Situaţia economică, socială şi politică din Transilvania în ajunul Revoluţiei de la 1848

Situaţia economică

În deceniile premergătoare anului 1848, în condiţiile adâncirii descompunem feudalismului, elementele capitaliste din economia Transilvaniei au cunoscut o creştere tot mai însemnată. Marii comercianţi - între aceştia şi negustori români, concentraţi mai ales la Braşov şi la Sibiu -, acumulând capital, încep să înfiinţeze manufacturi de bumbac, spălătorii de lână, postăvarii, tăbăcării, mori de hârtie. Manufacturile de textile din Cisnădie, Sibiu şi Braşov ajung la un înalt grad de dezvoltare. Se înfiinţează şi „fabrici” de zahăr, de spirt, turnătorii de lumânări, cărămidarii. Unii maiştri, neţinând seamă de regulamentul breslelor de a nu lucra decât cel mult cu trei calfe, angajau în atelierele lor 10-12 lucrători.

Şi mineritul se dezvolta, crescând numărul societăţilor pe acţiuni înfiinţate pentru exploatarea bogatelor zăcăminte de minereuri. La Săcărâmb s-a înfiinţat o şcoală medie de minerit. La Zlatna s-a pus în funcţiune, în 1838, prima maşină cu aburi întrebuinţată în principatul Transilvaniei. Peste puţin timp, o maşină cu aburi a fost instalată şi la Baia Mare. În 1846 s-au introdus la cuptoarele înalte şi laminoarele din Reşiţa trei maşini cu aburi; era un început modest atunci, când în monarhia habsburgică se aflau în funcţie peste trei sute, iar în Franţa patru mii de maşini cu aburi. Existau topitorii şi turnătorii şi la Rusca; acolo lucrau până la 4.000 de oameni. În comitatul Caraş extracţia de cărbuni de piatră a luat un deosebit avânt; s-a intensificat întrebuinţarea cărbunelui în topitorii. Încep lucrările la prima linie de cale ferată din Transilvania, Oraviţa-Baziaş, pe care urmează să se transporte în primul rând produse miniere.

Procesul de acumulare a capitalului se manifestă şi în dezvoltarea rapidă a caselor de păstrare şi economii. Prima casă de păstrare se înfiinţează în Transilvania la Cluj, în 1825; în 1836 se întemeiază casa de economii din Braşov, iar în deceniul premergător revoluţiei, în toate oraşele mari ale Transilvaniei, ca: Sibiu, Arad, Oradea, Timişoara şi Satu Mare, sunt case de economii. Suma depunerilor la aceste instituţii e într-o rapidă creştere; astfel, la casa de păstrare din Sibiu depunerile se cifrează în 1848 la un milion de florini.

Cererea crescândă de produse agricole, mai ales din partea oraşelor din Austria, face ca unele moşii din Transilvania să intensifice producţia de cereale, carne, lână etc. Câţiva latifundiari, pentru a mări producţia de mărfuri, încep să folosească unele maşini agricole şi muncă salariată, dându-şi seama că modernizarea agriculturii nu se poate face cu munca silită a iobagilor. Folosind în mare parte fondurile băneşti de care dispunea în scopuri neproductive şi neavând deprinderea de a organiza producţia pe baze capitaliste, nobilimea nu reuşea să-şi procure multe maşini şi să angajeze mai mulţi salariaţi; legea avicităţii, menită să păstreze în mâna feudalităţii mijlocul principal de producţie în agricultură - pământul -, oprea orice vânzare a moşiilor nobiliare şi chiar şi grevarea acestora cu împrumuturi, iar cămătarii luau dobânzi atât de mari, încât investiţiile în agricultură deveneau nerentabile.

Unii stăpâni de moşii din vestul Transilvaniei, unde răscumpărarea era îngăduită, pentru a-şi procura bani eliberează pe iobagi de robote în schimbul unor sume. În acelaşi timp, în principatul Transilvaniei dieta nemeşească refuza propunerea ca iobagii să se poată răscumpăra de sarcinile lor feudale; nu voia să admită nici o breşă în edificiul feudal. Cei mai mulţi stăpâni de moşii, inclusiv cei din Banat, din comitatele de vest şi din nord, tind să menţină metodele feudale de exploatare; caută să mărească producţia de pe moşiile lor, impunând iobagilor şi jelerilor o cantitate mai mare de muncă. Astfel se ascut şi mai mult contradicţiile dintre stăpânii de moşii şi ţărănimea dependentă.

În calea dezvoltării forţelor de producţie stătea şi organizaţia breslelor, de care profita un cerc restrâns de maiştri. Breslele nu mai asigurau posibilităţi de muncă pentru toţi meşteşugarii din oraşe; la Braşov, de exemplu, erau 300 de calfe rămase în afara breslelor şi care trăiau din munci ocazionale.

La cătuşele orânduirii feudale se adăuga - atât pentru Banat, comitatele din vest şi din nord, cât şi pentru principatul Transilvaniei - starea de dependenţă, faţă de Austria. Guvernul central austriac susţinea interesele industriei din Austria propriu-zisă şi Boemia, iar cercurile industriale din aceste provincii aveau tot interesul ca Transilvania să rămână furnizoare de cereale, carne şi materii prime ieftine şi cumpărătoare în acelaşi timp a produselor industriale de care avea nevoie.

Prin vămi protecţioniste se favoriza dezvoltarea industriei din Austria şi Boemia, în schimb industria din Transilvania nu era ferită de concurenţa austriacă. În acelaşi timp, pentru cereale, carne şi alte produse agricole ale Transilvaniei, nefiind altă piaţă de desfacere decât provinciile de vest ale monarhiei, Austria dicta preţurile acestor produse. Ca urmare, nu numai proprietarii întreprinderilor, manufacturilor, ci şi latifundiarii încep să-şi dea seama de urmările dependenţei ţării faţă de Austria, cu atât mai mult cu cât ei înşişi deveneau producători de cereale marfă, lână şi vite.

Forţele de producţie în ascensiune ajung într-un conflict acut cu relaţiile feudale, dominante în Transilvania. Apare clar că privilegiile nobiliare, situaţia dependentă a imensei majorităţi a ţărănimii, sistemul anchilozat al breslelor şi, nu în ultimul rând, starea de dependenţă semicolonială faţă de Austria trebuiau înlăturate, pentru a deschide calea liberei dezvoltări economice.

Clasele şi păturile sociale. Creşterea forţelor antifeudale

Criza feudalismului a avut puternice repercusiuni asupra nobilimii proprietare în majoritate zdrobitoare, maghiară. Mulţi nobili - în primul rând cei din nobilimea mijlocie - care aveau moşii mai mici, iobagi mai puţini, nu puteau concura cu latifundiarii. Împinşi spre ocupaţii burgheze, ei căutau să-şi atragă burghezia maghiară, puţin numeroasă, pentru a alipi principatul Transilvaniei la regatul Ungariei, singura cale prin care îşi puteau asigura şi mai departe conducerea statului şi moşiile, ameninţate de transformările revoluţionare care se anunţau. Unii nobili manifestau tendinţe liberale, declarau că vor să facă anumite concesiuni iobagilor şi se pronunţau împotriva absolutismului, dar desfăşurau o acţiune şovină, care ţintea la deznaţionalizarea forţată a românilor şi saşilor.

Nobilii liberali cu proprietăţi, mari sau reduse, se despărţeau însă cu greu de vechile privilegii şi aveau o atitudine şovăielnică faţă de problema eliberării totale a iobagilor şi jelerilor. Erau pentru reforme burgheze, cu condiţia ca nobilimea să-şi păstreze supremaţia socială şi naţională. O altă pătură a nobilimii o constituia aristocraţia conservatoare, compusă, în general, din latifundiari. Ea voia să păstreze instituţiile feudale, oferind doar concesiuni neînsemnate. Ştiind că numai Curtea de la Viena era susţinătorul vechilor instituţii, ea era gata să renunţe şi la împotrivirea faţă de dominaţia habsburgică.

În ciuda cătuşelor feudale, burghezia se dezvolta şi se întărea. Înfiinţarea unor case de economii la Arad, Oradea, Satu Mare, Timişoara, Cluj, Braşov şi Sibiu demonstrează şi ea forţa economică a burgheziei din Transilvania; în acelaşi sens pledează şi luarea în arendă a unor moşii de către arendaşi burghezi. Prin întărirea burgheziei se creează un nou raport de forţe în societate. Lovindu-se mereu la înfiinţarea întreprinderilor, la procurarea materiilor prime, la transportul şi la desfacerea mărfurilor de prerogativele feudale, de întreaga administraţie samavolnică şi coruptă, de privilegiile învechite ale breslelor, burghezia căuta să înlăture orânduirea feudală.

Burghezia nu era însă nicidecum unitară. Maiştrii breslaşi ţineau la privilegiile lor şi căutau să pună stavilă dezvoltării manufacturilor; comercianţii saşi şi români îşi disputau pieţele. Burghezia era divizată pe naţionalităţi; în Banat, comitatele din vest şi din nord, exista o burghezie germană, maghiară, română, evreiască şi sârbă, iar în principatul Transilvaniei burghezia era săsească, română şi maghiară. Lipsa de omogenitate slăbea puterea de acţiune a burgheziei.

Cele mai înaintate tendinţe ale burgheziei erau exprimate de pătura intelectuală. Aceşti intelectuali înaintaţi, scriitori, ziarişti, artişti, profesori, avocaţi şi studenţi, căutau să îmbrăţişeze cauza poporului asuprit, înscriind pe steagul lor deviza revoluţiei franceze: „Libertate, egalitate, frăţie”. Idei revoluţionare nutreau mulţi dintre tinerii români care îşi făceau studiile la Cluj, Blaj, Târgu Mureş şi Pesta. „Ei simţeau - scrie Bariţiu - demnitatea lor de om şi de cetăţean, prin urmare orice privilegiu şi prerogative aristocratice le erau nesuferite”.

Pentru „răscolirea poporului” zăcea în închisoarea militară din Buda revoluţionarul român Eftimie Murgu. Tot acolo era închis şi revoluţionarul maghiar de origine iobagă Mihai Tancsics, care scrisese că „noi, ţăranii, putem trăi fără grofi şi nemeşi, dar aceştia nu pot trăi fără noi”. Tot el susţinuse că pământul trebuia să fie al acelora care-l lucrau. Scrierile lui Tancsics, ca şi acelea ale lui Alexandru Petofi, aveau răspândire în Transilvania.

Unii intelectuali din principatul Transilvaniei luptau pentru transformarea burgheză a ţării. Cartea lui Boloni Farkas Sandor Călătorie în America de Nord, apărută în 1834, elogia orânduirea burgheză şi avea, deşi interzisă, mulţi cititori între studenţii români de la Blaj. Cu toată asprimea cenzurii, idei antifeudale strecura şi George Bariţiu în gazetele române din Braşov.

Sub acţiunea dezvoltării producţiei de mărfuri şi prin înmulţirea populaţiei, majoritatea sesiilor urbariale se fărâmiţau, creştea numărul ţăranilor cu pământ neîndestulător. Sesii întregi şi chiar jumătăţi de sesii nu existau în Transilvania decât puţine în acea epocă. Cele mai multe loturi nu aveau decât 1/4 sau 1/8 din întinderea unei sesii. Cu mijloace de lucru rudimentare, cu vite slab întreţinute, iobagul avea să scoată de pe o fracţiune de sesie urbarială hrana nu numai pentru familia sa, dar şi pentru curţile domneşti şi aparatul de stat feudal. El trăia în mizerie şi nu rareori, când era secetă sau bătea grindina, multe familii de ţărani mureau de foame.

La îngreunarea soartei iobagilor contribuia şi tendinţa feudalilor de a-şi mări rezerva seniorială, pământul de care dispuneau în voie; aici proprietarul putea produce cereale-marfă, putea să facă crescătorie de vite, de oi, putea cultiva plante industriale (sfeclă, rapiţă şi cartofi). O exploatare pe întinderi mari se putea face mai raţional, aducând venituri mari.

Posibilitatea mărită, din cauza dezvoltării capitalismului, de a-şi desface mărfurile (cereale, carne, lână, plante industriale) pe piaţă îi făcea deosebit de hrăpăreţi pe stăpânii de moşii care considerau că tot pământul era al lor şi că ţăranii urbariali nu erau decât nişte arendaşi. Atenţia lor se îndrepta mai ales spre pădurile şi păşunile comunale, care înainte nu erau împărţite. Deoarece creşterea vitelor şi exploatarea pădurilor constituiau o sursă importantă de venit, stăpânii de moşii tindeau să rupă din păşunile comunale o parte cât mai mare şi să pună mâna pe păduri. Aceste tendinţe hrăpăreţe loveau, mai ales în regiunile muntoase, în interesele vitale ale ţărănimii, care avea aici puţine terenuri arabile.

Forurile judecătoreşti nemeşeşti legalizau răpirile de pământ făcute de stăpânii feudali pe o scară largă. Aceste răpiri de păduri, de păşuni comunale, care înainte erau în folosinţa satelor, aduceau la desperare pe ţărani. Ţăranii se adresau prin petiţii împăratului; acesta îşi lua masca de binefăcător al popoarelor din Imperiul habsburgic, trimitea petiţiile cancelariilor spre cercetare. Urmau proceduri de ani de zile, în care timp bieţii ţărani trăiau cu nădejdea, iar proprietarii foloseau nestânjeniţi pământurile răpite. Mulţimea proceselor nerezolvate sporea din an în an; nerezolvarea atâtor probleme de viaţă ale ţăranilor aducea ţărănimea în pragul răscoalei.

Numărul jderilor, al ţăranilor lipsiţi cu totul de pământ sau având un lot nesatisfăcător pentru a hrăni o familie, creştea cu mult mai mult decât cel al iobagilor cu sesii întregi, jumătăţi sau sferturi de sesii, limitat de îngustarea necontenită a pământului urbarial. Jelerii erau siliţi să ia în folosinţă, obligându-se la prestaţii deosebit de grele, o bucată din alodiul domnesc sau să se tocmească ca slugi (argaţi) la stăpânii de moşii; mulţi deveneau proletari agricoli, care trebuiau să se mulţumească cu munci sezoniere.

Faţă de frământările şi de nemulţumirea ţăranilor, nobilimea utiliza ca principal remediu teroarea. Bătăile, uneori până la schilodirea pentru toată viaţa, erau partea celor care refuzau robota sau nu erau supuşi; pe ţăranii rămaşi pe drumuri, după ce li s-a luat şi ultimul petic de pământ, îi aşteptau închisorile sau, ceea ce era aproape acelaşi lucru, casele de muncă, iar cei care luau drumul codrilor şi deveneau haiduci erau ameninţaţi cu spânzurătoarea.

Majoritatea zdrobitoare a iobagilor erau români; nicidecum nu se poate însă prezenta situaţia din Transilvania din preajma revoluţiei din 1848 în mod simplist, aşa cum o descriu unii istorici români naţionalişti: anume iobagii erau români, iar nobilii unguri. Iobagii, scrie Bariţiu, nu erau numai români, deoarece gemeau şi foarte multe comune maghiare şi câteva săseşti sub jugul iobăgiei.

Relaţiile capitaliste se impuneau totuşi într-o măsură oarecare şi la sate: pe alocuri se tocmeau muncitori zileri. Bariţiu arată că mai ales la lucrul pământurilor din jurul oraşelor se angajau muncitori cu ziua. Introducerea muncii salariate în agricultură a contribuit la subminarea sistemului de exploatare iobăgească.

În urma dezvoltării producţiei de mărfuri, se accentua diferenţierea în rândurile ţărănimii. Pe lângă o pătură subţire de ţărani liberi, de ţărani iobagi cu un lot de pământ care putea să le asigure traiul, era covârşitoarea majoritate a ţăranilor cu pământ neîndestulător, jeleri fără pământ, însetaţi cu toţii după un trai mai omenesc, după pământ şi libertate. Prin dezvoltarea capitalismului ivindu-se posibilităţi de muncă salariată, ţărănimea iobagă simţea şi mai mult lanţurile iobăgiei, ale muncii forţate şi neplătite. Creştea conştiinţa ţăranilor iobagi şi se întărea hotărârea lor de luptă.

Cei mai mulţi stăpâni de moşii din principatul Transilvaniei nu voiau să-şi schimbe atitudinea faţă de iobagi. Ei profitau, pentru a încărca cu tot mai multe sarcini pe iobagi, de faptul că în majoritatea satelor iobăgite nu exista un urbariu care să fixeze, ca în Ungaria, raporturile dintre moşieri şi iobagi. Abia în pragul revoluţiei, în noiembrie 1847, dieta transilvană a votat o lege urbarială.

„Se făcu o lege, - scrie George Bariţiu - prin care feudalii erau să răpească partea cea mai mare a pământului recunoscut iobăgesc ab antiquo şi să-l încorporeze la alodiaturile lor. Toţi oamenii cu mintea întreagă puteau să prevadă că poporul iobăgit, români şi maghiari, uniţi precum a fost în anul 1437, s-ar fi opus la executarea legii urbariale şi răscoala era să spargă [izbucnească] desigur fără ca să mai aştepte vreo revoluţiune europeană; o nouă Horaiadă româno-maghiară, mult mai violentă decât cea din anul 1784 ar fi încruntat pământul acestei ţări nefericite”. De teama răscoalei, legea din 1847 nici n-a fost pusă în aplicare, dar ţăranii aflaseră că „domnii” iar se pregăteau să le mai răpească o parte din micul lor lot de pământ.

Procesul de sărăcire a meşteşugarilor, neputinţa de plasare în atelierele meşteşugăreşti a sute de calfe, precum şi venirea în oraşe a multor ţărani care îşi pierduseră posibilitatea de existenţă la sate, au pus la dispoziţia atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă, a manufacturilor, „fabricilor”, minelor, un număr suficient de braţe de muncă. Multe manufacturi lucrau însă numai într-o perioadă a anului, apoi erau şi muncitori, mai ales mineri, care mai aveau şi o gospodărie ţărănească, astfel că numărul muncitorilor nu poate fi stabilit decât cu aproximaţie; se poate spune că în preajma anului 1848 se găseau în Transilvania circa 50.000 de muncitori (inclusiv minerii).

Muncitorii, mai ales cei necalificaţi, erau obligaţi să se mulţumească cu un salariu de mizerie; patronul putea oricând voia să-i dea afară din întreprinderea sa. Situaţia mizeră îi împingea pe muncitori la luptă; astfel, în 1840 a izbucnit o grevă a minerilor din Băiţa. Faţă de întreaga populaţie a Transilvaniei, muncitorii nu reprezentau decât o mică minoritate; totuşi, acolo unde muncitorii erau mai concentraţi (Timişoara şi centrele miniere), ei au putut exercita o anumită înrâurire asupra evenimentelor din 1848.

Mişcarea naţională

Cu o tărie crescândă s-au manifestat în deceniile premergătoare revoluţiei din 1848 mişcările naţionale, care constituiau forţe antifeudale de o deosebită importanţă. Mişcările acestea aveau ca ţintă să asigure burgheziilor proprii pieţe interne cuprinzătoare, state naţionale unitare şi independente, necesare dezvoltării capitalismului. Mişcările naţionale erau îndreptate împotriva zidurilor despărţitoare formate de privilegiile feudale, ziduri care împărţeau populaţia în comunităţi cu diferite drepturi şi obligaţii, iar statul în teritorii cu diferite legi şi administraţii.

Înlăturarea fărâmiţării feudale a fost una dintre sarcinile istorice de frunte ale mişcării naţionale. Se resimţea, după somnolenţa feudală, pulsul mai viu al capitalismului, se dezvolta comerţul, multe oraşe şi sate ieşeau din izolarea lor, ziarele pătrundeau şi la sate; se poate vorbi, într-o oarecare măsură, şi de o burghezie incipientă a satelor. Pături destul de largi îşi dădeau seama de importanţa limbii, care e cel mai de seamă mijloc de comunicare între oameni. Se dezvoltau asociaţiile pentru cultivarea limbii, formate încă în perioada anterioară, se depuneau eforturi pentru crearea limbilor literare unitare, folosite de întreaga naţiune.

Odată cu dezvoltarea burgheziei române, se întărea mişcarea naţională română în Transilvania. Burghezia română era încă slabă, dezvoltarea ei era stânjenită de relaţiile feudale, de privilegiile nobilimii maghiare şi ale patriciatului săsesc. Ea întâmpina în dezvoltarea ei obstacole şi mai mari decât burghezia maghiară şi cea săsească, deoarece suferea şi asuprirea naţională a claselor privilegiate, a aristocraţiei şi a nobilimii maghiare şi a patriciatului săsesc, acestea deţinând toate posturile importante din administraţia statului, comitatelor, oraşelor şi „pământului crăiesc”. Pentru a-şi uni forţele, burghezia românească se sprijinea pe păturile înstărite ale ţărănimii libere şi iobage, din rândurile căreia se ridicau tot mai mulţi cărturari.

Exponenţii burgheziei române de la oraşe şi sate erau cei ce se numeau în Transilvania „inteligenţă”: profesori, avocaţi, medici, câţiva funcţionari români pătrunşi cu greu în administraţie şi aparatul judiciar, apoi învăţători şi preoţi, în rândurile intelectualilor români înaintaţi se înteţeau străduinţele de a răspândi cultura în cercuri cât mai largi româneşti, de a înfiinţa şcoli multe şi bune. Lupta cărturarilor români din deceniul antemergător revoluţiei, lupta lui George Bariţiu, Timotei Cipariu, E. Murgu, Simion Bărnuţiu şi a atâtor altor români din Transilvania a fost, în esenţă, o luptă antifeudală, pentru că a avut drept scop să atragă cercuri largi în viaţa culturală şi politică naţională.

Aceşti cărturari n-au făcut decât să dezvolte tradiţiile lui P. Maior, Gheorghe Şincai, Gheorghe Lazăr, de trezire naţională a poporului român. Ceea ce da căldură, tărie şi ascuţiş scrierilor mânuitorilor de condei români transilvăneni, ceea ce înaripa lecţiile profesorilor de la Blaj era conştiinţa că luptau pentru un popor asuprit şi dispreţuit de toţi aceia care erau la putere, pentru un popor care merita o soartă mai bună, un viitor mai frumos.

O deosebită importanţă pentru dezvoltarea mişcării naţionale române a avut apariţia, în 1838, a celor două foi: „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Înfrângând severitatea cenzurii, Bariţiu şi colaboratorii săi au ştiut să strecoare în presă ideile despre importanţa limbii şi culturii naţionale, despre drepturile fiecărui popor la o viaţă proprie, despre asuprirea pe care o suferea iobăgimea şi despre „spiritul vremii”, căruia nu i se pot împotrivi instituţiile medievale învechite.

Faţă de tendinţele de a deznaţionaliza pe români, foile lui Bariţiu căutau să întărească încrederea intelectualilor în forţele de nesecat ale poporului, să dezvolte conştiinţa solidarităţii naţionale a românilor. Gazetele din Braşov accentuau în repetate rânduri faptul că între românii transilvăneni şi cei din Ţara Românească şi Moldova exista o strânsă legătură naţională, care constituia o garanţie sigură pentru viitorul naţiunii române.

Conştiinţa unităţii naţionale a românilor o întăreau şi operele scriitorilor şi poeţilor români ce apăreau în foile din Braşov, opere prevestitoare ale primăverii, ale renaşterii poporului român. În „Foaie pentru minte, inima şi literatură” şi „Gazeta de Transilvania” din Braşov apăreau poezii şi scrieri ale lui Alecsandri, Alexandrescu, Bolintineanu, Bolliac, Donici, Negruzzi; aici apare şi îndemnul lui Alecsandri de a se culege cântece populare.

Tot aici se publică scrieri sociale şi istorice ale lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, A.T. Laurian, dovedind dreptul de a fi al poporului român, demonstrând că românii nu aveau nevoie de o limbă străină pentru a se cultiva şi a se ridica. Astfel, presa română, în limitele posibilităţilor de atunci, a căutat să cultive la cititori, înainte de toate, nemărginita încredere în viitorul poporului român. Întărirea conştiinţei naţionale a unui popor, căruia - deşi în principatul Transilvaniei constituia majoritatea absolută a populaţiei - i se refuzau drepturile politice şi naţionale, însemna încă o forţă pentru doborârea putredei orânduiri feudale.

Mişcarea naţională maghiară a cunoscut de asemenea în deceniile premergătoare revoluţiei din 1848 un avânt deosebit. Limba de predare latină din şcolile reformate şi catolice s-a înlocuit cu cea maghiară. Cu toată opoziţia clerului, în şcoli se da o mai mare amploare predării fizicii experimentale şi matematicii; câştiga teren gândirea materialistă.

La Cluj apare începând din 1827 gazeta „Erdelyi Hirado”, iar din anul 1834 încă o gazetă maghiară „Vasarnapi Ujsag” sub redacţia eruditului Samuil Brassai. S-a dezvoltat literatura, teatrul, s-au făcut culegeri de cântece şi poveşti populare maghiare. În unele oraşe se înfiinţează cercuri de lectură, prin care şi ideile revoluţiei franceze capătă oarecare răspândire. În gazete apar în deceniul premergător revoluţiei şi câteva articole despre socialismul utopic.

Şi mişcarea germană din Transilvania ia o puternică dezvoltare. La Sibiu se înfiinţează o academie de drept cu limba de predare germană, tot acolo funcţionează un teatru german. La Braşov şi Sibiu apăreau ziare germane de nuanţă conservatoare şi liberală. Sub influenţa tendinţelor naţionaliste, publiciştii saşi au început să numească „pământul crăiesc” - „pământ săsesc”, deşi majoritatea populaţiei era şi aici română. Tot aşa şi presa maghiară numea comitatele stăpânite de nobilime „pământ maghiar”, deşi iobagii români formau marea majoritate a populaţiei din comitate. Numirile acestea exprimau, fără îndoială, tendinţe de deznaţionalizare faţă de români şi constituiau jigniri aduse celei mai numeroase populaţii a Transilvaniei.

Ascuţirea contradicţiilor naţionale

În deceniul premergător revoluţiei de la 1848, contradicţiile naţionale pe care le provoca dezvoltarea burgheză se manifestau din plin în Transilvania. Între mişcările naţionale din această ţară contradicţiile erau determinate de interesele divergente ale burgheziilor proprii - română, maghiară şi germană -, contradicţii care slăbeau lupta comună antifeudală.

Mişcarea românilor milita, în ultimă analiză, pentru înfiinţarea unui stat naţional român independent prin unirea Transilvaniei, Ţării Româneşti şi a Moldovei. Mişcarea maghiară, în care nobilimea liberală avea un rol important, voia să anexeze Transilvania la Ungaria, în timp ce mişcarea germană sprijinea aspiraţiile burgheziei austriece de a transforma Imperiul habsburgic, acest conglomerat de naţiuni şi de state, într-o mare Austrie unitară, sub conducerea ei.

Cele trei mişcări naţionale din Transilvania erau susţinute din afară. Mişcarea română era încurajată de românii din Moldova şi Ţara Românească. Publicaţiile din Braşov, cele din Iaşi şi Bucureşti militau în mod direct sau indirect pentru aceeaşi ţintă: unirea celor trei ţări române într-un singur stat. În Moldova şi în Ţara Românească activau numeroşi intelectuali români din Transilvania, care păstrau cele mai strânse legături cu mişcarea naţională de acasă. Societatea revoluţionară „Frăţia” avea printre membrii săi o parte din aceşti intelectuali şi întreţinea legături cu George Bariţiu şi cu alţi transilvăneni.

Mişcarea maghiară din Transilvania era sprijinită de nobilimea mijlocie din Ungaria, înrudită cu nobilimea transilvăneană. Promotoare a mişcării pentru transformarea burgheză a Ungariei, această nobilime nu renunţa nicidecum la tradiţiile ei istorice, la concepţiile ei învechite despre naţiune şi stat, după care Ungaria modernă trebuia să cuprindă toate teritoriile care aparţinuseră înainte de dominaţia otomană coroanei sfântului Ştefan, ceea ce ducea la anexarea Transilvaniei şi la maghiarizarea forţată a românilor transilvăneni şi a altor naţiuni care formau majoritatea populaţiei chiar în cuprinsul regatului ungar.

Nobilimea liberală maghiară susţinea că poporul român, german şi popoarele slave din principatul Transilvaniei şi din Ungaria n-ar fi avut o istorie proprie, deoarece n-ar fi format niciodată state independente, deci nici nu ar putea fi considerate drept naţiuni. Principiile naţionaliste - care nu porneau de la realitatea că principatul Transilvaniei forma un stat deosebit şi că Ungaria era un stat multinaţional, ci de la ideea că Ungaria trebuia să cuprindă şi principatul Transilvaniei şi să fie un stat unitar naţional maghiar, de la ideea că nu instituţiile statului trebuiau să se acomodeze popoarelor, ci popoarele instituţiilor - au fost dominante în politica naţională a nobilimii şi burgheziei maghiare.

Legile făcute de nobilimea maghiară în deceniile premergătoare revoluţiei poartă pecetea acestor concepţii în problema naţională. Reformatorii au căutat să înlocuiască în viaţa de stat limba latină cu cea maghiară şi în regiunile unde românii, slovacii, sârbii, ucrainenii erau în absolută majoritate. În dorinţa de a impune limba maghiară în toate teritoriile Ungariei şi în Transilvania, pentru a forma un stat unitar, nu numai prin aceleaşi drepturi cetăţeneşti ale locuitorilor, ci şi prin unitatea limbii şi culturii populaţiei întregi, dieta din Pojon (Bratislava) a introdus în toate şcolile (afară doar de şcolile croate), ca limbă de învăţământ limba maghiară.

Tot atunci şi în principatul Transilvaniei s-au votat legi pentru maghiarizarea vieţii publice. La începutul anului 1842, baronul liberal Kemeny Denes îşi înainta în dieta transilvană propunerea în problema limbii oficiale. În toate şcolile transilvănene, exceptând pe cele săseşti, limba de predare trebuia să fie cea ungară; chiar şi în şcolile episcopiei unite de la Blaj peste 10 ani urma să se treacă cu totul la limba de predare maghiară. Legile votate de dietele din Pojon şi Cluj, în scopul maghiarizării românilor şi slavilor din Ungaria şi din principatul Transilvaniei, au stârnit nelinişte şi indignare la popoarele din ambele state. Naţiunea română, trezită la conştiinţa naţională, şi-a intensificat lupta justă pentru drepturile limbii şi culturii sale naţionale.

Mişcările ţărăneşti

Accentuarea crizei feudalismului adâncea tot mai mult contradicţiile dintre clasele principale din orânduirea feudală: ţărănimea dependentă şi stăpânii de moşii. În preajma revoluţiei din 1848 a fost înăbuşită, cu ajutorul vicarului episcopal Andrei Şaguna, mişcarea din Munţii Apuseni, condusă de Ecaterina Varga; în acelaşi deceniu, premergător revoluţiei din 1848, s-a ridicat în apusul Transilvaniei, în comitatul Caraş din Banat, o mişcare antifeudală a ţărănimii române condusă de revoluţionarul Eftimie Murgu, în înţelegere cu câţiva intelectuali români.

Răpirea păşunilor mai bune şi a pădurilor, precum şi ciuntirea sesiilor urbariale de către stăpânii de moşii făceau ca rezistenţa maselor ţărăneşti faţă de asuprirea „domnilor” să devină mai îndârjită. Introducându-se pe alocuri - în jurul oraşelor, în regiuni miniere, în cultura viilor - munca salariată, ţăranii îşi dădeau şi mai bine seama că nemeşii proprietari şi întregul aparat administrativ trăiau ca nişte paraziţi pe trupul ţărănimii.

Mişcările ţărăneşti dinainte de 1848 n-au putut să sfărâme edificiul feudal. S-au ascuţit contradicţiile însă mai ales între nobilimea stăpână de moşii şi masele de iobagi. Aristocraţia şi o parte a nobilimii mijlocii din Transilvania nici nu voiau să ştie însă de reforme, de concesii în favoarea iobagilor. „Aristocraţia ardeleană - scrie contemporanul Jakab Elek - a crezut că privilegiile ei sunt veşnice, a crezut că şi dacă s-ar schimba toate societăţile şi toate organizaţiile politice din lume ea va putea să menţină Transilvania, această ţărişoară, drept o relicvă împietrită a evului mediu”.

Anul 1847 a fost un an secetos. Orice calamitate aducea masele, care, în urma cruntei exploatări, n-aveau nici o avere, în pragul foametei. Şi în iarna 1847-1848 a bântuit în unele părţi ale Transilvaniei foametea; ţăranii desperaţi au început să atace pe alocuri cămările stăpânilor de moşii, dând foc curţilor. În această atmosferă s-au făcut auzite primele veşti despre evenimentele revoluţionare din Paris, Viena şi Pesta.

Check Also

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Geneza şi specificul Revoluţiei pandurilor din 1821

Extinderea tezelor la revoluţia pandurilor ne apare cu atât mai puţin întemeiată. Oare mişcarea românească …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Eşecul economic al comunismului

Cauzele eşecului comunismului de tip sovietic După 1945, economia americană domină lumea. URSS, a doua …