Sistemul defensiv al Daciei romane

Apărarea Daciei este asigurată însă nu numai prin efectivele militare, ci şi prin organizarea unui puternic sistem defensiv, constând din variate lucrări de fortificaţie ridicate la graniţele provinciei, ca şi în interiorul ei. Organizarea acestui sistem defensiv a început îndată după cucerire, pe timpul lui Traian şi a fost apoi treptat amplificat şi desăvârşit pe timpul împăraţilor următori.

Sistemul defensiv al Daciei foloseşte aceleaşi elemente de fortificaţie ca şi în restul imperiului, obişnuite în secolele II-III. Dar în realizarea lui s-a ţinut seama de configuraţia geografică, mai ales de la graniţele provinciei, de aceea el se prezintă întru câtva deosebit de al celorlalte provincii. Sistemul defensiv al Daciei se bazează în primul rând pe numeroase castre, mai mari sau mai mici, castele, burguri şi turnuri. În centrul acestui sistem defensiv se află castrul legiunii XIII Gemina de la Apulum, la care se adaugă apoi şi acela al legiunii V Macedonica de la Potaissa. De aici porneau drumuri în toate direcţiile spre castrele înşiruite de-a lungul graniţelor foarte lungi ale provinciei.

Castrele erau astfel dispuse pe teren încât închideau în primul rând văile care intrau sau ieşeau din podişul central al Transilvaniei, barând principalele căi de pătrundere în provincie. Pe drumurile de legătură alte castre serveau atât pentru a supraveghea teritoriul şi populaţia din interior, cât şi ca etape şi rezerve pentru fortificaţiile şi trupele din linia întâi. Privit în ansamblu, sistemul defensiv al Daciei se înfăţişează ca un imens evantai, în centrul căruia se află puternicele castre de legiune de la Apulum şi Potaissa şi ale cărui raze se deschid spre graniţele provinciei.

Dar acest dispozitiv de apărare, specific pentru Dacia şi mai ales pentru Dacia Superior, nu a fost aplicat rigid şi fără abateri, ci a fost adaptat la formele de teren, folosind obstacolele naturale care se ofereau la graniţe, ca masivele muntoase, mai ales culmile prelungi, apoi cursurile de apă, de-a lungul cărora s-au construit castre şi alte fortificaţii. Ele constituie frontiera sau limesul, în sens larg, al provinciei.

Limes propriu-zis, adică zid continuu de piatră sau val de pământ, nu s-a folosit în Dacia, spre deosebire de alte regiuni ale imperiului, ca de pildă Raetia, cele două Germanii, Britannia sau Africa, decât în două porţiuni. Una scurtă, de-abia vreo 4 km, în faţa castrului şi a oraşului Porolissum, alta mai lungă de vreo 235 km, în Muntenia, de la Flămânda pe Dunăre până în faţa pasului Bran. Acesta din urmă este Limes Transalutanus, construit pe timpul lui Septimius Severus.

Pe scurt, fortificaţiile de la graniţele Daciei se prezintă în felul următor: În sud, pe Dunăre, pornind de la Drobeta, se înşiruie câteva castre, menite a supraveghea circulaţia pe marele fluviu. În afară de castrul de la Dierna (Orşova), spre apus au mai fost identificate castre la Moldova Veche şi Pojejena Sârbească. De la Palanca, în faţa Lederatei, mai multe castre existau de-a lungul drumului spre Tibiscum, la Vărădia-Arcidam, Berzovia-Bersofois şi Surduc-Centum Putei. Un castru a existat probabil şi la Vârşeţ. Aceste castre constituie linia exterioară de apărare în Banat. Alte castre se află pe drumul Dierna-Tibiscum, dintre care sigur identificate sunt cele de la Mehadia şi Teregova. Între cele două linii se află castrul de la Dalboşeţ, pe drumul de-a lungul văii Almajului.

Principala poartă de intrare dinspre vest în provincie, pe valea Mureşului, era păzită de puternicul castru de la Micia (Veţel). Spre vest, alte castele sau fortificaţii mai mici sunt cunoscute de-a lungul Mureşului, până la vărsarea lui în Tisa, la Bulei, Aradul Nou, Sânnicolaul Mare şi Cenad. Acestea supravegheau drumul spre Pannonia. De la Micia spre est, înainte de Apulum, avem castrul de la Cigmău, lângă Germisara (Geoagiu).

Apărarea ţinutului aurifer era asigurată de cele două legiuni de la Apulum şi Potaissa. Pe o linie interioară în jurul Munţilor Apuseni se găsesc castrele de la Abrud şi Gilău, la confluenţa Căpuşului cu Someşul Rece. Mai departe, valea Crişului Repede era închisă de castrul de la Bologa. De aci spre nord graniţa provinciei, până la Porolissum, o forma culmea munţilor Meseş, de-a lungul căreia s-au identificat mai multe turnuri de pază şi de observaţie.

Mai multe castre se găsesc la poalele acestor munţi, la Buciumi, Românaş şi Romita. Mai în spate, pe drumul Napoca-Porolissum un castru exista la Zutor-Optatiana. Porolissum era cheia de boltă a apărării romane din nord-vestul Daciei. Aci au existat două castre, unul mai mic pe dealul Citera, altul mai mare pe dealul Pomet, Limesul de piatră, amintit mai sus, completează sistemul de apărare de la Porolissum.

Începând de la Tihău, castrele sunt dipuse de-a lungul Someşului, unul la Căşei, iar ceva mai interior, pe valea Someşului Mic, la Gherla, şi altul mai spre nord-est la Ilişua. De aci spre sud-est o serie de castre barează principalele văi şi căi de acces dinspre munţii vulcanici, spre interiorul Daciei. Castrul de la Orheiul Bistriţei e situat pe valea Budacului, după care urmează castrele de la Brâncoveneşti, pe Mureş, Călugăreni, pe valea Nirajului, Sărăţeni pe Târnava Mică, Inlăceni, între cele două Târnave, unul poate la Odorhei, pe Târnava Mare, apoi la Păuleni, pe valea Homorodului Mare, şi la Olteni pe Olt. Mai spre răsărit un castru de pământ a existat, poate, la Comălău, iar în faţa pasului Oituz se găsea castrul de la Breţcu, antica Angustia.

Pe râul Bârsa, castrul de la Râşnov supraveghea pasul Bran. Pe Oltul transilvan primul castru mare este cel de la Hoghiz, după care urmează castrele de la Cincşor şi Feldioara, iar în faţa pasului Turnul-Roşu un mic burg exista la Boita, identificat cu localitatea antică Caput Stenarurn. În interiorul Transilvaniei mai existau alte câteva castre, unul probabil la Sighişoara, altul sigur la Războieni Cetate, iar altul pe Apa Oraşului, la sud de Orăştie, la Bucium, în apropierea fostelor cetăţi dacice.

De la Caput Stenarum (Boita), pe Olt în jos, până la Islaz, pe Dunăre, se înşiruie numeroase castre pe ambele maluri ale râului. Această linie de apărare e numită limes Alutanus, cu toate că un adevărat limes nu există, locul valului şi şanţului fiind ţinute de cursul râului. De-a lungul acestei linii de apărare, lungă de vreo 250-260 km, s-au identificat castre romane în următoarele localităţi: Râul Vadului, Câineni (Pons Vetus), Racoviţa şi Copăceni (Praetorium) Bivolari (Arutela), iar paralel cu cele din urmă. ceva mai spre est, Titeşti, Perişani şi Rădăcineşti, apoi iarăşi pe Olt, Jiblea, Sâmbotin (Castra Traiana), Stolniceni (Buridava), Ioneştii Govorei (Pons Aluti), Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), Reşca (Romula), Slăveni, Tia Mare şi Islaz.

Castrele sunt unite de un drum care urcă pe Olt şi continuă apoi până la Apulum. Drumul ne e cunoscut din itinerariile antice şi prin miliariile descoperite. Primele castre întemeiate pe linia Oltului datează încă din timpul războaielor de cucerire, după cum indică şi numele unei localităţi, Castra Traiana. Dar fortificarea acestei linii de graniţă şi organizarea ei ca frontieră a provinciei are loc pe timpul lui Hadrian, după abandonarea teritoriului Munteniei şi reorganizarea Daciei. Întărirea şi amplificarea sistemului defensiv pe linia Oltului continuă pe timpul împăraţilor următori, mai ales în vremea lui Antoninus Pius, Septimius Severus şi după aceea.

În interiorul teritoriului Olteniei, alte castre sunt cunoscute de-a lungul principalelor artere de comunicaţie. Pe malul stâng al Dunării, de la Islaz până la Drobeta, s-au identificat mai multe castre, castele şi fortificaţii mai mici la Celei (Sucidava), Zăvalu, Bistreţu, Desa, Izvoarele, Izvorul Frumos, Batoţi şi Hinova. Unele dintre ele sunt însă târzii, din vremurile de după Aurelian. Alte castre se găseau pe drumul de la Drobeta până la pasul Vulcan, la Puţinei, Cătunele, Vârţu, Bumbeşti - Vârtop. Pe alte drumuri din interior se aflau castrele de la Răcari şi Craiova (Pelendava). Neidentificată a rămas localitatea Castra Nova, cunoscută din Tabula Peutingeriana.

Ultima linie de castre din Dacia se află de-a lungul limesului transalutan, în Muntenia. Acesta a fost construit pe timpul lui Septimius Severus, probabil pentru a proteja mai bine linia de apărare de pe Olt. Limes Transalutanus este un val continuu de pământ, situat la 10-50 km depărtare de Olt. Valul era înalt de 3 m şi lat la bază de 10-12 m. Pe culmea valului se află o platformă lată de vreo 3 m, pe care se ridica un zid (parapet) de pământ şi palisadă, gros de circa 1 m şi înalt de 1,60 m, care a fost ars intenţionat, devenind astfel foarte consistent. În faţă, spre est, avea probabil un şanţ.

La 150-300 m în spatele valului, din loc în loc s-au ridicat castre, în cea mai mare parte de pământ, altele însă din cărămidă sau piatră. S-au identificat 13 castre, dintre care patru sunt duble şi anume la Flămânda, Putineiu, Băneasa (dublu). Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioca (Crâmpoaia) Urluieni (dublu), Fâlfani-Izbăşeşti, Săpata de Jos (dublu), Albota, Purcăreni, Jidava (dublu), şi Rucăr. Limesul transalutan a fost părăsit în jurul anului 245, pe timpul lui Filip Arabul, ca urmare a invaziei carpilor din acest an, când apărarea provinciei a fost retrasă iarăşi pe Olt.

Cele mai vechi castre din Dacia datează din epoca cuceririi. Cu excepţia unora, ca de pildă a castrului de la Drobeta, construit de la început în piatră, încă în anii dintre cele două războaie, cele mai multe au fost construite mai întâi din pământ, reclădite apoi în piatră. Unele dintre castrele de pământ datând din timpul războaielor dacice au fost folosite numai cu acest prilej (castra aestiva), fiind apoi părăsite.

Asemenea castre s-au identificat în munţii Sebeşului şi ai Orăştiei, în regiunea cetăţilor dacice, la vârful lui Petru, Comărnicel, Jigoru, Muncelul, Luncani. Altele, construite pe timpul lui Traian sau al împăraţilor următori, au fost folosite ca fortificaţii permanente (castra stativa) şi incluse în sistemul defensiv al provinciei. Castrele de pământ din Dacia sunt construite în tehnica obişnuită în secolul II. Ele sunt înconjurate de o incintă de pământ - agger - întărită cu palisadă, constând din pari de lemn şi un gard de nuiele, care căptuşea dinafară peretele de pământ, cum s-a constatat de pildă la castrul de la Micia.

O tehnică deosebită s-a folosit la construirea castrelor de pe limes transalutanus. Aici incinta e construită din pământ bătut aşezat pe un pat de trunchiuri de copaci şi întărit cu gard de pari şi nuiele, apoi ars. La unele castre se foloseşte pământul ars şi cărămida. O tehnică deosebită este căptuşirea zidului de pământ cu glii de iarbă. Astfel de ziduri, numite muri caespitici, avea castrul de la Bumbeşti, înainte de a fi reconstruit în piatră după cum se menţionează într-o inscripţie (sistem neaflat în săpături). Ziduri de pământ cu glii au fost precizate în săpături, la castrul de pământ de la Mălăeşti.

Pe timpul împăratului Hadrian se completează şi se organizează mai temeinic limesul alutan. Probabil tot pe timpul lui a fost completat sistemul defensiv şi pe celelalte graniţe ale Daciei. Opera de desăvârşire a sistemului defensiv al provinciei a fost apoi continuată de împăratul Antoninus Pius. Castrele de pământ sunt treptat reclădite în piatră. Astfel pe timpul lui Hadrian Suri sagittarii ridică în piatră castrele de la Bivolari şi Rădăcineşti, pe limesul alutan, iar în 138 numerus burgariorum et veredariorum construieşte castrul de piatră de la Copăceni.

Fiind prea strâmt, abia după doi ani, în 140, pe timpul lui Antoninus Pius, acelaşi castru a fost amplificat de aceeaşi trupă, lărgindu-se incinta, înălţându-se cu două picioare valul şi întărindu-se cu turnuri, după cum precizează noua piatră de fundaţie: castra, n(umerus) burg(ariorum et vered (ariorum), quod anguste tenderet, duplicato valii pede et impositis turribus ampliavit, per Aquilam Fidum proc (uratorem) Aug(usti).

În vremea domniei lui Antoninus Pius au fost reconstruite în piatră şi alte castre din Dacia Superior, printre care cel de la Gherla, de către ala II Pannoniorum în anul 143, poate şi cele de la Porolissum, Micia, Ilişua şi altele, asupra cărora ne lipsesc însă până acum informaţii mai precise. Întărirea sistemului defensiv al Daciei a fost determinată de înteţirea atacurilor la graniţele provinciei pe timpul lui Antoninus Pius şi Marcus Aurelius.

Castrele de piatră din Dacia corespund tipului descris de scriitorul latin Hyginus, care trăieşte tocmai în secolul II. Ele sunt situate obişnuit în văi sau pe terase, în apropierea unui curs de apă. Forma lor este de cele mai multe ori dreptunghiulară, specifică epocii, mai rar pătrată. Zidul de incintă, înalt de 3-5 m era sprijinit dinspre interior de un val de pământ, agger, pe care se afla drumul de rond, lat de vreo 2 m.

La unele castre valul de pământ e înlocuit de un pod de lemn sprijinit pe stâlpi de piatră, în exterior, de jur împrejurul zidului de incintă se afla o platformă lată de 1,50-2 m, numită bewa, după care urma un şanţ fără apă (uneori şanţul era dublu). Colţurile zidului de incintă erau rotunjite şi întărite obişnuit cu turnuri. Pe fiecare latură se deschidea câte o poartă, flancată de două bastioane. Alte turnuri se ridicau între porţi şi colţuri.

La mijlocul castrului se afla praetorium, clădirea comandamentului. Prin faţa pretoriului trecea via principalis, care unea cele două porţi laterale, porta principalis dextra şi sinistra. De la poarta principală, porta praetoria, situată în faţa pretoriului, venea via praetoria, iar din spatele pretoriului, o altă stradă, via decumana, ducea spre porta decumana. La poalele agger-ului, o altă stradă (via sagularis) înconjura pe dinăuntru castrul. Aria interioară a castrului era împărţită în trei părţi: praetentura, partea din faţa pretoriului, latera praetorii, pe cele două laturi ale pretoriului şi retentura, partea din spatele lui.

Nici unul dintre cele două castre de legiune din Dacia nu au fost cercetate arheologic. Cel de la Apulum, al legiunii XIII Gemina, se află pe platoul actualei Cetăţi. Castrul legiunii V Macedonica de la Potaissa e situat pe terasa numită tot Cetate, la marginea oraşului Turda. El a fost aproape până la temelii demolat în secolul XIX şi mai înainte. Urmele lui se mai recunosc totuşi pe teren. El ocupă o suprafaţă de circa 23 ha, laturile de vest şi de est măsurând câte 410 m, cea de sud 562 m, iar cea de nord 575 m. Mai bine cunoscute sunt castrele trupelor auxiliare, datorită săpăturilor sistematice efectuate.

Mărimea lor variază în raport cu efectivul trupelor pe care le adăposteau. Cele mai mari şi mai puternice sunt castrele de la Micia, Drobeta, Răcari şi Porolissum. Castrele trupelor auxiliare din Dacia prezintă şi unele particularităţi. Astfel, la câteva castre, ca cele de la Bologa, Porolissum şi Căşei, turnurile porţilor ies în afara liniei zidului de incintă, descriind un semicerc. La altele, ca de pildă la castrul de la Breţcu, turnurile de colţ sunt circulare.

Tot la castrul de la Breţcu, ca şi la cel de la Vărădia, zidul de pământ e susţinut în spre interior de un zid de piatră, paralel cu cel de incintă. Nelipsite pe lângă fiecare castru erau băile, hainea, situate obişnuit la 50-100 m depărtare de porta decumana sau în locul cel mai potrivit din apropierea castrului. În unele cazuri, ca de pildă la Râşnov şi la Orheiul Bistriţei, baia se găseşte în interiorul castrului.

Armata şi sistemul defensiv al Daciei au fost supuse la grea încercare pe timpul lui Marcus Aurelius şi al fiului său Commodus. După moartea lui Commodus, Septimius Severus a luat o serie de măsuri menite să consolideze stăpânirea romană în Dacia, să refacă şi să întărească sistemul defensiv. Se construiesc noi castre şi se refac în piatră cele de pământ sau cele care suferiseră distrugeri. Astfel, în anul 201, vechiul castru de pământ, căptuşit cu glii, de la Bumbeşti, fiind ruinat de vechime a fost refăcut în piatră: muros caesp[it (cios)] castro[ru]m coh(ortis) I Aureliae Brittonum (milliariae) Antoniniana(e) vetust (ate) dila(psos) lapide eos restituerunt.

La fel, în anul 205, e refăcut castrul de la Slăveni, pe Olt, unde staţiona ala I Hispanorum. În aceeaşi vreme au fost reclădite probabil în piatră şi alte castre din Dacia. Tot atunci se repară drumul de-a lungul Oltului, după cum rezultă din inscripţia mutilată de pe miliarul descoperit nu departe de Slăveni, iar în Muntenia se construieşte limes transalutanus. Opera începută de Septimius Severus a fost continuată de fiul său, împăratul Caracalla.

Pe timpul acestuia s-au luat măsuri de mare amploare pentru întărirea apărării pe graniţa de vest şi nord-est a Daciei, de la Micia până la Porolissum şi mai departe până la Inlăceni. Cu sprijinul său şi al mamei sale Iulia Domna a fost refăcut castrul mare de la Porolissum, distrus probabil în timpul războiului marcomanic, apoi cele de la Căşei şi Inlăceni, poate şi altele, cum ar fi cele de la Bologa, Ilişua şi Micia, în privinţa cărora ne lipsesc însă până acum dovezile epigrafice sigure.

Împăratul a venit în persoană în Dacia la 214 spre a inspecta trupele şi noile castre, vizitând probabil cu acest prilej şi oraşul Porolissum. În vremea lui Caracalla sistemul de apărare a Daciei a atins culmea puterii lui. Reconstruirea în piatră a castrelor de pământ sau refacerea celor distruse era probabil aproape în întregime terminată. Informaţii despre construirea sau refacerea unor castre după Caracalla nu mai avem. Singurele lucrări de fortificaţie mai importante efectuate după aceea în Dacia sunt cele de înconjurare cu ziduri a Romulei pe timpul lui Filip Arabul, a Drobetei şi a Sucidavei, cam în aceeaşi vreme, după cum au dovedit cercetările recente.

Probabil că şi alte oraşe s-au înconjurat cu ziduri. S-au fortificat puternic aşezările urbane din Dacia Inferioară (despre cele din Transilvania, datele arheologice lipsesc). E semn că provincia din nordul Dunării se găsea într-o situaţie precară. Graniţele ei erau asaltate din toate părţile. Oricât de puternic a fost sistemul său defensiv, în faţa atacurilor violente ale aşa-zişilor barbari el nu a putut rezista.

Observaţiile făcute cu prilejul săpăturilor arheologice au arătat, la Porolissum şi la Inlăceni, de pildă, că romanii au făcut până la sfârşit încercări disperate de a reface în pripă fortificaţiile distruse, folosind pentru aceasta şi monumentele de piatră, chiar şi din acelea ridicate în cinstea împăraţilor. În cele din urmă, când situaţia devenise precară în teritoriile de la sudul Dunării, împăratul Aurelian, dându-şi seama că apărarea şi menţinerea provinciei din nordul Dunării nu mai este posibilă, abandonează provincia, retrăgând armata, împreună cu toată administraţia la sud de Dunăre. Atunci fortificaţiile, odată atât de puternice, cad încetul cu încetul în ruină.

Check Also

Dacia, Populaţie, Daco-romani

Originea poporului român şi a limbii române a constituit subiectul unor polemici istorice în centrul …

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …