crispedia.ro Enciclopedie universală
Fonemele vocale şi semivocale
Vocalele sunt sunete care se rostesc fără ajutorul altor sunete: a, ă, â (î), e, i, o, u. Ele pot forma singure silabe. Vocala a este cea mai deschisă, i, î, şi u sunt închise, iar e, ă, o sunt mijlocii. După locul de articulare al limbii, vocalele se împart în anterioare (e, i), centrale (a, ă şi î) şi posterioare (o, u).
În orice împrejurare, vocalele a, ă, î sunt plenisone (pot alcătui singure silabe) şi purtătoare de accent. Semivocalele se diferenţiază funcţional de vocale prin faptul că nu pot primi accent şi nu pot îndeplini rolul de centru silabic (nu pot alcătui singure silabe).
Din cele 7 vocale ale limbii române, doar 4 (şi anume: e, i, o, u) pot fi, după împrejurări, vocale întregi sau semivocale. Semivocalele nu pot forma singure silabe. Fonemele semivocale intră în componenţa diverşilor diftongi (ea, ai, voal, ou) şi triftongi (iau, leoaică).
Fonemele consoane
Consoanele sunt sunete care se rostesc cu ajutorul unei vocale. Sistemul consonatic cuprinde 22 de unităţi: b, k, c, k’, d, f, g, ğ, g’, h, j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z.
În limba română (ca şi în alte limbi), majoritatea consoanelor se grupează în perechi care conţin câte o consoană surdă şi una sonoră.
Segmente vocalice
Segmentul vocalic poate fi:
- simplu - caracterizează silabele care au ca nucleu o singură vocală. În această situaţie poate fi oricare din cele şapte vocale ale limbii române (var, fel, vin, măr, sân, foc, tun).
Hiatul este alăturarea a două vocale aparţinând unor silabe diferite (idee, alcool, înainte, aur, real, coautor).
- complex - caracterizează silabele care au ca nucleu silabic o vocală precedată, urmată sau/şi precedată şi urmată de semivocală.
Segmentele vocalice complexe poartă numele de diftongi (segmente vocalice complexe formate dintr-o vocală şi o semivocală) şi triftongi (segmente vocalice complexe formate dintr-o vocală şi două semivocale).
Diftongii, în funcţie de poziţia semivocalei faţă de vocală pot fi: ascendenţi (urcători) când semivocală precedă vocala (ia, ied, voios, oală) şi descendenţi (coborâtori) când semivocală urmează după vocală (ai luau, rămâi, dulău, grâu, trei, copii, tablou, asiduu).
Triftongii - în funcţie de poziţia semivocalelor faţă de vocală, sunt de două feluri: ascendenţi (progresivi) când ambele semivocale preced vocală (fuioare, pleoapă) şi centraţi - când o semivocală precedă şi alta urmează vocala (vedeai, miei, tăiai, lupoaică).
Segmente consonantice
Segmentul consonatic poate fi:
- simplu - poziţia poate fi ocupată de orice consoană: nas, loc, cap.
- complex: două consoane - în această poziţie pot apărea 58 de grupuri de consoane (blană, zebră, glod, plural etc.); trei consoane pot fi ocupate de următoarele grupuri de consoane (spre, scrimă, stradă, sfredel, zdrobit, zgribulit); trei consoane în poziţie finală - următoarele grupuri: kst (mixt), mpt (prompt), nks (linx), stm (astm).
Alternanţe fonetice
Prin alternanţă fonetică înţelegem schimbarea regulată a unui sunet (vocală sau consoană) din rădăcina sau tema cuvântului în alt sunet, mai mult ori mai puţin diferit de cel dintâi. Alternanţele fonetice se produc atât în cursul flexiunii, cât şi în procesul derivării.
Alternanţele fonetice (trăsătură fonetică izbitoare a sistemului fonetic românesc în comparaţie cu ale celorlalte limbi romanice) pot fi:
- vocalice: a-ă (carte-cărţi), a-e (faţă-feţe), ă-e (măr-mere); o-u (soră-surori);
- consonatice (mult mai numeroase decât cele vocalice): d-z (dud-duzi), z-j (breaz-breji), t-ţ (înalt-înalţi), s-ş (dubios-dubioşi), k-č (tac-taci), g-ğ (drag-dragi).