Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele de la Gherla, Aiud, Sighet, Piteşti, Râmnicu Sărat, Canalul Dunăre - Marea Neagră etc. Lagărele de muncă au fost înfiinţate în 1950, sarcina lor fiind să „reeduce prin muncă elementele ostile Republicii Populare Române”. Cele mai sinistre lagăre de muncă au fost cele din Bărăgan, unde au fost deportate circa 40.000 de persoane din Banat - sârbi, germani, români.

Aceste persoane erau considerate un risc pentru securitatea regimului, dată fiind tensiunea dintre Iugoslavia şi România, ca urmare a excluderii celei dintâi din Cominform în iunie 1948. O faimă la fel de tristă au avut lagărele de la Canalul Dunăre - Marea Neagră, unde au fost concentraţi şi exploataţi circa 40.000 de oameni pentru un proiect care a eşuat însă în 1952.

Închisorile erau diferenţiate în funcţie de categoriile de deţinuţi. La Sighet au fost încarceraţi şi, în cele din urmă, exterminaţi duşmanii politici ai regimului. Printre ei s-au aflat şi Iuliu Maniu, conducătorul PNŢ, Constantin I.C. Brătianu, şeful PNL, precum şi episcopii Bisericii Greco-Catolice. Legionarii au fost încarceraţi la Aiud, muncitorii, profesorii şi avocaţii la Gherla, femeile la Mislea şi la Miercurea Ciuc.

Închisoarea din Piteşti a devenit renumită pentru experimentul „reeducării”, petrecut între anii 1949 şi 1952. Inventată de torţionarii comunişti, reeducarea comunistă românească, combinaţie de tortură fizică permanentă şi „spălarea creierului”, a depăşit în oroare, din fericire nu şi prin durată, reeducările de tip chinez sau sovietic.

În evoluţia sistemului de detenţie din România se disting mai multe etape: în prima etapă, între anii 1948 şi 1955, represiunea a fost generalizată şi a fost îndreptată împotriva tuturor duşmanilor regimului; în a doua perioadă, între anii 1956 şi 1964, când regimul se consolidase, represiunea a avut un caracter preventiv şi a fost mai puţin brutală ca în prima etapă; în anul 1955 România a fost admisă în ONU, care cerea respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

În a treia perioadă, 1964-1989, represiunea a vizat mai mult pe opozanţii declaraţi ai regimului şi a avut un aspect mai rafinat. Disidenţii care nu puteau fi condamnaţi pentru delicte politice erau supuşi unor tratamente psihiatrice abuzive.

Check Also

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …