Situaţia politică în Transilvania în primii ani după dualism

După încheierea pactului dualist, dieta maghiară a votat legea XIIII, care a fost sancţionată la 26 noiembrie / 8 decembrie 1868. Prin această lege, Transilvania era încorporată cu totul la Ungaria prin desfiinţarea rămăşiţelor autonomiei ei. În felul acesta, moşierimea şi burghezia maghiară din Transilvania îşi consolidau dominaţia în viaţa economică şi politică a provinciei, în strânsă alianţă cu moşierimea şi burghezia din Ungaria.

Menţinerea unei relative autonomii a Transilvaniei ar fi putut duce, din punct de vedere politic, la pierderea acestei preponderenţe. Faptul fusese dovedit de evenimentele din anii 1863-1864. Desfiinţându-se iobăgia şi privilegiile feudale, deschizându-se posibilitatea unei dezvoltări economice şi politice largi pentru burghezia română, clasă conducătoare a românilor care formau majoritatea absolută a populaţiei provinciei, apărea clară primejdia subminării dominaţiei moşierimii şi burgheziei maghiare.

Dieta de la Cluj care şi-a dat consimţământul la încorporarea Transilvaniei la Ungaria era compusă din 377 de deputaţi, dintre care numai 19 erau români. Cercurile conducătoare au căutat să dea acestui act o publicitate relativ restrânsă, să nu-l supună discuţiei largi a maselor. „Întâi ţăranilor nu li s-a vorbit nimic. Tot ce s-a făcut de la 1866-1868 s-a petrecut numai în lumea cărturarilor, - scrie Nicolae Iorga - şi, când zic: „cărturari”, înţeleg pe cărturarii cei mai de sus, nu lumea învăţătorilor şi a preoţilor...”.

După alipirea Transilvaniei la Ungaria, temându-se de o răscoală, guvernele din Budapesta au urmat la început o linie politică de relativă „moderaţie” faţă de români, populaţia majoritară a Transilvaniei. Această linie s-a afirmat în timpul guvernelor Andrassy şi Lonyai, reprezentând aşa-zisul „partid al lui Deak”, - coaliţie a moşierimii şi a vârfurilor marii burghezii - principalul promotor al dualismului. Aceste guverne au rămas la putere până în 1875.

În acest an, partidul amintit a fuzionat cu partidul de opoziţie condus de Coloman Tisza. S-a constituit în felul acesta un puternic partid liberal sub conducerea lui Tisza, care a devenit prim-ministru. Partidul Liberal (rămas la putere până în 1890) şi-a însuşit ideologia naţionalistă extremistă a grupării lui Tisza, manifestându-se, în scurtă vreme după preluarea puterii, printr-o înăsprire a politicii de asuprire naţională. În aceste condiţii s-a desfăşurat lupta politică a burgheziei române între anii 1867 şi 1878.

Lupta românilor s-a îndreptat după 1867 împotriva regimului dualist, cu accentul principal pe combaterea politicii guvernelor moşiereşti-burgheze maghiare. Această politică tindea să împingă pe al doilea plan pe români şi pe alţi locuitori nemaghiari din Transilvania, limitându-le şi posibilităţile de dezvoltare economică. De asemenea, politica claselor dominante maghiare avea ca scop principal să asigure exploatarea şi ţinerea în supunere a maselor populare din Transilvania, indiferent de naţionalitate.

Pentru a-şi sprijini, în cadrul luptei sale politice, ţelurile ei limitate, care vizau doar problema concurenţei cu burghezia maghiară, burghezia română a căutat să atragă în jurul programului ei masele ţărăneşti. Ea prezenta acest program drept condiţie a îndeplinirii revendicărilor economice şi sociale ale ţărănimii, deşi în fond el n-a conţinut niciodată, în acest sens, decât revendicări parţiale şi timide. Prin această tendinţă de alianţă cu ţărănimea, inspirată însă din motive pur tactice, lupta politică a burgheziei române în această perioadă a avut un aspect progresist.

Pe de altă parte însă, atragerea maselor ţărăneşti în jurul programului burgheziei însemna şi o abatere a ţărănimii de pe linia luptei sociale, a formelor revoluţionare de luptă. Burghezia română era de altfel inconsecventă în politica ei de sprijinire pe ţărănime. Tot timpul această orientare era contrabalansată de persistenţa iluziei posibilităţii înţelegerii cu Curtea de la Viena. Prin politica apelurilor la Viena, burghezia română s-a închistat definitiv într-o politică strict „legală”, în metoda infructuoasă a petiţiilor şi a tratativelor fără sfârşit.

În perioada în care se definitiva „uniunea”, reprezentanţii burgheziei române au folosit calea luptei parlamentare. În parlamentul maghiar din Pesta, deputaţii români Iosif Hodoş, Ilie Măcelariu şi alţii au ţinut discursuri de protest împotriva „uniunii” şi au cerut menţinerea autonomiei Transilvaniei. Au avut loc şi tratative directe cu miniştrii Andrassy şi Deak, încercându-se să se obţină autonomia Transilvaniei şi recunoaşterea existenţei naţiunii române de sine stătătoare.

La 3/15 mai 1868 a fost semnat la Blaj, din partea unui grup de intelectuali, un protest public împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria. Actul acesta s-a numit Pronunciamentul de la Blaj. El cerea, printre altele, „mulţumirea justelor pretenţiuni ale naţiunii noastre, care face majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei”. Declara că naţiunea română rămânea alături de principiile şi revendicările formulate în Adunarea de la 3/15 mai 1848. În condiţiile momentului, Pronunciamentul formula revendicarea autonomiei Transilvaniei, pe baza diplomei leopoldine şi a sancţiunii pragmatice.

El invoca în sprijinul acestei revendicări recunoaşterea autonomiei Croaţiei şi Slavoniei în cadrul monarhiei, în noua ei configuraţie politică. Mai cerea recunoaşterea şi aplicarea legilor dietei de la Sibiu din 1863-1864 şi redeschiderea dietei Transilvaniei „pe baza unei adevărate reprezentări populare”. Consecvent cu această ultimă revendicare, Pronunciamentul contesta dietei maghiare dreptul de a elabora legi pentru Transilvania şi refuza să recunoască calitatea de reprezentant legal oricărui deputat din Transilvania care participa la lucrările dietei din Pesta.

Pronunciamentul a fost publicat în cele mai importante ziare româneşti: „Gazeta Transilvaniei”, „Federaţiunea”, „Telegraful român” şi altele, iar un exemplar a fost trimis guvernului. Acesta a intentat proces la tribunalul din Târgu Mureş lui Iacob Mureşanu, redactorul „Gazetei Transilvaniei”, profesorului din Blaj Ioan Micu-Moldovan şi altor intelectuali români. De asemenea a fost dat în judecată şi condamnat Alexandru Roman, redactorul „Federaţiunii”. În aceste împrejurări, un sprijin au primit intelectualii şi ziarele române din partea lui Mihail Kogălniceanu. Acesta, ca şi în alte împrejurări, trimise anumite sume de bani prin mijlocirea lui George Bariţiu.

Procesul Pronunciamentului începu a stârni o vie agitaţie politică. Deputaţii români adresară în parlament o interpelare către ministrul Justiţiei. În cursul discuţiilor ei reafirmară poziţia burgheziei române, contestând legalitatea „uniunii” şi declarând-o drept act arbitrar. Francisc Deak interveni personal pentru ca procesul de la Târgu Mureş să fie suspendat printr-o ordonanţă regală. Prin acest gest, guvernul maghiar intenţiona să curme răspândirea agitaţiei politice în mase.

Legea naţionalităţilor şi legea învăţământului

O influenţă puternică asupra dezvoltării luptelor politice din Transilvania au avut-o legea XLIV, cunoscută sub numele de legea naţionalităţilor, şi legea XXXVIII, cu privire la organizarea învăţământului. Ambele au fost votate de parlamentul maghiar în 1868. Legea naţionalităţilor declara că în Ungaria exista o singură naţiune, din care făceau parte şi „naţionalităţile”, adică naţiunile supuse. Membrii acestor „naţionalităţi” erau consideraţi ca cetăţeni ai statului maghiar, dar „naţionalităţilor” nu li se recunoştea dreptul de a constitui individualităţi politice aparte.

Limba maghiară era singura limbă oficială a statului. Se permitea şi întrebuinţarea limbii „naţionalităţilor”, însă cu anumite rezerve, formulate în termeni generali care permiteau interpretări oricât de largi. Tocmai din faptul că legea naţionalităţilor prevedea drepturile acestora sub formă de „concesii” vagi şi fără vreo garanţie precisă a rezultat ulterior posibilitatea încălcării ei cu uşurinţă de către organele statului moşieresc-burghez maghiar. Punând accentul pe ideea unităţii şi indivizibilităţii naţiunii maghiare, politica statului a transformat legea naţionalităţilor într-un instrument de oprimare a acestora.

Legea naţionalităţilor n-a fost votată fără vii împotriviri. În parlamentul din Pesta, deputaţii români din Transilvania împreună cu cei sârbi au propus un contraproiect. El avea ca bază principiul recunoaşterii ca naţiuni egale din punctul de vedere al drepturilor politice a popoarelor maghiar, român, sârb, slovac, rutean şi german care locuiau în Ungaria. În regiunile în care una dintre naţiunile acestea forma majoritatea, limba ei urma să fie recunoscută ca limbă oficială alături de cea maghiară.

Se propunea dreptul de folosire a limbii proprii pentru toţi deputaţii din parlament, dreptul la învăţământ în limba maternă (sprijinit de stat) şi înfiinţarea la universităţile de stat a câte unei catedre de limba şi literatura fiecărei naţiuni. Contraproiectul a fost combătut de reprezentanţii moşierimii şi ai intelectualităţii „liberale” maghiare. Deputaţii români şi cei sârbi, în şedinţa consacrată votării legii, au părăsit demonstrativ sala de şedinţe. Astfel, proiectul guvernamental fu votat fără vreo modificare esenţială.

Legea învăţământului stabilea obligativitatea limbii maghiare ca obiect de studiu în toate şcolile de orice grad, cât şi obligativitatea respectării programului de învăţământ fixat de Ministerul Instrucţiunii. Se acorda dreptul de a înfiinţa şcoli confesiunilor religioase şi oricăror altor persoane publice sau private. Ele puteau avea ca limbă de predare oricare dintre limbile vorbite în Ungaria, însă cu obligativitatea introducerii şi a unor ore de limba maghiară. Permisiunea era valabilă numai pentru şcolile elementare, medii şi pedagogice. Universităţile aveau ca limbă de predare obligatorie numai maghiara. Se făcea însă concesia înfiinţării câte unei catedre de limbă şi literatură pentru fiecare din celelalte naţiuni, în sensul cerut de contraproiectul opoziţiei la legea naţionalităţilor.

La discutarea acestei legi au fost respinse unele amendamente propuse de Vincenţiu Babeş în numele deputaţilor români. Întemeindu-se pe ideea că Ungaria era un stat multinaţional, ele prevedeau ca alături de limba maternă să se înveţe în şcoli nu maghiara ca obiect obligatoriu, ci oricare dintre limbile vorbite în stat, la libera apreciere a autorităţilor comunale. De asemenea să se introducă, pe lângă geografia şi istoria maghiarilor, şi geografia şi istoria fiecăreia dintre naţiunile componente ale regatului maghiar.

Înfiinţarea partidelor politice ale burgheziei române din Transilvania

După sancţionarea legilor cu privire la reglementarea situaţiei Transilvaniei în cadrul monarhiei austro-ungare, în rândurile burgheziei române apărură două curente politice: activismul şi pasivismul. Activismul a fost îmbrăţişat de burghezia română din Banat şi din vestul Transilvaniei, deci din părţile care înainte nu făcuseră parte din fostul „mare principat”. Activismul preconiza participarea la viaţa politică, la alegeri şi trimiterea de deputaţi în parlament.

Conducătorii acestui curent erau membrii familiei de mari moşieri Mocioni. Ei considerau că unica posibilitate de activitate politică era aceea a intrării în deplină „legalitate” în noile condiţii create prin dualism. În ultimă instanţă ei preconizau, aşadar, colaborarea cu cercurile conducătoare ale monarhiei. Vincenţiu Babeş, şi el un reprezentant al activismului bănăţean, considera că prin activitate politică burghezia română va putea realiza un front larg al opoziţiei, prin alianţă cu celelalte naţiuni asuprite din Ungaria şi cu curentele politice înaintate din cadrul burgheziei maghiare.

Reprezentanţii burgheziei române din Banat şi din Crişana convocară la Timişoara o conferinţă pentru data de 26 ianuarie / 7 februarie 1869. În această conferinţă s-a constituit Partidul Naţional al românilor din Banat şi Ungaria. Preşedinte fu ales Alexandru Mocioni. Programul partidului îşi propunea lupta comună cu partidele altor naţiuni asuprite din Ungaria pentru găsirea unei linii comune în susţinerea revendicărilor naţionale. Îşi însuşea contraproiectul de lege a naţionalităţilor, propus dietei în noiembrie 1868; nu recunoştea alipirea Transilvaniei la Ungaria.

Burghezia română din fostul principat al Transilvaniei şi-a constituit un partid naţional aparte. El a luat fiinţă la 23-24 februarie / 7-8 martie 1869, în conferinţa de la Miercurea. Preşedinte fu ales Ilie Măcelariu. Constituirea unui partid separat al burgheziei române din Transilvania se explică prin precumpănirea curentului pasivist. Aceste tendinţe se pronunţaseră încă înainte de formarea partidului.

Pentru a le combate, unul dintre conducătorii opoziţiei burgheziei radicale maghiare, Daniel Iranyi, a adresat românilor transilvăneni un apel prin care le cerea să nu renunţe la activitatea politică, promiţându-le că partidul său, al independenţei, va susţine revendicările naţiunii române pe linia modificării legii naţionalităţilor. Apelul rămase fără urmări şi conferinţa de la Miercurea, afirmând principiul nerecunoaşterii alipirii Transilvaniei la Ungaria ca piatră unghiulară a programului partidului, decise totodată adoptarea tacticii pasivităţii politice.

În aparenţă, pasivismul reprezenta o atitudine de opoziţie faţă de regimul moşieresc-burghez maghiar. În fond însă el nu însemna vreo abatere de pe calea speranţei realizării programului politic al burgheziei române cu ajutorul Curţii de la Viena. Pasiviştii combăteau dualismul, apărând în aceeaşi vreme stările de lucruri anterioare anului 1867, adică regimul „liberal” de autonomie a Transilvaniei în cadrul monarhiei. Astfel şi ei acceptau integritatea monarhiei habsburgice, fiind nemulţumiţi doar de organizarea ei pe baze dualiste.

Şi în cadrul burgheziei române din fostul principat al Transilvaniei, o grupare, condusă de Şaguna, a preconizat adoptarea activismului, adică recunoaşterea implicită a alipirii Transilvaniei la Ungaria. Această nuanţă a activismului transilvănean reprezenta linia tipică a colaboraţionismului cu clasele conducătoare austro-maghiare. Exista şi o altă nuanţă a grupării activiste care considera că pasivitatea va condamna burghezia română la inactivitate politică şi o va slăbi prin întreruperea legăturilor ei cu ţărănimea. Alternativa participării la lucrările parlamentului de la Pesta, singura pe care o propuneau activiştii, nu era însă cea justă.

Linia justă a luptei politice a burgheziei române din Transilvania după 1867 ar fi fost linia revoluţionar-democratică. Ea ar fi. comportat revendicarea hotărâtă a dreptului românilor din Transilvania la autodeterminare, mergând până la separarea de stat. Nici unul dintre curentele sau grupările burgheziei române nu s-a ridicat însă până la această înţelegere a situaţiei şi a perspectivelor luptei sale.

Constituirea Partidului Naţional Român din Transilvania a fost adusă la cunoştinţa comisarului guvernamental provizoriu pentru Transilvania, contele Emanuel Pechy. Acesta, la 10/22 martie 1869, a dizolvat partidul cu motivarea că în Ungaria, potrivit legii naţionalităţilor, nu exista altă naţiune decât cea maghiară. În consecinţă, nici o „naţionalitate” nu avea dreptul să se constituie într-un „partid naţional”. Reprezentanţii politici ai cetăţenilor de orice naţionalitate aveau dreptul să activeze în cadrul partidelor existente sau să înfiinţeze alte partide, dar nu sub firmă naţională.

Legea nu prevedea pentru naţionalităţi decât dreptul de organizare a unor asociaţii cu caracter cultural şi economic, precum şi întrunirea unor simple „conferinţe electorale” în perioada premergătoare alegerilor. Aceste conferinţe puteau aduce unele hotărâri, mai curând indicaţii, asupra partidului care urma să fie sprijinit în cadrul alegerilor. În baza acestei interpretări a legii naţionalităţilor, Partidul Naţional Român din Transilvania a avut tot timpul o existenţă semilegală, iar întrunirile sale erau mascate sub titlul de conferinţe electorale. Participanţii la aceste conferinţe se intitulau simpli delegaţi ai cercurilor electorale, fără a-şi declara deci apartenenţa la un anumit partid.

În ianuarie 1870, un grup al conducătorilor pasivişti, în frunte cu Ilie Măcelariu şi Ioan Raţiu, s-a întrunit într-o conferinţă neoficială, la Turda. Aici a fost precizat programul partidului, prevăzându-se, printre altele, reluarea insistenţelor pe lângă Curtea vieneză, sub formă de petiţii şi delegaţii, pentru a obţine revenirea la autonomia Transilvaniei. Programul mai milita şi pentru strângerea legăturilor cu românii din Banat şi Bucovina, cât şi cu celelalte naţiuni asuprite din monarhie. Făcea apel chiar la o înţelegere cu maghiarii, constatând că dualismul reprezenta o primejdie comună pentru românii şi maghiarii din Transilvania. Evident, o asemenea atitudine era bazată, la conducătorii de mai sus, doar pe considerente de tactică politică.

O conferinţă electorală, reprezentând de fapt o conferinţă neoficială a Partidului Naţional Român, s-a ţinut la Sibiu în 1872. În această conferinţă a revenit temporar pe prim plan gruparea activistă. Aceasta reuşi să convingă pe Şaguna să revină în fruntea partidului, atrăgând de partea sa şi pe mitropolitul unit, Ioan Vancea. Nemulţumiţi de rezultatele conferinţei de la Sibiu, conducătorii pasivişti, printre care Măcelariu, Raţiu şi Bariţiu, s-au întrunit separat la Alba Iulia.

Ei au confirmat tactica grupării lor, în sensul de a accepta să candideze în alegeri pentru ca apoi cei reuşiţi să refuze ostentativ a-şi ocupa locul în parlament. La alegerile din 1872, presiunile guvernamentale făcură să nu reuşească în alegeri decât un singur deputat român opoziţionist. Această circumstanţă întări din nou poziţia pasiviştilor în cadrul Partidului Naţional Român.

În aceste împrejurări, în vara anului 1872, guvernul a făcut o încercare de împăcare cu conducerea mişcării naţionale a burgheziei române. Câţiva fruntaşi ai acesteia, întruniţi la Blaj, au redactat atunci un memoriu, care nu aducea nimic nou pe tărâmul revendicărilor cuprinse în programul Partidului Naţional Român din Transilvania.

Prin el se cerea recunoaşterea limbii române ca a doua limbă oficială, o reorganizare administrativ-teritorială care să ţină seama de apartenenţa naţională a majorităţii populaţiei în părţile Transilvaniei, o nouă lege electorală „din care să lipsească orice privilegiu de clasă şi de castă”, autonomia şcolilor confesionale şi introducerea la Universitatea din Cluj şi a limbii de predare română, numirea românilor în funcţii proporţional cu numărul lor etc. Memoriul n-a fost acceptat de guvern şi n-a putut servi astfel ca bază pentru reluarea activităţii politice a burgheziei române.

Drept urmare a tuturor acestor fapte, în 1875, când s-a ţinut la Sibiu o nouă „conferinţă electorală”, s-a impus linia politică preconizată de pasiviştii „radicali”, reprezentată în primul rând de Ioan Micu-Moldovan. Ei susţineau necesitatea abţinerii complete de la alegeri. Tactica aceasta a fost confirmată şi de conferinţa următoare, ţinută tot la Sibiu, în 1878.

Pasivitatea politică nu însemna renunţarea la orice formă de activitate pe tărâm public. Burghezia română a depus în aceşti ani o apreciabilă activitate culturală. Ea era orientată şi în sensul cultivării în rândurile maselor populare româneşti din Transilvania a spiritului naţional. De asemenea, activitatea culturală a servit drept modalitate de legătură între intelectualitatea din Transilvania şi cea din România. Sub aspectul cultivării spiritului naţional prin intermediul publicaţiilor apărute sub auspiciile diferitelor cercuri ale burgheziei române, articolele din presă erau printre cele mai semnificative.

La Pesta apărea din 1868 ziarul „Federaţiunea”, sub redacţia lui Alexandru Roman şi, mai târziu, a lui Iosif Hodoş. Tot la Pesta şi-a continuat apariţia din 1869 şi ziarul „Albina”, având ca redactor pe Vincenţiu Babeş. „Federaţiunea” milita pentru transformarea monarhiei habsburgice pe baze federative. Articolele apărute în „Albina” denotau o preocupare pentru legăturile dintre românii din Transilvania cu cei din România, numind această ţară „un soare ale cărui raze să încălzească şi să lumineze pe toţi românii de prin ţările vecine...”.

La Braşov a apărut pentru scurtă vreme (1874-1875) ziarul „Orientul latin”. Editorul său era Aron Densuşianu. Ziarul îşi propunea să apere drepturile românilor din Austro-Ungaria pe baza programului Partidului Naţional Român, iar „faţă cu românii de dincolo de Carpaţi, călcând peste dăunosul provincialism şi separatism de până acum, chestiunile, drepturile şi interesele lor le vom considera şi trata ca pe ale noastre”.

Legea electorală şi legea presei

Până în 1876 guvernul moşieresc-burghez maghiar a introdus în Transilvania unele reforme administrative. Prin ele s-au reorganizat vechile comitate, desfiinţându-se autonomiile teritorial-administrative ale secuilor şi saşilor, împreună cu fostele ţinuturi grănicereşti. În 1874 s-a revizuit legea electorală din 1848. Prin modul ei de aplicare rezultau deosebiri între drepturile electorale din Transilvania şi cele ale cetăţenilor din Ungaria. Dreptul de vot era acordat tuturor celor care aveau o proprietate asupra pământului egală cu cel puţin 1/4 de fostă sesie iobăgească. Aceasta însemna circa 5 ha.

În Transilvania, censul avea ca bază suma de bani echivalentă cu venitul mediu al unei asemenea proprietăţi pe Câmpia Ungariei, în Transilvania însă productivitatea solului era mai scăzută. De aceea o asemenea sumă însemna în realitate venitul unei proprietăţi de cel puţin 10-12 ha de calitate foarte bună. Ca urmare, numai foarte puţini ţărani aveau drept de vot. La oraşe, censul era mai scăzut, condiţia fiind proprietatea unei case cu cel puţin trei camere. Erau exceptate de la cens persoanele care posedau o diplomă de studii sau erau funcţionari administrativi de stat.

Prin aceste prevederi, aplicarea legii electorale din 1874 excludea de la vot masele largi de ţărani, care în Transilvania erau în majoritate români. Legea avantaja însă burghezia maghiară, mai numeroasă în centrele urbane şi în ce priveşte posedarea de diplome şi de funcţii administrative. Erau excluşi de la vot „analfabeţii”, adică toţi cei care nu ştiau să scrie şi să citească în limba maghiară, în felul acesta, în fostul principat al Transilvaniei, pentru care avem date statistice (fără Banat, Crişana şi Maramureş), unde românii, saşii şi alţii reprezentau 72,9% din locuitori, erau circa 75.000 de alegători, ceea ce însemna abia 3,3% din populaţie. În Ungaria, procentul alegătorilor era dublu. Reiese aşadar, în cadrul politicii de asuprire naţională, tendinţa guvernului de a exclude pe români, slovaci, sârbi, saşi etc., sau de a-i împinge pe al doilea plan, în mod artificial, în exercitarea drepturilor politice.

Legea presei constituia, de asemenea, rezultatul unor revizuiri succesive ale măsurilor referitoare la presă luate încă în vremea regimului absolutist. În ultima ei formă, ea a intrat în vigoare în aprilie 1872. Legea prevedea obligaţia de a se depune câte un exemplar din orice publicaţie la tribunalul şi la procuratura Curţii de apel în raza cărora se afla locul de apariţie. De asemenea un exemplar trebuia trimis Ministerului de Interne. Editarea unei publicaţii periodice era condiţionată de o autorizaţie prealabilă, trebuind depusă o cauţiune a cărei valoare putea ajunge la 10.000 de florini.

Pentru încălcarea dispoziţiilor legii sau pentru publicarea unor articole al căror conţinut putea fi interpretat drept contrar altor legi şi dispoziţii se prevedeau pedepse constând în amenzi până la 1.000 de florini şi închisoare până la doi ani, pe lângă pierderea cauţiunii. Pentru orice articol răspundeau solidar autorul articolului, redactorul şi editorul publicaţiei. În temeiul acestei legi s-au intentat numeroase procese de presă împotriva tuturor acelora care militau în scris pentru apărarea drepturilor naţionale, demascau caracterul reacţionar al regimului moşieresc-burghez din Ungaria şi luptau pentru eliberarea clasei muncitoare şi pentru drepturile ţărănimii.

Poziţia politică a moşierimii şi burgheziei maghiare

Moşierimea şi burghezia maghiară exercitau în Transilvania dictatura de clasă şi dominaţia asupra românilor şi germanilor. Moşierii maghiari din Transilvania aveau, în multe cazuri, proprietăţi funciare şi în Ungaria, iar burghezia maghiară transilvăneană era subordonată din punct de vedere economic burgheziei din Budapesta. Dacă moşierimea maghiară poseda cea mai mare parte din proprietăţile agricole mari şi mijlocii, în schimb burghezia maghiară era slabă din punct de vedere economic, din care cauză se lăsa condusă de elemente moşiereşti.

Cele două clase dominante maghiare nu aveau în Transilvania organizaţii politice separate, ci acţionau în cadrul partidelor politice moşiereşti-burgheze menţionate din Ungaria, cu sprijinul cărora ţineau aparatul de stat în mâna lor. Exercitând direct dictatura de clasă şi având o bază naţională slabă, moşierimea şi burghezia maghiară din Transilvania se situau pe poziţii reacţionare şi şovine.

Activitatea politică a burgheziei germane

Prin încheierea pactului dualist a intrat într-o fază nouă şi lupta politică a burgheziei săseşti. Ea a protestat prin parlament şi presă împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria, a ştergerii autonomiei sale şi mai ales împotriva reformelor administrative prin care se desfiinţa autonomia vechii „universităţi” săseşti. Burghezia săsească n-a fost satisfăcută nici de legea naţionalităţilor, protestând împotriva noţiunii introduse de aceasta: existenţa în Ungaria a unei singure naţiuni, cea maghiară, „unică şi indivizibilă”.

La 23-24 mai / 4-5 iunie 1872, reprezentanţii burgheziei germane s-au întrunit într-o conferinţă pentru elaborarea unui nou program politic al burgheziei săseşti. El este cunoscut sub numele de programul de la Mediaş. Programul accepta participarea la alegeri şi la viaţa parlamentară, afirmându-şi însă caracterul său de opoziţie. Burghezia săsească intenţiona să lupte pentru o îmbunătăţire a legislaţiei cu privire la naţionalităţi în cadrul statului dualist, în aşa fel ca ideea unităţii monarhiei habsburgice să nu poată fi folosită în avantajul exclusiv al unei naţiuni sau alteia. Programul pretindea deplina egalitate pe plan confesional şi acceptarea şi a altor limbi, alături de cea maghiară, în parlament şi în viaţa publică. Programul de la Mediaş axa în general revendicările sale pe menţinerea autonomiei administrative a „universităţii” săseşti.

După ce, cu toate protestele, această autonomie a fost desfiinţată în martie 1876, activitatea pe baza programului de mai sus nu mai era posibilă. De aceea, în octombrie 1876, burghezia săsească şi-a restructurat organizaţia sa politică, creând Partidul Popular Săsesc. El prelua programul anterior, renunţând la punctul referitor la autonomia administrativă a fostului „pământ crăiesc”. Din acest fapt reiese că în rândurile burgheziei săseşti începea să prevaleze tot mai mult linia unei opoziţii de extremă moderaţie, care în ultimă instanţă, în schimbul anumitor favoruri, accepta să colaboreze loial cu regimul moşieresc-burghez din Ungaria.

Şvabii din Banat erau foarte puţin activi pe tărâm politic în primul deceniu după dualism. Ei nu aveau încă o burghezie bine consolidată, nici o pătură intelectuală prea numeroasă. Asupra lor se exercitaseră mari presiuni pentru a-i maghiariza. Şvabii nu avuseseră o organizaţie de felul „universităţii” săseşti, care să constituie o bază a luptei lor naţionale.

De aceea lupta politică a minorităţii şvabe din Banat se desfăşura în cadrul activităţii întregii burghezii germane din Ungaria, raliindu-se acelor partide de opoziţie care combăteau preponderenţa moşierimii în viaţa politică a Ungariei. Centrul unei oarecare activităţi politice şi culturale a şvabilor din Banat era Timişoara, unde apăreau două ziare în limba germană, cu o orientare liberal-democratică.

Check Also

Dieta Transilvaniei din 1846-1847

În faţa societăţii transilvane stăteau sarcini foarte importante. Trebuia desfiinţată iobăgia, împreună cu toate sarcinile …

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …