Sindicalismul şi socialismul în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Începuturile organizării muncitoreşti

Primele forme moderne de organizare a muncitorilor, superioare vechilor bresle, au fost, în ciuda brutalităţii exploatării şi a nivelului de instrucţie redus, societăţile de ajutor reciproc şi asociaţiile pe meserii. Interesele muncitorilor s-au făcut cunoscute în presă, cu ocazia grevelor şi în acţiunea politică în favoarea democraţiei. Acţiuni muncitoreşti au fost semnalate în Anglia încă din secolul al XVIII-lea, dar cele cu adevărat reprezentative sunt mişcarea luddistă engleză (1811-1812), grevele muncitorilor din Lyon (1831) şi din Silezia (1834), mişcarea chartistă din Anglia (1837-1846).

Mişcarea sindicală

Sindicatele au apărut în Anglia spre mijlocul secolului al XIX-lea. Aşa-numitele Trade Unions reuneau doar muncitori calificaţi. Integrarea muncitorilor necalificaţi a dus la creşterea numerică a sindicaliştilor, numărul lor atingând la sfârşitul secolului 4 milioane. Datorită puterii sale, sindicalismul englez a avut un cuvânt greu de spus în constituirea primului partid al muncitorilor, Partidul Laburist (1906). În celelalte ţări industrializate, apariţia sindicatelor a fost mult mai târzie. Anticipate de „camerele sindicale” (1864), organizaţiile de tip sindical au reapărut în Franţa după 1884. Cele mai multe s-au reunit în anul 1895 în Confederaţia Generală a Muncii.

Sindicalismul german a cunoscut un început dificil şi a avut aproape de la apariţie un caracter politic clar, întrucât s-a dezvoltat în strânsă legătură cu social-democraţia. Mişcarea „sindicatelor libere”, apărută în 1875, a dobândit curând caracter de masă, organizând puternice acţiuni greviste. Împreună cu sindicatele creştine reunea, la începutul secolului al XX-lea, 4 milioane de membri. În Rusia, unde organizarea sindicală a fost mult timp interzisă, primele embrioane s-au constituit în anul 1878, iar grevele, deşi erau de asemenea interzise, s-au înmulţit.

În Italia, datorita influenţelor anarhiste, principalele forme de manifestare a mişcării muncitoreşti au fost conspiraţiile şi loviturile de forţă. În Spania, mişcarea sindicală era divizată de două tendinţe: muncitorii necalificaţi erau organizaţi în sindicate anarhiste, iar cei calificaţi optau pentru cele cu tendinţe socialiste. În 1864, s-a constituit Internaţionala I a Muncii, care a funcţionat până în 1876. Această organizaţie, creată şi condusă de Karl Marx şi Friederich Engels, a contribuit la dezvoltarea mişcării muncitoreşti şi internaţionale.

Socialismul

Primii socialişti, Henri de Saint-Simon, Charles Fourier, Robert Owen, şi-au fundamentat doctrinele pe o viziune idealizată şi utopică asupra societăţii viitoare. Saint-Simon vedea în intervenţia statului cel mai propice mijloc de atenuare a efectelor negative ale capitalismului. Fourier preconiza crearea „falansterelor”, unităţi de producţie în care indivizii pot găsi tot ce au nevoie. Owen, tentat de experienţa vieţii comunitare, a încercat transpunerea acestui ideal în practică, organizând în Statele Unite colonia „Noua Armonie”.

Un alt curent a fost anarhismul. Teoreticianul său, Pierre Joseph Proudhon, avea ca ideal o societate fără stat, bazată pe libera asociere a muncitorilor şi a producătorilor. A influenţat în mod deosebit mişcarea muncitorească franceză şi pe cea din sudul Europei, sub forma anarho-sindicalismului. În paralel s-a afirmat o altă doctrină, socialismul ştiinţific sau marxismul, care a fost fundamentat de Karl Marx şi Friederich Engels în lucrarea Manifestul Partidului Comunist. Premisa teoriei marxiste era existenţa claselor antagonice şi a luptei de clasă care avea ca scop impunerea unei ordini social-politice favorabile clasei muncitoare.

Soluţia preconizată era trecerea prin revoluţie la o societate lipsită de clase, caracterizată prin proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie şi supusă dictaturii proletariatului, care ar fi permis în cele din urmă trecerea la societatea comunistă. Influenţa socialismului a fost deosebită în mediile intelectuale şi mai ales în cele ale mişcării muncitoreşti, contribuind la radicalizarea sa şi la apariţia partidelor politice.

Din unificarea mişcării socialiste germane s-a născut Partidul Muncitoresc Socialist din Germania (1875). În Franţa, socialismul a fost mai fragil şi mai puternic divizat, iar în Anglia a rămas doar la nivelul unui curent. În Austro-Ungaria, unificarea mişcării socialiste a fost zădărnicită de problemele naţionale. În Rusia au apărut două partide: Partidul Social Revoluţionar (M.A. Bakunin) şi Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, ataşat ideilor marxiste.

Mituri şi simboluri ale mişcării muncitoreşti din secolul al XIX-lea

Simboluri: steagul roşu, steagul negru (anarhişti), pumnul ridicat, 1 Mai, martirii (ceremonie dedicată Comunei din Paris)

Vocabular:

  • tovarăş înlocuieşte termenul de cetăţean;
  • morala muncitorească în jurul valorilor de justiţie, demnitate;
  • frazeologie marxistă revendicând lupta de clasă;

Mituri: baricade ridicate pe străzi, greva generală

Cântec: Internaţionala

Deviză: Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

Socialismul în România

Ideile socialiste, sub forma lor utopică, au circulat în spaţiul românesc încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea. În anii 1835-1836, Teodor Diamant a organizat la Scăieni (Prahova) un falanster de tip fourierist. Spre sfârşitul secolului, răspândirea mai largă a ideilor socialiste s-a datorat presei, îndeosebi revistei „Contemporanul” şi militanţilor socialişti precum Nicolae Codreanu, Ioan şi Sofia Nădejde, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Primul program al mişcării, „Ce vor socialiştii români”, a apărut în anul 1885.

Autorul său, Constantin Dobrogeanu-Gherea, încerca să demonstreze legitimitatea răspândirii ideilor socialiste, combătând teza potrivit căreia socialismul ar reprezenta în România „o plantă exotică”. Asimilarea socialismului marxist la nivelul clasei muncitoare a condus la apariţia Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (1893). În anul 1899, partidul s-a autodizolvat în urma „trădării generoşilor”, care au trecut la Partidul Naţional Liberal, şi s-a refăcut în 1910, sub numele de Partidul Social-Democrat din România.