Situaţia social-economică a Moldovei şi Ţării Româneşti în perioada de trecere de la feudalism la capitalism

Agricultura

Peisajul agrar al Moldovei şi Ţării Româneşti din perioada destrămării feudalismului nu s-a schimbat în mod esenţial faţă de acela al perioadei anterioare. El oferă observatorilor şi călătorilor străini acelaşi contrast izbitor între fertilitatea extraordinară a solului şi mizeria neagră a locuitorilor. „În Ţara Românească, în locurile unde pădurea a fost defrişată şi pământul a fost cultivat, luncile cele mai frumoase, holdele cele mai bogate dovedesc că solul este aşa cum îl poţi vedea în brazda de curând răsturnată, un humus negru şi gras” Supuse unui regim ordonat şi cultivate raţional, „Moldova şi Ţara Românească... ar fi paradisul Europei”.

Terenuri din cele mai frumoase, a căror fertilitate devenise proverbială sunt în paragină din lipsa braţelor de muncă şi din cauza dezinteresului pentru muncă. Câmpia Dunării pe care o străbat călătorii venind de la Constantinopol e încă puţin populată şi slab cultivată din cauza fiscalităţii şi asupririi boierilor şi, adaugă un observator străin, „din cauza năvălirilor necontenite, a măcelurilor şi jafurilor săvârşite de turcii de dincolo de Dunăre”, ca şi de cei din raiale.

O mare parte a ţării e încă acoperită de păduri mari şi dese - de codri merei, cum spun moldovenii - de stejar, fag şi brad şi de alte esenţe, foarte bune pentru construcţii. Pământul Moldovei, negru şi afinat, e atât de fertil, încât, populat şi cultivat, ar putea să aprovizioneze toate provinciile turceşti lipsite de grâne, dar monopolul turcesc şi rechiziţiile descurajează producţia şi reduc suprafeţele însămânţate cu grâu. Din pricina aceasta, Moldova şi Ţara Românească sunt uneori silite să cumpere grâu din ţările vecine pentru a împlini cererile Porţii.

Progrese s-au realizat totuşi şi în această perioadă. Asolamentul bienal devenise o regulă generală în exploatarea pământului. Terenul de cultură al moşiei se împarte în două tarlale. Una e însămânţată cu grâu de toamnă, iar a doua e lăsată în pârloagă. Anul următor pârloaga e desţelenită şi semănată cu grâu, orz sau porumb, iar miriştea lăsată să se odihnească. Grâul de primăvară nu se mai seamănă decât când toamna a fost prea ploioasă sau când gerul a surprins pământul umed şi a compromis recolta. Persista însă şi vechiul sistem de cultură: o parte din moşie se cultiva „până se învechia”; atunci se lăsa să se odihnească, iar cultura trecea pe partea care fusese folosită ca imaş sau fânaţ.

În Moldova se pare că prevala „asolamentul temporar”: aceeaşi bucată de pământ era cultivată până dădea semne de istovire. Apoi, tot atâţia ani era lăsată să se odihnească. Pentru a stârpi din pământul desţelenit buruienile cu rădăcini adânci, în primul an se semănau pepeni sau varză, care atingeau mărimi neobişnuite. Frunzele late, acoperind buruienile vătămătoare culturilor, le înăbuşeau şi le uscau înainte de a fi făcut seminţe. În acelaşi timp, varza şi pepenii extrăgeau şi neutralizau sărurile din terenul virgin sau nelucrat mai mulţi ani de zile.

Porumbul ocupa locul întâi în culturile de cereale. Călătorii veniţi la Bucureşti dinspre sud semnalează câmpuri întinse de porumb cultivat în cuiburi, după ce pământul fusese arat. Preferinţa pentru porumb se explică prin productivitatea [lui superioară şi prin faptul că turcii nu l-au monopolizat. Astfel el a devenit „principalul şi aproape unicul aliment al populaţiei de la ţară”.

Ovăzul şi secara se cultivau mai puţin, deoarece cu aceeaşi muncă se puteau obţine cereale mai căutate, cum era orzul, care dădea recolte bune şi de calitate superioară şi de aceea era preferat ovăzului pentru hrana cailor.

Deşi predominante, cerealele nu ocupau singure toate întinderile de pământ cultivat. Mai erau viile, livezile de pomi şi grădinile de zarzavat. Apoi, fâneţele şi păşunile necesare creşterii vitelor acopereau întinderi mari de pământ, la care se adaugă pârloagele anuale.

În economia agrară a ţărilor noastre, un loc însemnat e rezervat viţei de vie şi pometurilor. Moldova şi Ţara Românească produc o cantitate prodigioasă de vinuri. Cotnarii şi Nicoreştii erau vestiţi pentru calitatea vinului lor. Călătorul englez Salaberry aminteşte podgoriile de la Odobeşti, Drăgăşani şi Râmnic şi laudă calitatea vinului pe care-l produc, dar regretă că producătorii n-au ajuns să-l prelucreze cum trebuie. Langeron a susţinut de asemenea că, atunci când sunt prelucrate ca în Franţa şi Spania, vinurile noastre sunt excelente.

Viile boiereşti şi mănăstireşti erau în general lucrate cu posluşnici. În 1819, din cei 839 de posluşnici ai fostului judeţ Vâlcea, 222 erau vieri; din cei 1.039 ai judeţului Buzău, 117 iude (deci grupe de familii) erau vieri, iar în Muscel erau înregistraţi 77 de vieri.

După podgorii, observatorii străini semnalează cu uimire numărul şi întinderea livezilor de pomi. Raicevich vorbeşte de păduri de meri, peri, pruni, piersici şi cireşi, care produc din belşug fructe savuroase. El apreciază în mod deosebit merele domneşti, pe care le consideră cele mai alese din Europa, ca mărime, savoare şi aromă. Rădăşenii, lângă Suceava, erau un centru pomicol important.

O parte din teren e destinat unor plante anexe, ca tutunul, inul, cânepa, legumele. Cultura legumelor a făcut progrese în această perioadă. Pe lângă varză, linte, bob, fasole, castraveţi, mazăre, pepeni, „grădinarii transilvani şi greci au introdus tot felul de zarzavaturi şi rădăcini foarte bune la gust şi care cresc uşor fără ca pământul să ceară îngrăşăminte şi cultura lor multă îngrijire”. Nartul din 1810 atestă existenţa pe piaţa Bucureştilor a următoarelor legume: carton, varză mare „nemţească”, ridichi mari „sârbeşti”, spanac, conopidă, pătlăgele roşii, bame şi dulmale (dovleci).

Cultura tutunului face de asemenea progrese, dar, fiindcă nu i se acordă o grijă suficientă, calitatea rămâne mediocră.

