Situaţia politică a Transilvaniei în ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea

După moartea lui Ioan Sigismund (martie 1571), clasa dominantă din Transilvania, împărţită în două tabere politice, se pregătea de alegerea succesorului. Candidatul partidei imperiale era Gaşpar Bekes, care, sub domnia lui Ioan Sigismund, îndeplinise un rol diplomatic important la curtea habsburgică, precum şi în încheierea tratatului de la Speyer (1570); din această cauză, el se bucura de încrederea şi sprijinul Curţii din Viena.

Cele mai importante cetăţi ale Transilvaniei (Făgăraşul, Gurghiul, Hustul etc.), se aflau - prin donaţia lui Ioan Sigismund - în mâinile lui. După încheierea tratatului de la Speyer, pe când trăia încă Ioan Sigismund, căpitanii cetăţilor din Transilvania au depus în secret jurământul de credinţă împăratului Maximilian.

Partida antihabsburgică era însă cu mult mai puternică, deoarece în deceniile precedente se vădiseră cu destule prilejuri atât slăbiciunea Curţii de la Viena, cât şi tendinţele ei permanente de a pune stăpânire asupra Transilvaniei şi de a lichida autonomia principatului transilvănean. Această partidă, orientată spre Imperiul Otoman, era formată mai ales din nobilimea mică şi mijlocie.

Ea s-a dovedit destul de puternică pentru a împiedica publicarea tratatului de la Speyer, care crea o situaţie favorabilă pentru Habsburgi. Unii nobili - între care şi Bathoreştii - în timpul absenţei din ţară a lui Gaşpar Bekes - trimis la Curtea din Viena, pentru noi tratative, încă înainte de moartea lui Ioan Sigismund - au declarat nul acest tratat, potrivit căruia Habsburgii urmau să numească un voievod în fruntea Transilvaniei şi să-şi extindă stăpânirea asupra ei.

Pentru a zădărnici planurile Habsburgilor, partida turcofilă îşi şi fixase candidatul la tronul princiar în persoana lui Ştefan Bathory, magnat din „Partium”, care jucase un rol politic şi militar important în timpul domniei lui Ioan Sigismund. Sigură de succes, ea afirmă că, de vreme ce firmanul din 1566 asigura dietei dreptul de alegere a principelui, efectuarea alegerii ar fi pus guvernul imperial în imposibilitate de a numi un voievod în fruntea ţării.

Pentru a-şi duce la îndeplinire planurile, curtea lui Ioan Sigismund a tăinuit un timp moartea acestuia şi a convocat dieta, în numele său, pentru 1 aprilie 1571, la Alba Iulia. Partizanii lui Ştefan Bathory începeau să se adune înarmaţi la Turda. Pe la mijlocul lunii aprilie, se înapoia şi Bekes, care, în numele împăratului, pretindea să i se predea toate cetăţile.

Ştefan Bathory, ca să câştige sprijinul Porţii, promite închinarea Transilvaniei faţă de sultan, în aceleaşi condiţii în care fusese în timpul domniei lui Ioan Sigismund. El se gândea chiar la constituirea unei dinastii princiare a Bathoreştilor; de aceea cerea ca urmaşul său să fie ales dintre membrii acestei familii Poarta a dat ascultare acestor cereri ale lui Ştefan Bathory şi astfel, la 27 aprilie, sosea firmanul sultanului, prin care se ordona dietei să fie ales ca principe Ştefan Bathory.

Mai mult, i se oferea noului principe ajutorul oastei turceşti, cu condiţia ca el să se îngrijească de hrana ei. Fără a ţine seama de prevederile actului din 1566, Poarta hotărâse succesiunea la tron, înainte de a se pronunţa dieta ţării. Pentru a menţine aparenţa unei hotărâri libere, dieta a ales - înainte de citirea publică a firmanului - pe Ştefan Bathory, dar pentru a potoli mânia împăratului, i-a acordat doar titlul de „voievod”.

Gaşpar Bekes, nemulţumit cu evoluţia situaţiei politice din Transilvania, începu să se înarmeze cu febrilitate, dar, din cauza fricii de turci, tabăra sa îşi pierdu din aderenţi. Noul principe, numit de Poartă şi ales de dietă, Ştefan Bathory, începu o politică precaută şi echivocă, pentru ca, prin neutralizarea celor două puteri rivale, să-şi poată consolida poziţia. În secret, el a depus jurământ de credinţă şi împăratului de la Viena, pretinzând în schimb eliberarea cetăţilor ocupate de Bekes. Dar împăratul refuză categoric ca ele să fie cedate lui Bathory şi astfel Gaşpar Bekes rămâne stăpân mai departe pe cele trei cetăţi.

Din cetatea Făgăraşului, Bekes întreţinea o corespondenţă permanentă cu împăratul, contând pe partizanii săi din rândurile magnaţilor şi mai ales pe sprijinul secuilor, care, îndeosebi după înăbuşirea răscoalei lor din 1562, erau totdeauna gata să se ridice pentru recâştigarea libertăţilor pierdute. Masele secuieşti, iobăgite şi supuse unor obligaţii grele faţă de stat, s-au pregătit să se răscoale din nou în anul 1571, dar mişcarea lor a fost înăbuşită în faşă de către Ştefan Bathory. Între timp, noul principe se străduia ca prin desele sale rapoarte să câştige atât încrederea curţii din Viena, cât şi pe cea a sultanului. El informa Curtea vieneză despre evenimentele din Ţara Românească şi Moldova, îi transmitea scrisorile primite de la Poartă şi cerea instrucţiuni de la împăratul Maximilian al II-lea.

În scrisorile sale de răspuns, Maximilian îi cerea informaţii cât mai precise despre situaţia din Imperiul Otoman, ceea ce însă Bathory comunica numai rar şi în termeni generali. În acelaşi timp, el trimitea rapoarte confidenţiale Porţii, privitoare la executarea ordinelor primite de la Constantinopol şi la atitudinea imperialilor. De teama turcilor, împăratul n-a îndrăznit multă vreme să se amestece pe faţă în luptele dintre cele două partide. Cu toate că, prin alegerea lui Ştefan Bathory, Curtea din Viena şi-a pierdut influenţa în Transilvania, împăratul ţinea mai departe să i se recunoască, cel puţin formal, drepturile asupra ţării şi a fost nemulţumit chiar de faptul că papa a dat lui Bathory, într-una din scrisorile sale, titlul de „principe”.

Dieta, întrunită la Cluj în 1573, a condamnat atitudinea lui Gaşpar Bekes şi a început să persecute pe aderenţii partidei habsburgice. În acelaşi timp, luând cunoştinţă de pregătirile Curţii imperiale pentru o intervenţie armată în Transilvania, Ştefan Bathory porneşte un atac pe neaşteptate împotriva susţinătorilor lui Bekes, ocupă Vinţul de Jos şi Aiudul, stăpânite de acesta, şi începe să asedieze cetatea Făgăraşului, cu gândul de a-l prinde pe Bekes. Acesta însă reuşeşte să fugă din cetate şi să ajungă la Caşovia. Gaşpar Bekes aştepta ajutorul împăratului, dar în aceiaşi timp, din locul unde se aşezase, el întreţinea corespondenţă şi cu Poarta, căutând să câştige şi încrederea sultanului.

Ştefan Bathory, la rândul său, urmărea cu multă atenţie toate evenimentele în legătură cu cele două imperii care căutau să pună stăpânire asupra Transilvaniei, în războiul antiotoman condus de Ioan vodă, domnul Moldovei, între 1572-1574, principele Transilvaniei a avut o atitudine echivocă. El şi-a concentrat trupele la hotarele Moldovei, dar când sultanul - care socotea suspecte mişcările militare din Transilvania - i-a cerut să trimită ajutor contra domnului moldovean, Bathory s-a eschivat de la această obligaţie, declarând că trebuie să fie pregătit pentru a întâmpina un eventual atac din partea lui Gaşpar Bekes.

Într-adevăr, în primăvara anului 1575, în fruntea trupelor primite de la împărat, Bekes a pătruns în Transilvania, ajungând până în regiunea Turzii. În loc să atace însă la Alba Iulia pe Bathory, care nu era pregătit în acel moment pentru luptă, el trecu înainte pe valea Mureşului, spre a-şi completa trupele cu secui. La începutul lunii iulie, i se alătură la Ungheni (lângă Târgu Mureş) o ceată de vreo două mii de secui din Ciuc şi câteva sute de răsculaţi din scaunul Mureşului. Prin întârzierea atacului, însă, a fost lăsat timp suficient lui Ştefan Bathory pentru pregătire şi pentru sosirea unui ajutor turcesc.

Astfel, la 9 iulie, Bathory a putut câştigă o biruinţă decisivă în lupta de la Sânpaul, în aceleaşi părţi, după care s-a răzbunat cumplit asupra aderenţilor lui Bekes. Acesta a reuşit totuşi să fugă din nou, iar mai târziu, când Bathory ajunse şi rege al Poloniei, cei doi rivali se împăcară, colaborând strâns. Sultanul a folosit acest prilej pentru sporirea tributului. În august 1575, Murad al III-lea porunceşte lui Ştefan Bathory să plătească ceauşului trimis în Transilvania pentru ridicarea tributului suma de 5.000 de florini în plus, faţă de 10.000, cât era tributul până atunci. În urma biruinţei de la Sânpaul, domnia lui Ştefan Bathory s-a consolidat. Principele s-a îndepărtat şi mai mult de Curtea vieneză, apropiindu-se tot mai mult de Poartă.

În politica sa internă, Ştefan Bathory a căutat să sprijine catolicismul, slăbit în Transilvania în urma răspândirii confesiunilor protestante. Prin întărirea reacţiunii catolice, el ataca poziţiile reformei şi mai ales cele ale unitarienilor, socotiţi mai primejdioşi pentru catolicism. Cu toată tensiunea dintre principele transilvănean şi Curtea vieneză şi cu toată apropierea din ce în ce mai mare a principelui de Poartă, papa s-a străduit să folosească acest prilej pentru răspândirea catolicismului. În cercurile catolice se nădăjduia că, sub domnia lui Ştefan Bathory, biserica catolică din Transilvania îşi va recâştiga poziţiile pierdute în urma reformei.

Cercurile papale au luat cunoştinţă cu mare bucurie de faptul că Ştefan Bathory a cerut să se trimită iezuiţi, promiţându-le tot sprijinul necesar. După o îndelungată corespondenţă între Ştefan Bathory şi iezuiţi, au fost trimişi, în 1579, câţiva călugări în Transilvania, unde clasa dominantă era în majoritatea ei protestantă, iar biserica catolică era urâtă de masele populare.

Ştefan Bathory a aşezat pe iezuiţii sosiţi la Cluj-Mănăştur, Cluj şi Alba Iulia, sprijinindu-i pentru a întemeia şcoli. Ei au primit donaţii bogate din partea principelui, care între timp fusese ales şi rege al Poloniei, şi au căutat din răsputeri să răspândească religia catolică. Dat fiind însă că pe moşiile lor întinse iezuiţii au început să exploateze fără milă pe iobagi, ei au stârnit peste tot împotrivirea populaţiei exploatate.

Sub Ştefan Bathory, a fost sprijinită şi biserica ortodoxă. În anul 1571, Bathory a acordat ieromonahului Eftimie dreptul de a predica în Transilvania, ordonând tuturor autorităţilor din ţară să nu-l împiedice în îndeplinirea funcţiunilor sale bisericeşti în rândurile populaţiei româneşti. În anul următor, când mitropolitul de Ipec îl consacra pe Eftimie ca episcop, Bathory reînnoieşte ordinul său.

Sprijinul acordat bisericii ortodoxe se explică în primul rând prin tendinţa Bathoreştilor de a slăbi protestantismul în Transilvania, în privinţa politicii lor religioase, sunt semnificative observaţiile zelosului iezuit Possevino, care, în 1583, relata că Ştefan Bathory nu are încredere în succesul propagandei catolice în Moldova şi Ţara Românească, deoarece această propagandă nu avusese rezultat nici în rândurile românilor din Transilvania, care ţineau foarte mult la legea ortodoxă. Pe de altă parte, politica de protejare a ortodoxiei se explică - probabil - şi prin tendinţa puterii centrale de a câştiga simpatia numeroşilor „puşcaşi” români din Transilvania, care aveau un important rol militar.

După înfrângerea lui Gaşpar Bekes, contradicţiile între Ştefan Bathory şi Curtea vieneză au continuat pe plan diplomatic, în problema tronului polonez, rămas vacant după scurta domnie a lui Henric de Valois. Atât Habsburgii, cât şi Ştefan Bathory căutau să obţină coroana Poloniei. Cu ajutorul Porţii, principele Transilvaniei este ales rege, la sfârşitul anului 1575.

Ştefan Bathory a continuat să conducă personal principatul Transilvaniei şi după alegerea sa ca rege al Poloniei. La curtea polonă a lui Ştefan Bathory funcţiona, sub conducerea lui Martin Berzeviczy, o cancelarie specială pentru Transilvania. Oameni de încredere ai lui Bathory au asigurat în dieta Transilvaniei îndeplinirea fără nici o piedică a voinţei sale. În problemele financiare şi de politică externă el hotăra singur, chiar fără consultarea dietei.

În timpul uniunii personale dintre Transilvania şi Polonia, conducerea politică a principatului transilvănean a fost lăsată lui Cristofor Bathory, fratele mai mare al lui Ştefan, în calitate de voievod. Acesta a dus mai departe - conform îndrumărilor primite de la Ştefan - politica de supunere faţă de Poartă, plătind regulat tributul. Cristofor Bathory a primit, în repetate rânduri, ordine de la Poartă să dea ajutor armat pentru îndeplinirea planurilor turceşti în Ţara Românească şi Moldova. Faţă de eventualele atacuri din partea imperialilor, el conta pe sprijinul turcesc. Din primăvara anului 1578, Murad al III-lea îl anunţă că, în caz de primejdie, să recurgă direct la ajutorul paşei de Buda sau la paşa de Timişoara.

Fiind încă în viaţă Cristofor, Ştefan Bathory a făcut să fie ales principe fiul acestuia, Sigismund. În conducerea ţării - după moartea lui Cristofor - noul principe era ajutat de o locotenentă, iar mai târziu de un guvernator, în persoana lui Ioan Ghyczy. În funcţiile mai importante, au fost aşezaţi oameni de încredere. Ştefan Bathory a limitat autoritatea dietei, întărind astfel puterea centrală, în acelaşi timp, el a luat o serie de măsuri antipopulare, în interesul nobilimii feudale. În anul 1577, el a dispus ca iobagii fugiţi de pe moşii să fie readuşi cu forţa iar mişcările secuilor le-a înăbuşit fără cruţare.

Politica sa externă ca rege al Poloniei şi războaiele sale împotriva ruşilor au însemnat o grea sarcină pentru populaţia Transilvaniei, pe care a exploatat-o din punct de vedere material, folosind-o şi în campaniile sale. La expediţiile lui Bathory contra Rusiei au luat parte mai multe mii de soldaţi din Transilvania, mai ales dintre secuii de rând, care căutau astfel să scape de viaţa lor grea de acasă. Deşi sprijinea interesele clasei feudale, politica lui Ştefan Bathory n-a mulţumit întreaga nobilime.

Mai existau nobili nemulţumiţi, care trimiteau în secret scrisori Porţii, împotriva lui Bathory. Într-o scrisoare trimisă din Turda, în primăvara anului 1580, de pildă, se declară că regele polon, prin intermediul fratelui său, Cristofor, storcea impozite mari de la populaţia Transilvaniei. Autorii scrisorii cereau ca, în locul lui Cristofor, Poarta să numească un alt voievod. Între semnatari figurează numele mai multor magnaţi din Transilvania. La moartea lui Cristofor Bathory (1581), magnaţii partizani ai Bathoreştilor se temeau de izbucnirea unei răscoale.

După moartea lui Ştefan Bathory, în ianuarie 1586, Transilvania a rămas sub cârmuirea bătrânului guvernator Ioan Ghyczy, deoarece Sigismund Bathory - în vârstă de 14 ani - era încă prea tânăr pentru a putea prelua puterea. Peste trei ani însă, în decembrie 1588, la dieta întrunită în oraşul Mediaş, tânărul principe a luat în mână conducerea statului, după ce făcuse stărilor - compuse în marea lor majoritate din elemente protestante - concesiunea de a accepta hotărârea privitoare la izgonirea iezuiţilor din ţară.

Spre deosebire de înaintaşii lui din familia Bathoreştilor, Sigismund s-a intitulat oficial principe al Transilvaniei. Sub noua domnie, linia politicii externe a Transilvaniei a rămas deocamdată neschimbată. Poarta a recunoscut fără împotrivire schimbarea de persoană în conducerea principatului transilvănean, căutând prin toate mijloacele să-şi asigure serviciile noului principe, de care avea nevoie mai ales din 1591 înainte, când au început din nou ostilităţile între Imperiul Otoman şi cel habsburgic.

Între anii 1591 şi 1594, sultanul Murad al III-lea trimitea o serie de scrisori principelui Sigismund, îndemnându-l să rămână credincios Porţii, să trimită oşti pentru a sprijini expediţiile antihabsburgice, ori diferite materiale de război şi alimente, pentru a acoperi nevoile armatei şi flotei turceşti. Sigismund, preocupat de consolidarea domniei sale, ameninţată de adversari, mai ales de vărul său, Baltazar, a reuşit ca prin trimiterea regulată a tributului anual şi a darurilor obişnuite, precum şi a unei părţi din materialele cerute, să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiei de a da ajutor militar, pretextând că ţara era ameninţată de oştile imperiale concentrate la graniţele sale apusene.

În acelaşi timp, Sigismund trimitea Porţii informaţii privitoare la acţiunile diplomatice şi militare ale austriecilor, iar în anul 1592, la ordinul sultanului, a trimis oaste în Moldova pentru a da ajutor lui Aron vodă la reocuparea scaunului domnesc. Între timp, Sigismund Bathory, sub influenţa iezuitului Alfons Carillo şi a altor agenţi habsburgici, a început tratative secrete cu Curtea din Viena, care - la începutul anului 1595 - se terminau cu stabilirea unei înţelegeri antiotomane.

Tratatul, încheiat în spiritul celui de la Speyer, rezerva pentru Habsburgi - în cazul când Sigismund n-ar fi avut fii - moştenirea Transilvaniei. Pentru asigurarea noii orientări politice, care a însemnat o schimbare radicală în politica externă a ţării, la porunca lui Sigismund au fost executaţi, în 1594, toţi conducătorii partidei turcofile. Între aceştia se afla şi Baltazar Bathory, în care principele vedea pe unul dintre adversarii lui cei mai primejdioşi. În războiul antiotoman, care urma să se dezlănţuie, unitatea de interese a celor trei ţări româneşti va fi reprezentată de politica lui Mihai Viteazul.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea au avut loc însemnate prefaceri în viaţa politică a Transilvaniei. Crearea principatului autonom al Transilvaniei, în 1541) nu a fost doar urmarea evenimentelor politico-militare - înfrângerea armatei maghiare la Mohacs şi ocuparea Budei de turci - ci este rezultatul unor tendinţe mai vechi ale Transilvaniei de a se despărţi de regatul ungar şi a se constitui într-un stat de sine stătător.

Principatul autonom transilvănean este organizat din punct de vedere politic într-o formă asemănătoare cu celelalte două ţări româneşti, spre care se orientează, de altfel, tot mai mult, manifestându-se tendinţa constituirii unei puteri economice şi militare, capabile a se împotrivi cu succes tendinţelor cotropitoare ale celor două imperii, otoman şi habsburgic.

Datorită bogăţiilor şi poziţiei strategice a Transilvaniei, pentru cele două imperii stăpânirea acestei ţări a constituit în tot cursul veacului al XVI-lea o problemă politică de prim ordin. Intervenţiile armate repetate, ocuparea unor ţinuturi mărginaşe urmăreau realizarea acestui scop. În perioada marilor cuceriri militare conduse de sultanul Soliman I, situaţia celor trei ţări româneşti a fost determinată de poziţia dominantă a Porţii otomane.

Dar şi în acest timp, ca şi după aceea, iniţiativele diplomatice şi militare ale Habsburgilor, în scopul extinderii influenţei sau chiar a dominaţiei lor asupra acestor ţări şi mai ales a Transilvaniei, au avut urmări însemnate în viaţa politică din aceste părţi; clasa dominantă a căutat să obţină cât mai multe avantaje de pe urma acestor stări de lucruri.

Partida filogermană - alcătuită în majoritatea ei din mari feudali - a căutat să tragă foloase din întărirea influenţei politice a Habsburgilor în Transilvania, iar partida turcofilă - compusă în general din nobilimea mijlocie şi mică - a urmărit acelaşi lucru prin colaborarea cu Poarta. În urmărirea propriilor interese, nobilimea nu duce, însă, o politică consecventă între cele două puteri, ci-şi schimbă poziţiile în raport cu creşterea influenţei uneia sau alteia dintre puterile rivale.

Ambele părţi se împăcau uşor cu dominaţia străină. Aceste împrejurări de ordin politic au constituit o piedică de seamă în dezvoltarea forţelor de producţie, a vieţii economice în general, şi au contribuit în acelaşi timp la agravarea exploatării maselor populare. De aceea, ţărănimea şi orăşenimea săracă, lucrătorii din mine şi ocne au manifestat o atitudine ostilă atât faţă de cotropirea străină, cât şi faţă de nobilimea exploatatoare şi trădătoare.

Check Also

Dieta Transilvaniei din 1846-1847

În faţa societăţii transilvane stăteau sarcini foarte importante. Trebuia desfiinţată iobăgia, împreună cu toate sarcinile …

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …