rândurile iobăgimii, cât şi împotriva concurenţei meşteşugarilor şi negustorilor din afara lor.

Problema eliberării producţiei meşteşugăreşti de îngrădirile breslelor şi a dezvoltării producţiei industriale în general a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în repetate rândurL Adeptă a doctrinei mercantiliste care preconiza dezvoltarea forţelor de producţie şi a producţiei interne spre a atrage în ţară cât mai mulţi bani străini, Gurtea de la Viena însăşi a intervenit activ, în această perioadă, în viaţa economică a ţării, căutând să lărgească şi să sporească producţia. Măsurile luate însă în acest scop în anii 1770, 1773, 1780 etc. s-au lovit mereu de rezistenţa breslelor.

Abia sub Iosif al II-lea au fost încercate şi în acest domeniu unele reforme mai adânci. La început s-a încercat să se înlăture din structura şi organizaţia breslelor elementele care erau în contradicţie vădită cu necesităţile producţiei, în 1783 se luară măsuri pentru o mai bună educaţie a ucenicilor. Un decret din 1785 proclamă libertatea industriei şi a meşteşugurilor, îngăduind oricui exercitarea lor fără nici o restricţie.

Aceasta însă nu excludea existenţa breslelor, care au continuat să funcţioneze. Guvernul a ţinut chiar să precizeze că nu s-a urmărit desfiinţarea lor, ci doar înlăturarea abuzurilor şi a privilegiilor, prin mijlocirea cărora membrii breslei împiedicau pe alţii să înveţe meşteşugul ori să intre în breasla lor. Spre sfârşitul vieţii sale însă, Iosif al II-lea s-a văzut silit să retragă şi această reformă, împreună cu cele mai multe din înnoirile pe care le încercase.

Sub scurta domnie a lui Leopold al II-lea a început lichidarea reformelor înaintaşului său. Între altele, au fost restabilite toate îngrădirile de breaslă existente mai înainte. Breslele din Transilvania au continuat să funcţioneze fără schimbări esenţiale. Procesul de destrămare a orânduirii feudale n-a întârziat să apară şi în producţia meşteşugărească. El s-a manifestat mai puternic în domeniul măcelăriei.

Lipsa şi scumpirea vitelor de tăiat, precum şi imposibilitatea de a tăia carne în cantitate suficientă şi la preţ corespunzător, au provocat în anii 1787-1790 numeroase dificultăţi în cele mai multe părţi ale Transilvaniei: la Sibiu, Bistriţa, Cluj etc. Meşteşugarii şi autorităţile şi-au dat seama deopotrivă că piedica principală în calea aprovizionării regulate cu carne a populaţiei o constituiau îngrădirile de breaslă care frânau creşterea producţiei. De aceea şi unii şi alţii au fost siliţi să se orienteze spre forme de organizare mai avansate.

Cele mai interesante, din punctul de vedere al elementelor noi pe care le conţineau, au fost societăţile de măcelărie (macellares societates) întemeiate de particulari şi societatea de măcelărie (macellatoria societas) a unor meşteri măcelari şi a magistratului oraşului Cluj. Primele au fost societăţi mai mult ocazionale şi de scurtă durată. În schimb, societatea cu capital comun, de 6.000 de florini renani, a magistratului oraşului şi a 16 meşteri măcelari din Cluj a fost o societate mai complexă. Prin unele elemente pe care le cuprindea, ea prezenta trăsături comune cu viitoarele cooperative meşteşugăreşti din epoca orânduirii capitaliste. Aceste societăţi au fost însă copleşite de predominarea în toate sectoarele vieţii a relaţiilor de producţie feudale.

O dezvoltare mai mare în această perioadă cunosc breslele postăvarilor din Braşov şi Ţara Bârsei. Dintre toate ramurile meşteşugăreşti din Transilvania, cea mai importantă, până târziu în secolul al XIX-lea, a fost industria textilă. Legată de nevoia primordială de îmbrăcăminte a omului şi favorizată de abundenţa lânii şi a inului, industria textilă a constituit domeniul în care s-a petrecut pentru prima oară şi în forma cea mai caracteristică procesul de trecere de la modul de producţie feudal la cel capitalist.

Ţesătoria a fost cea dintâi şi cea mai importantă dintre manufacturi. Dezvoltarea industriei textile în această perioadă este determinată mai ales de introducerea torsului mecanic. Astfel, în 1806, Wilhelm Zimmermann cere şi primeşte dreptul de a construi la Braşov „o maşină de scărmănat lâna şi de tors firele de bumbac şi lână”. Răspândirea maşinilor de tors fire de lână începe abia în 1815, când postăvarii aduc „un maşinist să le facă maşini de tors fire fine”.

Între 1790 şi 1819 se înregistrează o creştere simţitoare a forţelor de muncă în breslele textile din Braşov şi Ţara Bârsei. Astfel, în timp ce în 1790 în breasla pânzarilor lucrau 158 de persoane, în 1818 numărul lor se ridică la 290. Acelaşi fenomen se petrece şi în breasla ţesătorilor şi a postăvarilor. Progrese şi mai însemnate înregistrează munca salariată „liberă”, adică neîncadrată în bresle, în anul 1792, breasla pânzarilor, în afară de calfe şi ucenici, dădea de lucru la 1.500 de lucrători salariaţi.

Check Also

Participarea Transilvaniei la Războiul de 30 de ani

Domnia lui Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) a început sub auspicii nu prea favorabile. Nobilimea, împărţită …

Populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, reprezintă în general, în …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în sud-estul Europei în secolele XIV-XV

Dezvoltarea societăţii de pe teritoriul României în secolele XIV-XV este strâns legată de aceea a …