Raicevich vorbeşte de „un fel de cartofi cu gust de anghinare care se înmulţesc foarte repede”. E vorba de napii porceşti (helianthus tuberosus). Cartofii, chiar dacă au fost cunoscuţi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cultura lor nu era încă răspândită nici în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Raicevich mai laudă sparanghelul, care creşte de la sine, „mare şi gustos”. Cel mai bun se recoltează în ostroavele Dunării.

Păşunile grase şi abundente permiteau creşterea unui mare număr de vite, care constituiau principala ramură a comerţului. Imaşurile din Ţara Românească sunt mai bune pentru creşterea vitelor mărunte (oi şi capre). Carnea şi lâna oilor muntene erau superioare celor din Moldova. În schimb, vitele mari (bovinele şi caii) din Moldova erau mai mari de talie, mai robuste şi mai frumoase decât cele din Ţara Românească. Oieritul constituia una din principalele ocupaţii ale locuitorilor de la munte, care iarna coborau oile în bălţile Dunării. Transhumanta era practicată nu numai de oierii transilvani, ci şi de cei localnici.

Ţara Românească creştea un mare număr de porci care, hrăniţi cu ghindă şi porumb, atingeau la trei ani o greutate mare şi erau foarte căutaţi în Transilvania şi Ungaria. Belşugul de grăunţe a înmulţit numărul pasărilor: găinile, raţele, gâştele, curcanii sunt menţionate în însemnările călătorilor şi în zapisele de învoială cu stăpânii de moşie.

O menţiune specială merită apicultura, încă foarte răspândită. În aşezămintele domneşti şi în sămile vistieriei, stupii figurează alături de vitele mari, de oi şi de capre ca una din principalele bogăţii ale ţării. Moldova era reputată pentru ceara verde, aromată, foarte căutată în străinătate. Pentru a o rezerva exclusiv imperiului, turcii au făcut din ea un obiect de monopol. Salaberry notează că Curtea de Argeş era celebră pentru abundenţa de miere şi de ceară.

Nici un indiciu, în această perioadă, de perfecţionare a utilajului agricol. Sporul producţiei agricole ce se constată rezultă din întinderea terenurilor însămânţate şi din curaturi. Pentru a încuraja defrişările, stăpânii de moşie şi ocârmuirea garantează dreptul asupra curaturilor. „Stăpânul moşii alege cel mai bun loc al moşii pentru trebuinţa lui - spune Pravilniceasca condică (cap. XVI, § 15) - dar nu are voe să ia locul ce s-au deschis şi s-au lucrat mai nainte de către lăcuitor”. Paragraful 20 este şi mai explicit: „Locul ce-l va curaţi nemernicul, adică lăcuitoriul, ca să-l semene sau să facă fân sau grădină, nu poate stăpânul moşii să i-l ia”.

Până la legiuirea lui Caragea, locuitorii puteau ara, semăna şi cosi orice loc necultivat, cu simpla obligaţie de a da proprietarului nominal a zecea parte din recoltă.

Hrisovul lui Mihai Şuţu din 1794”confirmă acest drept: „Toţi locuitorii de prin sate, pe moşia unde se află cu locuinţa, acolo să are în destul şi să seamene, cum şi fânaţ să-şi facă pe moşia aceea, cât va fi pentru trebuinţa lor”.

În general, defrişările se făceau în jurul centrelor locuite, chiar de către locuitorii acestor centre, şi curaturile se adăugau la ogoarele vechi. Dar, după pustiirile şi spargerea satelor pricinuite de lungile războaie din 1768-1774 şi 1787-1792, o parte din curaturi nu erau în realitate decât recucerirea unor ogoare părăsite şi năpădite de tufăriş.

În Moldova, o reacţiune se produce la sfârşitul secolului al XVIII-lea împotriva defrişărilor: în 1792, stăpânii de moşie arată necesitatea de a se apăra pădurile împotriva defrişărilor continue ale ţăranilor, astfel încât defrişarea pădurilor nu va mai juca rolul principal în întinderea terenurilor cultivabile. Cultura cerealelor atacă păşunile şi fâneţele, cum rezultă din hrisovul lui AI. Moruzi din 1805, care limitează aceste terenuri deţinute de ţărani.

Aşezări noi şi prin urmare adevărate progrese în întinderea culturilor şi repopularea ţării s-au obţinut prin slobozii înzestrate cu privilegii, care le puneau la adăpostul silniciilor şi stoarcerilor funcţionarilor publici.

Agricultura înregistrează deci o seamă de progrese; asolamentul ia locul culturii continue care istoveşte solul, plante noi se introduc, curaturile lărgesc întinderea terenurilor cultivabile.

Dar „revoluţia agrară” care se va săvârşi în secolul al XIX-lea nu va consta în progresele culturii extensive, ci în suprimarea pârloagei şi în intensificarea exploatării raţionale a terenurilor bune, în reînnoirea tehnicii şi în introducerea rotaţiei culturilor.

Reglementarea urbarială a relaţiilor agrare

Urcarea treptată a preţurilor produselor agricole, chiar şi la furniturile destinate Porţii, şi dezvoltarea exportului, - mai ales în Transilvania, prin licenţe acordate de domnie şi prin contrabandă - au îndemnat pe stăpânii de moşie să extindă cultura cerealelor. Războaiele austro-ruso-turce, prin frecvenţa şi durata lor, au contribuit de asemenea la dezvoltarea producţiei de cereale şi la mărirea circulaţiei monetare, impunând ţărilor române sarcina de a aproviziona armatele beligerante cu cereale. Autorităţile ruse şi austriece au organizat adevărate campanii de însămânţare, pe care, apoi, autorităţile române le-au continuat. Armatele beligerante staţionate pe teritoriul nostru au jucat astfel rolul unui debuşeu care a stimulat producţia.

Pentru a-şi procura braţele de muncă necesare exploatării rezervei, stăpânii de moşie au căutat să mărească numărul zilelor de clacă al locuitorilor aşezaţi cu învoială pe moşiile lor şi să impună clăcaşilor un regim uniform care să împiedice strămutarea lor de pe o moşie pe alta.

Până în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, absenţa unui debuşeu remunerator şi permanent şi împotrivirea ţăranilor au împiedicat pe stăpânii de moşie să mărească numărul zilelor de clacă, cum ar fi dorit. În Ţara Românească, practica aproape generală era claca de şase zile sau un zlot de casă, dijma din toate produsele şi monopolul băuturilor şi articolelor de băcănie. Stăpânii de moşie caută să urce numărul zilelor de clacă la 12, să împiedice convertirea clăcii în bani şi să aplice riguros monopolul băuturilor. Locuitorii se împotrivesc, invocând obiceiul sau învoielile particulare şi ameninţând cu strămutarea.

Pentru a pune capăt acestor conflicte, care provocau spargerea satelor şi periclitau, pe lângă „adetul” moşiilor, încasarea dărilor, domnia a generalizat sistemul reglementării prin aşezăminte (urbarii) şi prin coduri de legi, urmărind să stabilească drepturile şi îndatoririle reciproce ale stăpânilor de moşie şi ale sătenilor şi să întărească baza stăpânirii moşiereşti, îngrădind abuzurile. Cu toate rezervele în favoarea clăcaşilor, aşezămintele domneşti confereau stăpânilor de moşie o bază legală, de care aceştia s-au prevalat pentru a călca obiceiul pământului, şi învoielile particulare şi, în caz de împotrivire a sătenilor, pentru a obţine sprijinul organelor administrative.

În Moldova, stăpânii de moşie izbutiseră prin aşezământul lui Grigore Ghica din 1766, să majoreze numărul de 12 zile de clacă, fixat la mijlocul secolului, introducând „nartul”, adică o cantitate determinată de lucru pentru o zi de clacă, care nu se putea efectua decât într-o zi şi jumătate sau două.

Cu toate acestea, stăpânii de moşie nu găsesc suficient folosul tras de pe moşiile lor şi, în 1775, cer să li se acorde zeciuiala zilelor de clacă, adică a zecea parte din numărul zilelor anului. Domnul găseşte cererea „dreaptă şi cuviincioasă” dar nu îndrăzneşte s-o împlinească de teama turcilor, cărora tratatul de la Kuciuk-Kainargi le tăiase pentru doi ani tributul din Principatele române pe motiv că masele ţărăneşti erau istovite. Totuşi, pentru ca stăpânii să nu rămână complet „nemângâiaţi”, urbariul din 1777 hotărăşte ca clăcaşii să mai facă „peste cuprinderea ponturilor” câte două zile de lucru, pentru întocmirea iazurilor, morilor şi acareturilor de pe moşii, iar la moşiile cu conac să facă tot anul o podvadă şi să aducă două care de lemne de foc.

Aşezământul din 1777 măreşte cu cinci zile slujba anului, socotind că podvada şi transportul celor două care de lemne se puteau face în trei zile. Întocmirea iazurilor şi morilor şi întreţinerea acareturilor constituie o sarcină arbitrară, a cărei cantitate era în fapt lăsată la bunul plac al stăpânului de moşie.

Urcarea preţului şi la furniturile capanului măreşte rentabilitatea culturii de cereale şi nevoia de clacă. În 1805, stăpânii de moşie se plâng că cu slujba de până atunci nu pot face suficiente semănături „ca să fie de ajuns” şi pentru trebuinţa casei lor şi „să ne prisosească şi pentru vânzare la neguţitorii împărătescului capan”. Ei pretind că numai fânaţul covârşeşte valoarea slujbei pe care o prestează locuitorii de pe moşiile lor şi adaugă că slujba de 12 zile e o rămăşiţă „de la o epocă necunoscută”, când moşiile erau fără preţ, ţara nelocuită, cheltuielile micşorate şi „petrecerea caselor noastre era înlesnită cu ieftinătatea terii”.

Această frază e o expresie elocventă a transformărilor care s-au produs în economia noastră agrară în urma îngrădirii monopolului turcesc. Producţia de cereale pentru piaţă începe să constituie „interesul vital” al stăpânilor de moşie şi punctul de plecare al goanei după supranumea.

În Moldova, prin meşteşugul ingenios al nartului, stăpânii de moşie au izbutit să transforme cele 12 zile legiuite de clacă în 24 sau 33, care reprezintă aproape zeciuiala zilelor anului, aşa de insistent reclamată domnului, Porţii şi ţarului, în 1777 şi 1805.

Totuşi, nici în Moldova stăpânii de moşie n-au izbutit să impună pretutindeni aplicarea ponturilor lui Grigore Ghica din 1766. Vasile Ciudin se plânge că locuitorii de pe moşia sa Petia (Suceava) nu se supun să lucreze cele 12 zile pe an „după ponturile gospod”, cerându-i să se mulţumească cu cât vor putea lucra într-o zi, adică fără nart. Băjenarii aşezaţi pe moşia Mogoşeşti (Roman) a mănăstirii Neamţ acceptă ponturile pentru 4 din 12 zile, adică să facă fânul de pe o falce şi să-l dea gata în stog îngrădit. Celelalte zile se obligă să le facă la ce le va porunci egumenul, „însă cu mâncarea noastră”. Locuitorii din satele Rădăşeni, Mălini şi Găineşti ale mănăstirii Slatina din ţinutul Sucevii refuză să facă cele 12 zile ale boierescului. În afară de aceasta au cuprins fânaţele şi păşunile, lipsind mănăstirea cu totul de fânaţ.

Înmulţirea zilelor de clacă presupune mărirea rezervei senioriale, şi faptul e atestat de documente, care arată metodele diverse aplicate de stăpânii de moşie pentru a-şi mări rezerva.

Hrisovul lui Alexandru Moruzi din 1805 limitează locul de fânaţ al locuitorilor la o jumătate de falce de cap de vită şi, după regiuni, la maximum 16 sau 8 numărul vitelor mari pe care un clăcaş le putea ţine pe moşia boierească. Hrisovul mai decide că moşiile strâmte, care nu pot asigura locuitorilor fânaţul şi imaşul necesare numărului reglementar al vitelor, se vor împărţi în patru părţi: una rezervată stăpânului moşiei, iar celelalte trei atribuite locuitorilor. Prin acest dispozitiv, stăpânii de moşie au dat două lovituri: şi-au mărit rezerva şi au obţinut de la locuitorii de pe moşia lor o redevenţă sporită.

Documentul din 6 aprilie 1814, prin care domnia reglementa conflictul dintre locuitorii din Ghermăneşti, Podoleni, Cozmeşti şi Mojna (Fălciu), arată că sistemul împărţirii fânaţelor în patru a fost extins şi asupra terenurilor arabile. Dintr-un document din 14 noiembrie 1819 rezultă că uzurpările stăpânilor de moşie asupra dreptului de folosinţă al locuitorilor făcuseră un nou progres: moşiile zise strâmte au fost împărţite în trei, ceea ce însemna o nouă extindere a rezervei.

Astfel, aşezământul lui Ioniţă Sandu Sturdza din 1828 nu mai constituie o inovaţie, ci consacrarea unei practici mai vechi. Jalbele ţăranilor, care se înmulţesc după 1820, dovedesc că efectul legii era strâmtorarea locurilor lor de hrană şi transformarea unei treimi din moşia feudală în proprietate de tip burghez. Regulamentul organic al Moldovei n-avea decât să consacre şi să adâncească un proces de expropriere a ţărănimii care, de un deceniu cel puţin, era în plină dezvoltare.

În Ţara Românească, cele mai importante dispoziţii urbariale reglementând obligaţiile locuitorilor aşezaţi pe moşii străine sunt cuprinse în Pravilniceasca condică (1780) şi în Legiuirea Caragea (1818).

Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti fixează claca la 12 zile pe an, cu facultatea rezervată stăpânilor de moşie de a o converti în bani. Condica permite acestora să încheie învoieli şi pe mai puţine zile, dar atunci le contestă dreptul de a mai pretinde cele 12 zile „legiuite”. Dijma se menţine la una din zece din toate produsele, inclusiv din fân şi din porumb, iar otaştina la o vadră din 20.

Legiuirea Caragea acordă stăpânilor de moşie noi avantaje, declarând nule învoielile încheiate pe mai puţine zile de cât cele 12 legiuite şi prevăzând sancţiuni pentru stăpânul de moşie care, „prin vicleşug”, ar atrage pe moşia sa clăcaşii altor moşii, promiţându-le reducerea zilelor de clacă. Mai mult, la cele 12 zile de clacă din Pravilniceasca condică, Legiuirea Caragea adaugă o zi de plug şi un car de lemne pe an.

Claca

Regimul celor 12 zile de clacă, cu sarcinile suplimentare ale Legiuirii Caragea, avea să constituie, până la Regulamentul organic, cadrul legal în care se va duce lupta dintre stăpânii feudali şi locuitorii de pe moşiile lor. Efortul principal al stăpânilor de moşie tinde să impună tuturor locuitorilor 12 zile de clacă, şi nu „rânduri-rânduri” în cele patru anotimpuri, ci toate deodată; pentru a-şi atinge scopul, ei recurg la ajutorul ispravnicilor, care execută pe nesupuşi prin slujitori.

Sătenii care aveau obicei sau învoială pe mai puţine zile-şi aceştia formau majoritatea covârşitoare - se împotrivesc. Locuitorii de pe moşia Baia de Fier (Gorj) a mănăstirii Hurez nu refuză numai să facă zilele de clacă şi să dea „cele obişnuite ale pământului”, dar împiedică mănăstirea să facă arătură sau fân pe motiv că moşia e a lor. Convingerea oamenilor că, prin reforma lui Constantin Mavrocordat, ei şi-au răscumpărat nu numai capul, ci şi moşia, e încă puternică şi însufleţeşte lupta multor sate.

Locuitorii satului Goicea (judeţul Dolj) de pe moşia mănăstirii Jitianu se împotrivesc să lucreze două zile cu plugul şi şase cu braţele, cum le cere egumenul, şi ameninţă că, dacă mănăstirea nu se mulţumeşte cu un zlot de casă şi o zi de clacă, se vor muta pe altă moşie „şi vom da şi noi precum dau şi alţii pe alte moşii ale altora”. Claca de 8 zile pe an era deci superioară normei de pe alte moşii. Divanul Craiovei îi condamnă să facă două zile cu plugurile şi şase cu braţele, potrivit unui aşezământ mai vechi, sau să urmeze Pravilniceasca condică.

Cu tot numărul redus al zilelor de lucru, sătenii ţin să dea în loc de clacă un zlot de casă. Locuitorii satului Ceratul de pe moşia mănăstirii Hurez nu se învoiesc să facă clacă, ci numai să dea un zlot de casă şi dijma după obicei. Egumenul refuză, pe motiv că „nu are trebuinţă de zlot, ci de zile de lucru”. Rezistenţa locuitorilor îl obligă să se mulţumească cu zlotul de vatră şi cu două zile de clacă. Tendinţa stăpânilor de moşie de a aplica dispoziţiile Pravilniceştii condici şi de a înlocui zlotul de casă s-a izbit de aşezămintele particulare pe care Pravilniceasca condică le consfinţise. Stăpânii de moşie le-au călcat, dar divanul domnesc a fost uneori silit să dea sătenilor lezaţi câştig de cauză.

Hotărârea departamentului judecăţii din 30 mai 1792 înlătură această piedică din calea goanei stăpânilor de moşie după supramuncă. „Orânduiala dă 12 zile clacă pe an, aceasta este vrerea dă obşte şi este nestrămutată, care nici să adaogă nici să scade, iar tocmelile ce să fac între unii alţii este vrerea particulari şi să ţin pe cât este voia unii părţi şi alta, iar cum nu va vrea o parte, să strică”. Principiul că un contract bilateral se poate desface prin simpla voinţă a uneia dintre părţi arată pornirea clasei stăpânitoare de a călca toate învoielile care-i îngrădeau puterea. El justifica anticipat toate abuzurile stăpânilor de moşie. Astfel, dreptul sătenilor de a converti claca în bani e contestat pentru simplul motiv că stăpânul de moşie avea nevoie de clacă, nu de bani.

Clacă, nu bani exprimă tendinţa dominantă a stăpânilor de moşie, mai ales după pacea de la Kuciuk-Kainargi. Ea e determinată de cererea unei producţii de cereale mărite şi e însoţită de lărgirea rezervei, de uzurparea curaturilor, de acapararea moşiilor moşneneşti şi răzeşeşti şi de agravarea condiţiei sătenilor. Locuitorii moşiei Comarnic făcuseră dintr-un loc necultivat, cu cheltuiala şi cu osteneala lor, livezi pentru fân şi locuri de arătură, „şi acum Iordache vătaful ... nu-i lasă a le ţine şi cerură ca să aibă dreptate a le ţine acelea în dijmă”, aşa cum era obiceiul. Generalitatea unor asemenea cazuri obligă domnia să garanteze mereu (ceea ce dovedeşte ineficacitatea garanţiei) dreptul sătenilor asupra curaturilor făcute de ei.

Cu acelaşi dispreţ pentru lege şi drept sunt trataţi moşnenii care au încăput pe mâna unui vecin puternic. Moşnenii din Pogorâş (Dâmboviţa) şi-au vândut moşia lui Iordache Văcărescu, afară de o parte (Mogoşeneasca), pe care au păstrat-o. Dar Văcărescu a împresurat şi această parte şi, cu toate judecăţile, moşnenii n-au putut s-o redobândească. La fel au păţit moşnenii din Bătăşani, Mărgineni şi Măţuleşti (Vâlcea).

Procedeele întrebuinţate rezultă limpede din cazul moşnenilor din Sohodol (Gorj), alungaţi de egumenul mănăstirii Hurez de pe moşia moştenită de ei din moşi-strămoşi. La plângerea lor, ispravnicii s-au pus, declară ei, „de ne-au închis acolo şi ne-au pus la bătae, luându-ne toate cărţile ce am avut dă stăpânirea moşii i hrisoave domneşti şi ne-au arsu casile şi morile şi ne-au izgonit dă acolo şi dă mare groază a arderii casilor, fiind ţipete şi plânsori, o fată a noastră au dat în apă dă s-au înnecat şi noi eram la închisoare”.

Prin aceleaşi mijloace sunt supuşi şi oamenii cu învoială: ei sunt închişi, deposedaţi de actele lor şi siliţi să dea zapis că sunt „mulţămiţi” să facă 12 zile de clacă şi să dea „dijma fânului i porumbului”. Zapisul smuls prin mumbaşir (agent executiv) şi închisoare, în care locuitorii declară că „de bună voie” vor împlini sarcinile impuse de stăpâni, devine un procedeu curent şi eficace de majorare a zilelor de clacă. Concentrarea, împotriva obiceiului, a tuturor zilelor de clacă în timpul marilor lucrări agricole a fost un alt mijloc de a mări valoarea prestaţiilor impuse sătenilor.

Rezistenţa acestora trebuie să fi fost generală, de vreme ce Nicolae Caragea se văzu silit să confirme obiceiul care îndreptăţea locuitorii să facă cele 12 zile de clacă „rânduri-rânduri”, adică în patru soroace, pe moşia unde şedeau, iar nu pe alte moşii mai îndepărtate de 2-3 ceasuri. Garanţie cu atât mai inoperantă, cu cât Alexandru Ipsilanti însuşi poruncise ispravnicilor să supună, fără să aştepte un ordin expres, pe toţi locuitorii care se arată îndărătnici la împlinirea îndatoririlor lor şi „nu fac arăturile cu silinţă şi la vreme”, ceea ce face ca recolta să fie neîndestulătoare „la zaherea şi la rândul pământului”.

 

În afară de clăcaşi, ale căror obligaţii erau reglementate de aşezămintele domneşti şi a căror clacă era fixată la 12 zile pe an, erau „oaspeţii” sau băjenarii aduşi pe baza unor hrisoave domneşti de peste hotar şi aşezaţi pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti. Ei se bucurau pe un termen limitat de un regim fiscal şi de prestaţii faţă de stăpânul de moşie mai uşoare decât clăcaşii. Nu cunoaştem raportul numeric dintre aceste două categorii de locuitori, dar, dată fiind mobilitatea extremă a populaţiei noastre rurale din această perioadă şi apriga concurenţă dintre stăpânii de moşie pentru acapararea braţelor de muncă, clăcaşii se puteau uşor transforma în oameni cu învoială, mutându-se pe altă moşie. Cu toate că legile interziceau stăpânilor de moşie să primească clăcaşii fugiţi de pe alte moşii şi dădeau stăpânilor de moşie dreptul de a-i urmări, nu era uşor a-i descoperi şi a-i aduce la urmă.

Coexistenţa pe aceeaşi moşie sau pe moşii învecinate a două categorii de locuitori, guvernaţi de două regimuri agrare deosebite, a fost un puternic ferment de luptă a ţărănimii împotriva exploatării boiereşti şi mănăstireşti. Mai întâi, oamenii cu învoială se împotriveau cu atât mai dârz la încercarea stăpânilor de moşie de a-i reduce la condiţia clăcaşilor, cu cât vedeau zilnic ce-i aşteaptă în caz că cedează; în al doilea rând, clăcaşii căutau să obţină şi ei condiţiile de muncă ale oamenilor cu învoială. Cum erau să accepte 12 zile legale de clacă, când alături de ei erau oameni care prestau şase zile şi chiar mai puţine? Actele arată rezistenţa dârză a clăcaşilor la încercarea stăpânilor de moşie de a le impune claca legală de 12 zile pe an. Această rezistenţă n-a putut fi înfrântă decât prin regimul Regulamentului organic. În formulă generală se poate spune că, până în 1831, stăpânii de moşie n-au izbutit în Ţara Românească să impună pretutindeni ţăranilor 12 de zile clacă.

Dijma

Pe lângă clacă, locuitorii moşiilor dădeau dijmă din toate produsele recoltate pe pământul folosit de ei, afară de legumele cultivate în grădinile din jurul casei pentru trebuinţele lor proprii. În perioada de care ne ocupăm, dijma constituia principala prestaţie a sătenilor către stăpânii de moşie. Din grâu, orz, mei, dijma era din zece una. De aceea se mai numea şi zeciuială. Dijma grâului şi orzului se preda, în general, în clăi, şi era transportată la aria stăpânului de către clăcaş. Unii stăpâni de moşie încep s-o perceapă în grăunţe, ceea ce pune în sarcina clăcaşului treieratul.

Porumbul, care constituia principala hrană a ţăranului, a fost supus unui regim special, deosebit de nedrept şi de apăsător pentru clăcaşi. La început, dijma era, ca şi la grâu, o baniţă din zece, în ştiuleţi sau în boabe. Dar stăpânii de moşie au introdus o practică nouă, anume aceea de a dijmui porumbul nu după cantitatea de boabe recoltată, ci după suprafaţa însămânţată: patru baniţe de câte 22 de ocale la pogonul măsurat cu prăjina de 24 de palme. Procedeul asigura stăpânului de moşie o redevenţă constantă, indiferent dacă porumbul se făcea sau nu. În caz de recoltă proastă, ţăranul trebuia să cumpere porumbul de dijmă sau să dea mei în schimb. Fraudele la care recurgeau stăpânii de moşie, care măsurau pogonul cu prăjina de 18 palme şi luau dijma cu baniţa de 32-42 de ocale, agravau şi mai mult inechitatea sistemului.

Condica lui Alexandru Ipsilanti încearcă să pună capăt acestor abuzuri, stabilind prin cap. XVI, art. 9, şi la porumb dijma din cantitatea recoltată: din zece baniţe una. Dar boierii n-au respectat îndreptarea şi, pentru a avea o justificare, au falsificat textul legii. Cercetând Pravilniceasca condică, pecetluită de tatăl său, Constantin Al. Ipsilanti a constatat că la sfârşitul textului tipărit, s-a adăugat cu mâna un pasaj care legaliza practica abuzivă a dijmei la pogon. „Această adăugire - mărturiseşte Constantin Ipsilanti - cercetând-o domnia mea, am găsit-o că nu este făcută de Maria sa părintele domniei mele, care, ca o adăogire din urmă, ce nu se cuprinde la celea tipărite şi întărite de Maria sa părintele nostru... o am anerisit”. În 1804 el a restabilit textul vechi, dar stăpânii de moşie au continuat practica dijmei la pogon şi Legiuirea Caragea a legalizat-o.

După dijma porumbului, cele mai multe contestaţii au fost generate de dijma fânului. Pravilniceasca condică a stabilit şi pentru dijma fânului o claie din zece, fără să ţină seama de condiţiile regionale şi de obiceiul pământului. Astfel, la munte, unde populaţia era mai deasă şi pământul cultivabil mai strimt, se lua până la o căpiţă din cinci, iar la câmpie una din zece. Stăpânii de moşie pretind una din cinci şi de la locuitorii care aveau obicei să dea mai puţin.

Locuitorii satului Costeşti (Argeş) protestează în 1786 că în anul precedent au fost siliţi cu „mumbaşir pus asupra lor” să dea zapis că vor da o claie din şase, în loc de una din zece, cum au avut obicei. Administraţia îi sileşte să dea una din şapte. Acolo unde locuitorii dădeau bani în loc de fân, ca pe moşiile din Romanaţi ale mănăstirii Bistriţa, egumenul cere fân sau doi taleri şi jumătate de claie, în loc de 69 de bani. În Moldova, dijma fânului era o căpiţă din zece. La munte ţăranii preferau s-o răscumpere plătind o para de stânjen sau zece parale de stog. La sfârşitul secolului, plata stânjenului a fost sporită la 10 parale.

În afară de semănături, erau supuse la dijmă sau taxe toate celealte produse ale gospodăriei ţărăneşti: caprele, patru bani de fiecare; stânele ce se făceau pe moşie dădeau brânză sau bani, după învoială; râmătorii erau scutiţi, dar nu puteau fi băgaţi în pădurile cu ghindă decât cu învoirea stăpânului moşiei şi, bineînţeles, cu plata unei taxe. Otaştina (dijma vinului) era fixată conform vechiului obicei: o vadră din 20, măsurată cu vadra însemnată cu fierul domnesc. Dijma din stupi era, în Ţara Românească, 3 bani de matcă; în Moldova un stup din 50 sau câte o para de stup.

În modul cum înţelegeau stăpânii şi arendaşii s-o perceapă, dijma era o sursă nesecată de conflicte şi procese. Ei nu se mulţumeau să înşele ţăranii la măsurătoare, ci pretindeau să ia numai fruntea din produsele dijmuite, nu, cum era drept, şi din bun şi din rău; la pomii fructiferi voiau nu a zecea parte din fructe, ci un pom din zece (şi bineînţeles, cel mai de soi şi cel mai încărcat); în afară de aceasta, unii ispravnici boiereşti şi mănăstireşti nu luau dijma când se strângea recolta, ci primăvara următoare, fără să ţină seama de bucatele care se stricaseră. Întârzierea intenţionată a luării dijmei era un mijloc de a sili pe clăcaşi să accepte condiţiile arbitrare ale stăpânului de moşie.

Restrângerea dreptului de folosinţă a ţăranilor asupra pădurilor şi păşunilor

Încercarea stăpânilor de moşie de a restrânge drepturile de folosinţă ale sătenilor asupra pădurilor, păşunilor şi apelor, de a-şi libera moşiile de orice servitute, transformându-şi titlurile feudale în drepturi de proprietate absoluta de tip burghez, e un indiciu al destrămării relaţiilor feudale şi al pătrunderii relaţiilor capitaliste în agricultură.

Din vechime, locuitorii se bucurau de dreptul de a tăia din pădurile moşiei lemne de foc şi de construcţie pentru trebuinţele lor şi chiar pentru negustorie. Pământul arabil, în general, fusese cucerit asupra pădurilor, care acopereau cea mai mare parte a ţării, şi curaturile făcute din iniţiativa sătenilor măreau suprafaţa cultivată a moşiei. Era deci natural ca stăpânii de moşie să îngăduie tăierea liberă. Dar, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pădurile au început a se restrânge şi a se îndepărta de aglomeraţiile urbane, ceea ce a provocat scumpirea cherestelei. Stăpânii de moşie profită şi de această împrejurare pentru a-şi mări veniturile, restrângând şi taxînd dreptul de folosinţă a pădurilor.

Aşezămintele şi poruncile domneşti întăresc această tendinţă, stabilind că lemnele de foc şi de construcţie sunt libere pentru locuitorii de pe moşie. Dar pentru lemnele de vânzare, atât locuitorii moşiei, cât şi cei dimprejur trebuiau să dea zeciuială. Pădurile mari - cedrii merei - care furnizau lemnul de construcţie destinat Ccnstantinopolului şi cetăţilor de pe Dunăre, dumbrăvile tinere şi pădurile producătoare de ghindă erau oprite. Din aceste păduri, locuitorii nu puteau lua decât lemnele uscate şi copacii căzuţi, care nu erau buni decât pentru foc.

În Moldova, aceeaşi evoluţie. Dreptul ţăranului de a se aproviziona cu lemne de foc nu e încă contestat. Dar dreptul de a tăia nuiele, araci şi lemne pentru vânzare e supus zeciuielii sau unei taxe. Stăpânii de păduri mărturisesc că ei vor să tragă de pe urma pădurilor lor aceleaşi foloase ca şi stăpânii de terenuri agricole. Sub pretextul de a apăra dumbrăvile tinere, anaforaua divanului din 1792 propune instituirea unui regim silvic care să apere pădurile, adică drepturile stăpânilor de moşie. Domnul a întărit anaforaua, iar regimul silvic pe care l-a instituit constituie o violare a dreptului de folosinţă al ţăranilor asupra pădurilor.

Administraţia rusă din timpul războiului din 1806-1812 aminteşte proprietarilor că pădurile constituie o avere naţională, care trebuie apărată nu numai de devastările locuitorilor, ci şi de lăcomia şi incuria proprietarilor. Sarcina guvernului e de a chivernisi şi pădurile vechi, pentru „împlinirea trebuinţelor cu bună socoteală şi cumpănire”. Astfel, împotriva dreptului feudal, un nou drept, modern, se afirmă în stăpânirea şi exploatarea pădurilor. Dreptul de folosinţă al ţăranilor asupra pădurilor ajunge deci, încă înainte de Regulamentul organic, a fi restrâns în ambele principate la trebuinţele casei. Locuitorii unei moşii puteau tăia din pădurile bătrâne lemne de foc şi de construcţie pentru trebuinţele casei. Pentru vânzare, ei trebuiau să se înţeleagă cu stăpânul moşiei şi să dea dijmă sau să plătească o taxă.

Monopolurile feudale

În acelaşi timp, stăpânii de moşie şi-au lărgit şi întărit dreptul de a vinde băuturi, băcanii şi carne pe moşule lor şi l-au transformat în monopol riguros aplicar. Dreptul boierilor de a deschide cârciumi pe moşiile lor era inerent dreptului de stăpânire asupra moşiei. Dar şi locuitorii de pe lotul lor puteau să vândă, într-o anumită perioadă a anului şi în schimbul unei redevenţe, produsul viilor lor şi alcoolul distilat din fructe. Astfel, ţăranii din satul Costeşti al mănăstirii Bistriţa aveau din vechime dreptul de a vinde vin dând egumenului un taler de bute.

Satele Şegarcea şi Gârcenii ale mănăstirii Şegarcea (Dolj) puteau vinde vinul din podgoriile lor, de la cules până la Anul nou, dând egumenului un taler şi o vadră de fiecare bute. Pe lângă aceste îngrădiri, sătenii erau datori să respecte preţul la care se vindea vinul la cârciumile boiereşti şi să vândă, pe lângă vinul lor, o anumită cantitate din vinul stăpânului de moşie. Începând cu secolul al XVIII-lea, monopolul e un privilegiu dârz apărat de stăpânii de moşie şi tot atât de dârz combătut de locuitori.

Pravilniceasca condică dă câştig de cauză stăpânilor de moşii, statuând că nici un clăcaş nu are dreptul să vândă vin sau rachiu pe moşie fără voia stăpânului sau să aibă băcănie, „făr de numai de să va aşăza cu stăpânul moşii”. Pentru ca ţăranii să nu-şi poată vinde vinul pe sub mână, li se sigilau buţile şi li se tăiau cepurile. Stăpânii de moşie s-au folosit şi în acest domeniu de puterea discreţionară pe care o deţineau în stat, pentru a-şi apăra monopolul şi pentru a-şi desface vinul.

În timpul foametei cumplite din 1794-1795 - şi, desigur, nu numai atunci - unii morari boiereşti refuzau să macine grăunţele ţăranilor dacă, pe lângă uiumul obişnuit, nu cumpărau şi 4-5 ocale de vin de la cârciuma boierească. Dar abuzul cel mai revoltător constă în „a lepăda pe la săraci cu sila” o anumită cantitate de vin, pe care aceştia erau obligaţi s-o plătească la preţul fixat de stăpân. Barbu Ştirbei, stăpânul moşiei Fundeni, silea locuitorii să ia o vadră de vin de casă şi s-o plătească cu 70 de bani, într-o vreme când ziua de lucru costa 15 bani, şi, pentru ca oamenii să nu poată vinde vin de-al lor, le-a pus peceţi pe pivniţe.

La monopolul băuturilor, băcăniilor şi căsăpiilor s-adaugă dreptul exclusiv de a ţine mori, dârste şi pive. Un document vorbeşte chiar de exclusivitatea cuptorului. Pravilniceasca condică declară: „Lăcuitoriul nemernic nu poate să facă moară, fiindcă aceasta iaste a o face stăpânul moşii” Legiuirea Caragea confirmă opreliştea. În virtutea acestor privilegii se interzice ţăranilor din Costeşti să ţină moară, cu toate că dreptul lor era consfinţit prin datină. Deşi Condica nu pomeneşte de pive şi de dârste, ele sunt asimilate cu morile.

Ispravnicii judeţului Vâlcea interzic locuitorilor din Costeşti să facă pive la apa de pe moşie, sub motiv că încalcă dispoziţiile Pravilniceştii condici. Cu toate învoielile scrise pe care îşi întemeiau dreptul de a ţine căsăpii, cuptoare, cârciumi şi mori, locuitorii din Valea Călugărească sunt condamnaţi să despăgubească pe arendaşi de călcarea monopolului şi să promită a nu vinde vin. Ţăranii de pe moşia Breaza (Prahova) aveau mori, dârste şi pive făcute cu cheltuiala lor şi beneficiau de dreptul de a vinde vin şi rachiu contra unei taxe. În 1798, Hangerli cumpără moşia şi anulează toate aceste drepturi.

Brutalitatea cu care stăpânii de moşie călcau nu numai drepturile consuetudinare ale clăcaşilor, ci şi drepturile de proprietate ale moşnenilor liberi, apare limpede din următorul caz. În mijlocul moşiei Roata a mănăstirii Stavropoleos, un moşnean „dârz şi nesupus” a făcut cârciumă pe petecul său de pământ, „din care cauză bucatele mănăstirii stau nevândute”. Mănăstirea prefăcea deci bucatele în rachiu. Deşi stăpân pe pământul său, moşneanul fu condamnat „să plătească paguba mănăstirii” şi să i se fărâme cârciuma. În regiunile viticole ale ţării rezistenţa e generală. Ţăranii luptă împotriva monopolurilor boiereşti şi mănăstireşti ţinând cârciumi clandestine, cumpărând şi vânzând vin pe sub mână sau sub pretextul că l-au cumpărat pentru nunţi sau pentru praznice.

Concentrarea marilor domenii

Creşterea producţiei pentru piaţă explică şi concentrarea moşiilor dispersate pe toată întinderea ţara în mari domenii. Exploatarea intensă şi directă a rezervei domeniale necesita supravegherea constantă a muncii clăcaşilor, ceea ce nu se putea face pe rezerve dispersate. Din miile de trupuri de moşie, mici şi mijlocii, care formau harta funciară a ţării, s-au constituit, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor, câteva sute de domenii mari. Cu toate că unele domenii astfel constituite s-au fărâmiţat prin împărţeala între moştenitori, ca şi prin danii şi vânzări, concentrarea formează un fapt dominant şi simptomatic al vremii.

Concentrarea s-a făcut prin schimb, cumpărare, căsătorie, danie, dar şi prin silă şi fraudă, mai ales când două trupuri de moşie ale aceluiaşi stăpân erau despărţite de un sat răzăşesc. Prin făgăduinţe, presiuni şi ameninţări, stăpânii puternici silesc răzeşii săraci să le facă danii, care nu sunt decât vânzări deghizate. Stăpân pe ocina unui răzeş, cumpărătorul devine el însuşi membru al obştii răzăşeşti şi poate cumpăra, chiar în baza dreptului de protimisis, care până atunci îi era opus, tot hotarul satului. Uneori răzeşii favorizează ei înşişi, prin neînţelegerile lor, cotropirile boiereşti. Un răzeş îşi vinde ocina să scape cu ajutorul vecinului atotputernic de o osândă, să se achite de o datorie, să se răzbune pe un alt membru al obştii.

Rezistenţa satelor răzăşeşti ameninţate de expropriere prin aceste procedee frauduloase trebuie să fi. fost generală şi puternică pentru a determina promulgarea, în 1785, a Sobornicescului hrisov dat de domnul Moldovei Al. Mavrocordat, care interzice daniile făcute de oameni săraci unor oameni bogaţi şi puternici, fără înrudire între ei. Pentru a curma pe viitor asemenea procedee de „vicleşug tăinuit”, se întăreşte legea protimisisului prin noi dispoziţii, cum sunt publicarea obligatorie a vânzărilor de moşii şi extinderea dreptului de protimisis şi asupra moşiilor zălogite, care nu puteau fi atribuite creditorului decât după ce rudele şi vecinii au renunţat să le răscumpere.

Principalele surse de venit ale moşiei

Numărul redus al zilelor de clacă - în comparaţie cu acela din Transilvania, de pildă, unde, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, robota era de 3-4 zile pe săptămână dovedeşte că rezerva era încă puţin dezvoltată şi că vânzarea cerealelor nu constituia încă principalul venit al moşiei. Principala formă a rentei feudale era deci nu claca, ci dijma. Cerealele pe care le vindeau boierii şi mănăstirile proveneau mai ales din dijmă. Din Condica de răfuială a hatmanului Răducanu Roset cu vechilii lui pe anii 1798-1812, rezultă că fânul şi monopolul băuturilor constituiau principalele surse de venit ale stăpânului de moşie Condica veniturilor şi cheltuielilor moşiei Glâmbocata (Dâmboviţa) şi catastifele moşiilor din Oltenia pe anii 1823-1826 confirmă importanţa covârşitoare a monopolului băuturilor în ansamblul veniturilor.

Aceste date arată că creşterea vitelor constituia principala sursă de venit a moşiei şi că o parte din clacă era întrebuinţată la cositul şi strânsul fânului. Ele explică de asemenea rigoarea cu care stăpânii de moşii au aplicat monopolul băuturilor. Trecerea de la aceste forme de exploatare domenială la producţia de cereale pentru piaţă a fost îngrădită şi întârziată de monopolul turcesc. Rezerva a rămas deci mică şi numărul zilelor de clacă, în Ţara Românească cel puţin, sub 12. Deschiderea porturilor Dunării şi libertatea comerţului, garantate de tratatul de la Adrianopole, aveau să precipite schimbarea regimului agrar.

Fuga şi răscoala ţăranilor

Împotriva năpăstuirilor şi jăcmănelilor, ţăranii s-au folosit de toate formele luptei de clasă, de la munca de mântuială şi rezistenţa pasivă până la fuga în masă, de la acţiunea în justiţie până la răscoala, mai întâi locală, apoi, în 1821, generală. Diferitele forme pasive de rezistenţă s-au dovedit ineficace. Când slugile boiereşti nu izbuteau să aducă la supunere pe recalcitranţi, stăpânii de moşii recurgeau la intervenţia dorobanţilor, călăraşilor şi arnăuţilor, care se instalau în sat pe cheltuiala oamenilor şi continuau teroarea până ce oamenii împlineau toate exigenţele stăpânului lor.

Recursul în justiţie, de asemenea, n-a apărat decât în cazuri cu totul excepţionale cauza ţăranilor, de pildă când reclamanţii au putut produce dovezi scrise de învoielile cu stăpânii de moşii. Dar şi în asemenea cazuri procesul era amânat până ce oamenii, nemaiputând suporta cheltuielile deplasărilor la Bucureşti sau Iaşi şi zilele de muncă pierdute, se dădeau bătuţi. Din toate formele de luptă aplicate în cursul acestei perioade, cea mai frecventă şi mai eficace a fost fuga în masă. Ameninţând cu spargerea satelor şi cu strămutarea în alte părţi, zece sate aparţinând lui Nicolae Brâncoveanu se împotrivesc în 1814-1820 să facă 12 zile de clacă şi refuză să se prezinte la judecătoria judeţeană, pe care o ştiau părtinitoare şi nedreaptă.

Forma superioară a luptei de clasă era răscoala. Documentele atestă o serie aproape neîntreruptă de frământări între 1793 şi 1821 în satele celor două principate. Locuitorii din Ruşavăţ (Saac) se ridică în două rânduri şi nu pot fi înfrânţi decât cu forţa armată. În timpul foametei din 1794-1795, locuitorii din Oltenia pun foc hambarelor, clăilor de fân, conacelor şi caselor slugilor boiereşti.

În 1807, sătenii din şapte judeţe se revoltă împotriva perceptorilor vinăriciului. Sarcinile grele din timpul războiului din 1806-1812 provoacă tulburări numeroase şi îndelungate. În Moldova, ţăranii liberi din Câmpulung au dus timp de 11 ani lupta cea mai dârză împotriva încercării domnilor de a-i despuia de pământul lor şi au izbutit să-şi apere moşiile. Dar aceste succese, ca şi acela al târgoviştenilor, care şi-au salvat moşia oraşului împotriva încercării de cotropire a lui Alexandru Suţu, sunt excepţionale. În general, sătenii, reduşi la propriile lor mijloace de rezistenţă, sunt înfrânţi.

În 1819, răscoala târgoveţilor ieşeni, deşi potolită după şase zile, a fost însoţită de mişcări ţărăneşti care s-au prelungit până în 1821. Aceste frământări dovedesc adâncimea crizei prin care trecea societatea la începutul secolului al XIX-lea. Ele denotă începutul destrămării relaţiilor de producţie feudale şi al apariţiei formelor embrionare ale producţiei capitaliste. Fenomenul esenţial care a schimbat toate condiţiile producţiei şi vieţii de la ţară a fost faptul că stăpânii de moşie au început să producă mai multe cereale pentru piaţă.

V.I. Lenin a văzut în acest fenomen semnul precursor al destrămării vechiului regim. El a fost însoţit de generalizarea arendăşiei şi de răspândirea pe o scară mai largă a mâinii de lucru salariate sezoniere sau pentru cultura viilor. Suprimarea monopolului turcesc în 1829 şi pătrunderea ţărilor române în orbita comerţului internaţional, asigurând cerealelor noastre un debuşeu permanent şi avantajos, aveau să precipite transformarea domeniului feudal în mare exploatare agricolă în vederea producţiei de cereale pentru piaţă. Atunci, odată cu goana după supramuncă, robia clăcii va lua formele cele mai sălbatice şi mai asupritoare.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Bazele economice şi creşterea prosperităţii

Fundamentele creşterii economiilor occidentale În 1945, ponderea Statelor Unite în producţia industrială a lumii capitaliste …

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …