Situaţia social-economică a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Dezvoltarea economică a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost împiedicată în mare măsură de luptele feudale, de rivalităţile şi războaiele turco-austriece. Desele incursiuni habsburgice şi, mai ales, cele turceşti au făcut mari pustiiri, distrugând o parte a gospodăriilor şi reducând forţa de muncă, atât prin ducerea în robie a unui număr însemnat dintre locuitorii ţării, cât şi prin nimicirea unora dintre aceştia în diferite bătălii. Urmările nefaste ale acestora asupra dezvoltării principatului în general, şi în primul rând asupra vieţii economice, se pot vedea mai bine în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea.

Agricultura şi creşterea vitelor

Producţia de bază a ţării o formau cerealele. Dintre acestea, cel mai răspândit a fost-aşa cum ne arată şi dările în natură ale iobagilor - grâul, iar în părţile deluroase ovăzul. Se mai cultivau, dar într-o cantitate mai redusă, orzul, secara şi meiul. Cerealele erau consumate, de obicei, în interiorul Transilvaniei; totuşi exista şi un schimb cu Moldova şi cu Ţara Românească, dar numai atunci când recolta în aceste ţări nu era îndestulătoare, din cauza secetei sau a altor împrejurări. La fel, erau ani în care se importau cereale din Ţara Românească şi Moldova, acoperindu-se astfel nevoile populaţiei din Transilvania.

Alături de cereale, se cultivau în măsură apreciabilă, în unele regiuni, şi viţa de vie şi o mare varietate de pomi fructiferi, ca pruni, meri, peri, nuci şi alţii. Pe lângă gospodării, se aflau şi grădini de zarzavaturi, precum şi culturi de plante textile (in şi cânepă). Arăturile se întindeau în apropierea satului, împreună cu o parte din păşuni şi fâneţe, folosite în comun. Unele fineţe, ajunse în proprietate privată, se aflau, însă, la o depărtare mai mare. Întinderea arăturilor din regiunile deluroase era, fireşte, mai redusă decât a acelora din văi sau de pe câmpie. Izvoarele ne arată că pentru mărirea suprafeţelor arabile, în regiunile mai înalte se continuau pe o scară destul de întinsă defrişările.

Tehnica agricolă n-a înregistrat progrese însemnate. În unele regiuni de şes ale Transilvaniei, se practica cultivarea pământului pe trei câmpuri. În acest sistem, locul de arat al satului este împărţit în trei părţi, una cu semănaturi de primăvară, alta de toamnă şi a treia lăsată pârloagă. În cele mai multe părţi ale Transilvaniei, însă, şi mai ales în regiunile deluroase, se continuă practicarea sistemului celor două tarlale. Menţinerea acestui sistem de cultură explică producţia relativ scăzută de cereale.

Alături de agricultură, populaţia continuă să se ocupe şi cu creşterea vitelor, mari şi mici. Pentru executarea muncilor agricole, atât gospodăriile ţărăneşti, cât şi cele feudale, întrebuinţau înainte de toate boii. Creşterea lor însă avea importanţă şi din punct de vedere al comerţului. Caii erau încă puţin întrebuinţaţi la muncile agricole. Păşunile bogate din regiunile mai înalte ofereau posibilităţi foarte bune oieritului, care aducea un venit însemnat, asigurând în acelaşi timp prin produsele lui şi o parte a necesităţilor gospodăriei ţărăneşti.

În pădurile întinse de fag şi de stejar se îngrăşau turme de porci. Din numeroasele sarcini ale iobagilor faţă de stăpânii feudali şi faţă de stat şi din produsele care erau vândute pe piaţă, atât pe cea internă, cât şi pe cea externă, rezultă marea importanţă a creşterii animalelor. În gospodării, se creşteau tot felul de păsări; în multe regiuni, era dezvoltată şi apicultura.

Mineritul

Dintre bogăţiile subsolului transilvănean, ocnele au cunoscut o exploatare mai intensa. Din raportul comisarilor regelui Ferdinand, Paul Bornemisza şi Gheorghe Werner, care la 1552 au întocmit o dare de seamă despre veniturile principatului, rezultă că în acel timp erau exploatate cinci ocne importante: la Turda, Cojocna, Sic, Ocna Dejului şi Ocna Sibiului. În afară de acestea, în părţile nordice ale Transilvaniei, în Maramureş, şi în cele estice, în regiunea locuită de secui, mai existau alte ocne.

Cele mai productive erau cele de la Turda şi Ocna Sibiului. Sarea cea mai curată, de calitate superioară, se exploata la Ocna Dejului. Diplomatul şi geograful transilvănean G. Reichersdorffer subliniază, pe la 1550, în Chorographia Tran silvaniae, importanţa ocnelor de la Turda, anrmând că aproape toată Transilvania folosea sare din aceste ocne. Tot de aici, şi de la Ocna Dejului, se trimitea sare şi peste hotare.

Lucrul în ocne se efectua de către tăietorii de sare, care erau plătiţi, parte în bani, parte în natură (sare, alimente, postav). Alături de tăietorii de sare, se aflau mulţi lucrători iobagi, pentru muncile auxiliare. Tăietorii de sare erau în genere prost plătiţi. De aceea, ca şi în secolul precedent, se înregistrează şi în veacul al XVI-lea mişcări în rândurile minerilor, care refuză uneori să mai lucreze.

Astfel, la 1551, tăietorii de sare din Maramureş, din cauza micşorării simbriei şi a altor abuzuri ale cămăraşilor de la ocne, au părăsit ocnele şi au plecat la Baia Mare. Sarea extrasă din ocnele Transilvaniei era transportată la depărtări mari, de obicei pe apă, dar şi pe uscat, cu ajutorul carelor. În felul acesta, sarea ajungea până la Solnoc, Seghedin sau chiar până la Belgrad. Exploatarea ei aducea venituri importante vistieriei.

Fierul avea o întrebuinţare largă în interiorul ţării, iar registrele de socoteli ale oraşelor din sudul Transilvaniei - mai ales ale Braşovului şi Sibiului - arată că obiectele de fier erau exportate în cantităţi însemnate şi în Ţara Românească şi Moldova. Până în secolul al XVII-lea, afară de Rimetea - unde se obţinea fierul de cea mai bună calitate - cunoaştem exploatări de minereu de fier în părţile Hunedoarei, apoi la Vaşcău şi în scaunul Ciuc, la Mădăraş. Din fier se făceau mai ales unelte' necesare agriculturii-pluguri, coase, seceri etc.-dar şi obiecte de uz curent: cuţite, securi, lacăte etc.; se confecţionau, fireşte, şi diferite arme, însă în număr mai redus.

Pe lângă sare şi fier, dintre bogăţiile subsolului Transilvaniei au jucat un rol însemnat aurul şi argintul, aurul minelor din Transilvania fiind preţuit şi pe piaţa europeană. În timp ce, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, capitalul arăta un interes foarte redus faţă de exploatarea celorlalte mine, el se interesa de aproape de exploatarea metalelor nobile.

În această vreme sunt cunoscute mai multe exploatări miniere de aur şi argint, cele mai de seamă fiind şi acum cele de la Abrud, Zlatna, Roşia, Ruda, Brad, Băiţa, Baia de Criş, Baia de Arieş, Baia Mare şi Chiuzbaia. O cantitate însemnată de aur se obţinea şi prin spălarea nisipului unor râuri, mai ales ale acelora ce izvorau din Munţii Apuseni. Împreună cu aceste minereuri se mai găseau, în majoritatea cazurilor, şi altele, ca arama şi mercurul.

Meşteşugurile şi comerţul

Faţă de agricultură şi îndeosebi faţă de exploatarea minieră, care arată o dezvoltare lentă, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, producţia meşteşugărească şi comerţul realizează un progres mai însemnat. Puterea centrală ducea o politică de încurajare a negoţului şi a meşteşugurilor. Ea a intervenit printr-o serie de măsuri care au stimulat dezvoltarea lor.

Alteori, însă, măsurile puterii centrale au stânjenit activitatea meşteşugărească, ca în cazul limitării repetate a preţurilor, introdusă cu scopul de a stăvili tendinţa lor de urcare, fenomen general pe pieţele europene, care se resimte şi în Transilvania. Măsurile luate de principe erau întregite uneori de cele ale dietei, care a mers mai departe, hotărând că acei meşteşugari care, în semn de protest, nu şi-ar procura materie primă îndestulătoare, sau uneltele necesare pentru producţie, să fie pedepsiţi cu confiscarea averii şi izgoniţi din localitate, iar negustorii să fie constrânşi a-şi desfăşura activitatea mai departe.

Dezvoltarea tehnicii, precum şi concurenţa dintre centrele meşteşugăreşti şi cea dintre breslaşi şi nebreslaşi au dus la îmbunătăţirea calităţii produselor, produsele meşteşugarilor transilvăneni reuşind să-şi păstreze întâietatea pe piaţa Internă şi un loc important pe piaţa Ţării Româneşti şi a Moldovei. Dezvoltarea meşteşugurilor rezultă în mod concludent şi din creşterea specializării, însoţită de înmulţirea breslelor. Prin divizarea meşteşugurilor vechi, apar ramuri noi, desprinse din meşteşugul de bază.

La Cluj existau, de exemplu, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, circa 30 de bresle şi aproape 60 de specialităţi meşteşugăreşti. La fel de dezvoltată continuă să fie şi viaţa meşteşugărească la Sibiu, unde sunt pomenite 29 de bresle, reprezentând peste 30 de specialităţi. Ceva mai redus a fost numărul breslelor la Braşov, unde după datele care ni s-au păstrat existau în această vreme aproape 20 bresle. Numărul relativ redus al breslelor din acest oraş îşi găseşte explicaţia în faptul că aici s-a format o negustorime care, deţinând conducerea în oraş, împiedica organizarea de noi bresle.

Meşteşugurile din târguri şi cele săteşti iau, de asemenea, o dezvoltare din ce în ce mai mare. Astfel putem aminti, ca exemplu, activitatea înfloritoare a breslei ţesătorilor de postav din Cisnădie, care număra circa 180 de meşteri; tot acolo, îşi desfăşurau activitatea aproape 30 de meşteri făuritori de seceri. Oraşele mari caută să împiedice progresele acestor meşteşuguri, pentru a-şi păstra monopolul asupra producţiei şi pentru a putea fixa preţul produselor. În această vreme iau fiinţă două mori de hârtie la Cluj şi Sibiu.

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, se pot constata unele progrese în dezvoltarea pieţei interne, în care oraşele din centrul Transilvaniei, în frunte cu Clujul, încep să joace un rol de seamă. Registrul de vamă al Clujului din 1599 ne permite să ne dăm seama de varietatea mărfurilor importate şi exportate, între mărfurile importate - care întreceau în valoare pe acele exportate - întâlnim diferite categorii de postavuri şi mătăsuri, mirodenii şi fructe, chimicale, hârtie, obiecte de metal şi felurite „mărunţişuri”. Mărfurile exportate cuprindeau, pe lângă produse meşteşugăreşti, produse agricole şi animale, ca: grâne, făină, unt, caş, miere, ceară, ulei, seu; se exportau apoi boi şi fel de fel de piei, în cantităţi foarte mari.

Un rol important în procesul formării pieţei interne l-au jucat şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea târgurile săptămânale. Reichersdorffer ne-a lăsat descrierea Braşovului în astfel de zile: „... târgurile săptămânale, la care vin sătenii, sunt aşa de vestite, încât prin cantitatea de mărfuri oferite, ele pot fi numite adevărate iarmaroace. Oraşul este piaţa comercială principală (emporium) a vecinilor şi în acelaşi timp atelierul comun pentru orice obiecte. Aici se adună secui, români, armeni şi greci şi, prin mărfurile turceşti şi prin cele aduse atât din Moldova, cât şi din Ţara Românească, creşte avuţia sa Cele mai mari cantităţi de produse erau vândute pe piaţa oraşelor cu ocazia iarmaroacelor, al căror număr varia, dar de obicei se ţineau de patru ori pe an - din primăvară şi până în toamnă.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, negustorii levantini ocupă un loc tot mai însemnat în comerţul Transilvaniei. Nemaiţinând seama de acel drept de depozit, de care se bucurau încă demult Braşovul şi Sibiul, negustorii levantini au ocolit aceste oraşe şi au pătruns cu mărfurile lor în Transilvania. La plângerile negustorilor transilvăneni, dietele au luat măsuri în repetate rânduri, căutând să oprească, sau cel puţin să îngrădească, activitatea acestora.

E adevărat însă că principii Transilvaniei au trecut peste măsurile restrictive ale dietelor, acordând unor negustori italieni şi greci privilegiul de a face comerţ în interiorul ţării. Cele mai intense legături comerciale ale Transilvaniei rămân şi acum acelea cu Ţara Românească şi Moldova. Necesitatea acestor legături dintre cele trei ţări româneşti şi-a găsit expresia în cuvintele marelui vornic muntean Stănilă, care scria braşovenilor, la începutul anului 1558: „ştiţi bine că fără noi, voi nu puteţi fi şi ţara voastră, Ţara Bârsei, fără România nu poate”.

Bistriţa, Braşovul şi Sibiul continuă să joace un rol de seamă în comerţul cu Moldova şi Ţara Românească. Sibiul şi Braşovul exportau, pe lângă produsele lor meşteşugăreşti, produse străine din Apus sau chiar din Răsărit. Ele trimiteau astfel în Ţara Românească şi mai puţin în Moldova postavuri, covoare, produse meşteşugăreşti fine, mirodenii, arme, unelte de fier şi felurite mărunţişuri. În acelaşi timp, ele importau în această perioadă din Moldova şi Ţara Românească, în cantităţi considerabile, vite (boi, cai, porci, oi), peşte, apoi materii prime necesare diferitelor meşteşuguri: piei, blănuri, lână, ceară, precum şi vinuri foarte apreciate.

Dominaţia otomană a creat mari greutăţi în calea întreţinerii legăturilor comerciale cu alte ţări. În ciuda acestor greutăţi, s-au putut menţine unele legături cu Polonia, Cehia şi Germania. Dintre drumurile pe care se desfăşura comerţul extern al Transilvaniei, acel spre Viena, prin Câmpia Ungară, îşi pierde importanţa după constituirea paşalâcului de Buda (1541).

Negoţul practicat în această direcţie, chiar cu părţile care au ajuns sub stăpânire turcească, a fost extrem de redus. Se intensifică în schimb, traficul pe drumul care ducea, prin Satu Mare, la Caşovia. La importanţa lui a contribuit şi faptul că de la Caşovia, el continua în diferite direcţii: spre apus în Cehia şi la Viena, iar spre nord la Cracovia. Prin aceste centre negustoreşti, dar mai ales prin Cracovia, Transilvania a putut fi. În legătură directă cu arterele comerciale mai însemnate.

Îşi păstrează importanţa calea de negoţ ce ducea prin Ţara Românească la Vidin şi de acolo spre sud-vest, la Ragusa, care avea legături strânse atât cu orientul apropiat, cât şi cu Italia. Se ştie că raguzanii, aflaţi în posesia unor privilegii comerciale obţinute încă în secolul al XV-lea de la sultani, au jucat un rol de seamă în negoţul regiunilor sud-dunărene, alături de greci, cărora le făceau concurenţă.

Legăturile lor cu Transilvania au devenit mai strânse în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea. Pătrunderea lor a fost uşurată de faptul că la Timişoara, aflată în această vreme sub stăpânire turcească, se afla o colonie raguzană. Drumul care trecea prin Ţara Românească avea şi o ramificaţie către răsărit, îndreptându-se spre Brăila; pe această arteră s-a desfăşurat o bună parte a negoţului cu capitala Imperiului Otoman.

Check Also

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în sud-estul Europei în secolele XIV-XV

Dezvoltarea societăţii de pe teritoriul României în secolele XIV-XV este strâns legată de aceea a …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …