Situaţia economică a Craiovei între cele două războaie mondiale

Perioada celor două decenii interbelice a fost şi pentru Craiova o etapă importantă în dezvoltarea economico-socială şi edilitară. Centru administrativ al unuia din cele mai însemnate judeţe ale ţării, situat într-o zonă eminamente agrară, Craiova s-a dezvoltat într-un ritm lent şi unilateral. Oraşul înainta cu paşi prea mici pe calea industrializării capitaliste, în raport cu alte localităţi urbane ale ţării.

Marii moşieri din Oltenia, depozitarii unor însemnate capitaluri provenite din despăgubirile de la împroprietărirea ţăranilor, îşi vor investi fondurile în bănci şi instituţii comerciale, în acţiuni neproductive. Numărul celor care s-au apropiat de industrie a fost extrem de mic. Dezvoltarea postbelică a oraşului nu a cuprins toate ramurile economiei, a fost stânjenită de menţinerea resturilor feudale în agricultură, de îngustimea pieţei, formată în proporţie de 87% din ţărani cu un nivel de trai extrem de scăzut, de „lipsa” capitalului, materiilor prime, de insuficienţa mijloacelor de transport etc.

Datele recensământului din 1930, care înregistrează 1.240 de întreprinderi industriale cu 5.530 de lucrători şi 11.780 H.P., ilustrează concludent extensia redusă a dezvoltării economice a Craiovei. Cele peste o mie de întreprinderi erau, în imensa lor majoritate, ateliere meşteşugăreşti, care au dat, o bună vreme, trăsătura „industriei” oraşului.

Caracteristic pentru evoluţia unilaterală a industriei oraşului a fost creşterea preponderentă a ramurii alimentare şi uşoare, slaba înzestrare tehnică şi fărâmiţarea deosebită în puzderia de mici ateliere. Majoritatea întreprinderilor erau dotate cu utilaj vechi, dispuneau de o putere mecanică modestă şi spaţii necorespunzătoare. Procesul de trecere la producţia de fabrică se realizează greoi, fabricile capitaliste propriu-zise continuând să joace un rol redus în ansamblul ramurilor industriale.

Specific pentru economia oraşului, lipsită de marea producţie de fabrică, era ponderea însemnată pe care o ocupa munca la domiciliu, procentul acestor producţii fiind, în jurul anului 1930, cu 48,2% mai mare ca cel al lucrărilor din fabrici. Caracterul rudimentar al producţiei privea şi aceste ramuri industriale dominante, producătoare de bunuri de consum. Urmare directă a ritmului lent de dezvoltare a industriei este faptul că procesul de concentrare şi centralizare a capitalului nu înregistrează intensitatea cunoscută în alte oraşe ale ţării.

În anul 1939, în Craiova existau numai 7 întreprinderi cu peste 100 lucrători: Fabrica de postav „Oltenia”, „Scrisul românesc”. Fabrica de paste făinoase „Concordia”, Fabrica de pâine şi paste făinoase „Barbu Drugă”, „Semănătoarea”, Uzina electrică şi Fabrica de pâine „Traiul”. Împletirea dintre capitalul bancar şi cel industrial, accentuată după primul război mondial, a avut un caracter mai pronunţat în anii crizei economice de supraproducţie.

În această perioadă, Banca Comerţului, una din cele mai mari întreprinderi bancare ale ţării, „acest veşnic nesăturat, care n-a trecut pe lângă nici o întreprindere comercială sau industrială fără să-i pizmuiască dezvoltarea şi să nu-i jinduiască beneficiile” - cum o caracteriza ziarul craiovean „Brazda” - a acaparat societatea „Concordia”, Fabrica de cherestea „Pogoretz”, Fabrica de pâine „Traiul”, Societăţile anonime „Scrisul românesc” şi „Clădirea”, Moara „Victoria”, Fabrica de cărămidă „Cernele” etc.

Şi alte bănci craiovene sau filiale ale societăţilor bancare din ţară au investit capitaluri în numeroase întreprinderi, dominând viaţa economică şi politică locală. Cu toate acestea, capitalul orientat spre industrie a fost redus, dacă avem în vedere faptul că în 1921 Doljul nu era depăşit la capitolul bancar decât de două judeţe ale ţării. Deservind o zonă predominant agrară, Craiova şi-a dezvoltat o puternică burghezie financiară, prosperă prin multiple speculaţii bancare; dezvoltarea industrială era grav neglijată, situându-se în preajma celui de-al doilea război mondial cu mult în urma acelor centre urbane ale ţării, cu populaţia egală.

Progrese în domeniul industrial, în raport cu perioada interbelică, s-au înregistrat evident, dar, raportate la ritmul general al ţării între 1920 şi 1940, se menţineau serioase rămâneri în urmă. Atelierele metalurgice şi „fabricile” de unelte şi maşini agricole executau, de fapt, reparaţii de unelte agricole şi utilaje pentru mori ţărăneşti, răspunzând doar într-o foarte mică măsură nevoilor acestei zone predominant agrare.

Nici industria alimentară, ramura dominantă a economiei Craiovei, care a înregistrat o creştere dominantă, în perioada interbelică, nu răspundea cerinţelor economiei judeţului fiind „rudimentar alcătuită” şi neasigurând o valorificare superioară a produselor agricole. În industria textilă se detaşau două întreprinderi: Industria produselor textile şi Fabrica de postav „Munca”. Singura ramură industrială ale cărei întreprinderi puteau fi comparate cu unităţi similare din alte centre ale ţării, era industria artelor grafice.

Cele două întreprinderi tipografice craiovene „Ramuri” şi „Scrisul românesc” se bucurau de un frumos renume în ţară şi chiar peste hotare. De unele ramuri importante ale industriei nici nu se putea vorbi: chimică, cu numai 14 lucrători şi 17 H.P.; electrotehnică, cu 14 lucrători şi 14 H.P., în 1935 etc. Craiova, al doisprezecelea oraş al ţării ca număr de locuitori, crescuse de la 51.927 în 1915 la 63.063 în 1930.

La sfârşitul perioadei interbelice, oraşul se prezenta ca un important centru comercial şi bancar al României, dar cu o industrie slab dezvoltată, fărâmiţată, dominată de atelierele simple, lipsită de ramurile de bază: construcţia de maşini, electrotehnică, chimică, electrică, cu mult sub nivelul cerinţelor economiei judeţului şi zonei Olteniei. Condiţiile de muncă din stabilimentele industriale erau foarte grele.

Deşi prin legea din 1928 timpul de lucru a fost fixat la 8 ore, ziua de lucru depăşea cu mult timpul legal. Fabricile de postav „Munca” şi „Oltenia” lucrau neîntrerupt în două schimburi „ziua şi noaptea”, supunându-i pe muncitori unui regim de muncă intensă, istovitoare. Femeile şi copiii erau supuşi unui regim de muncă extenuant. Ucenicii lucrau de la 6 dimineaţa până la ora 10 seara, inclusiv duminicile. Situaţia lucrătorilor la domiciliu era la fel de grea.

„Condiţiile de muncă în acest caz - se arăta în raportul Inspectoratului muncii din Craiova pe anul 1939 - sunt mult inferioare condiţiilor de muncă în ateliere, deoarece atelierul lucrătorului la domiciliu este în aceeaşi cameră unde doarme întreaga familie şi unde se prepară şi mâncarea”. Situaţia igienico-sanitară a unităţilor meşteşugăreşti din Craiova era precară. Atelierele de cizmărie, tăbăcărie şi cojocărie erau insalubre, cel mai adesea micile cămăruţe serveau şi ca dormitoare pentru mai multe persoane.

În septembrie 1936, lucrătoarele de la fabrica de postav „Munca” au cerut Camerei de muncă să facă o descindere în ateliere pentru a constata „condiţiile neigienice în care lucrează aceste echipe ale morţii”. Cu toată „bunăvoinţa” organelor de control, au fost declarate necorespunzătoare 39 încăperi productive, din circa a II-a medicală. În mai 1938, prefectul judeţului a fost nevoit să ceară Camerei de muncă să ia măsuri pentru „restaurarea” instituţiilor de muncă din acest oraş deoarece: „deocamdată munca este batjocorită. Atelierele funcţionează neigienic şi toată noaptea”.

Ca urmare a acestor condiţii de muncă, numărul accidentelor în circumscripţia Inspectoratului muncii Craiova era foarte ridicat: 79 în 1936 din care 3 mortale, 197 în 1937, în 45 de cazuri fiind necesară internarea accidentaţilor, 187 în 1938. Întreprinderile cu cea mai ridicată frecvenţă a accidentelor erau Fabrica de postav „Munca”, „întreprinderea de produse textile”, Fabrica metalurgică „Richard Graepel”, întreprinderea „C.P. Brătăşanu”, Fabrica de paste făinoase „Şt. B. Drugă” etc.

Numai în perioada 1 ianuarie - 10 decembrie 1940, la Oficiul de muncă Craiova au fost înregistrate 107 accidente. Condiţii asemănătoare de muncă se înregistrau în stabilimente comerciale, mulţi salariaţi fiind nevoiţi să ducă o viaţă înecată în sărăcie. Reflex al înapoierii economice, numărul mare de neştiutori de carte, 24.167, în anul 1930, exprimă concludent ritmul de dezvoltare al acestui mare oraş al României, cu scăderi ce ţineau de structura economică a regimului social-politic.

Check Also

Mediile culturale româneşti în perioada interbelică

O politică de unificare în domeniul culturii Principiile şi temeliile pe care s-a înălţat România …

Străvechi şi glorioase tradiţii ale Craiovei

Contribuţiile deosebit de importante ale Craiovei la dezvoltarea ştiinţei în România s-au manifestat în trecut …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Pelendava dacică şi aşezarea romană

Una din aşezările mai importante geto-dacice de pe raza Craiovei a purtat numele de Pelendava. …