Sincronism

Concept fundamental al gândirii istorice, social-politice şi culturale a lui Eugen Lovinescu, sincronismul a fost elaborat într-una din operele de căpătâi ale criticului, Istoria civilizaţiei române moderne (I-III, 1924-1925). Premisele sunt însă mai vechi. Într-un amplu articol din 1915, consacrat lui Titu Maiorescu, se află o primă delimitare a tânărului critic faţă de înaintaşul său, al cărui continuator, de altfel, se considera, precum şi faţă de întreaga orientare a ideologiei junimiste.

Recunoscând că Maiorescu era îndreptăţit să constate pătrunderea în societatea românească a unor împrumuturi occidentale inadecvate la prima vedere cu tradiţiile naţionale sau, mai exact, cu stadiul nostru de dezvoltare socială şi politică, aşadar a unor „forme fără fond”, Lovinescu nu le socotea dăunătoare, ca înaintaşul său, ci inevitabile şi chiar necesare, având „un temei istoric şi psihologic”.

Preocupat acum în primul rând de situaţia culturii, el observă că s-au preluat din surse străine rezultatele fazei finale de evoluţie, fără a se mai trece „prin aceeaşi lungă şi ostenitoare cale a progresului sufletesc” care le-a făcut posibile în ţările de origine, încât - în aspiraţia legitimă a modernizării - „formele culturii române au fost [...] o necesitate pentru dezvoltarea fondului”. Fixând punctul de plecare al teoriei lovinesciene în acest articol, se poate conchide în mod evident că s-a născut într-adevăr ca o replică, dar nu la adresa lui Garabet Ibrăileanu, cum avea să afirme mai târziu George Călinescu, ci în mod esenţial la aceea a înaintaşului amândurora, gânditorul conservator şi organicist, adversar al formelor fără fond.

Discipol al lui Maiorescu în plan estetic, Lovinescu opune poziţiei politice a acestuia un liberalism care îi venea atât din tradiţia familială, cât şi dintr-o opţiune bine deliberată şi temeinic asimilată. După 5 ani criticul revine la ideea abia conturată şi se apropie chiar de interpretarea ei ca o veritabilă lege a formării civilizaţiei şi culturii române moderne. În alt articol, semnificativ intitulat Simulare - stimulare (1920), i se pare de necontestat progresul nostru cultural, încât susţine peremptoriu că „forma n-a împiedicat deci fondul: l-a şi ajutat chiar prin exerciţiul continuu al unor simulacre care au ajuns, în unele privinţi, să răspundă, în sfârşit, unui fond potrivit”.

De la constatarea justificată a necesităţii istorice, dar şi a caracterului binefăcător, stimulativ al împrumuturilor formale, Lovinescu ajunge, după alţi 3-4 ani, la o întreagă şi complexă construcţie teoretică, pe larg înfăţişată şi argumentată în Istoria civilizaţiei române moderne. Aici criticul în ipostază de sociolog găseşte un sprijin oportun în concepţia pishologistă şi finalistă a gânditorului francez Gabriel Tarde cu privire la rolul imitaţiei în viaţa socială. Invenţiile se produc mult mai rar şi au un caracter eminamente individual, socializarea lor căzând tocmai în sarcina imitaţiilor, ca forme ale legii universale a repetiţiei, care îşi asumă astfel o funcţie de armonizare şi omogenizare a oricărei comunităţi umane.

Există desigur şi reacţia la fenomenul acestui mimetism social, prin dezbateri, concurenţă economică sau război. Din confruntare rezultă însă în cele din urmă o adaptare, în chip oarecum asemănător binecunoscutei triade dialectice a lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Deşi o cale a evoluţiei organice ar fi fost de dorit şi pentru România, ea nu a fost parcursă într-un ritm necesar din punct de vedere istoric. De aceea, junimismul ar reprezenta mai curând o concepţie speculativă decât una ştiinţifică. Lovinescu îşi atribuie o atitudine pozitivă, de simplă consemnare a faptelor.

Rămase încă într-un stadiu de civilizaţie tradiţională, ţările române s-au înscris brusc în albia progresului occidental, prin revoluţia burgheză de la 1848. Constituţia de la 9 iunie înseamnă pentru Lovinescu „adevăratul punct de plecare al unei noi orientări a poporului nostru; ea reprezintă gestul simbolic, prin care axa vieţii noastre politice şi culturale s-a schimbat din răsărit în apus; de ea se leagă viitoarea formaţie revoluţionară a civilizaţiei româneşti, de altfel, sociologic, singura cu putinţă”.

Evenimentul acesta capital nu a fost produsul factorilor interni, ci al unei contagiuni cu ideile revoluţiei franceze de la 1789, ca şi cu ale celor care au urmat. Impulsul progresului nostru modern a venit de la ceea ce Lovinescu numeşte o „ideologie creatoare”. Neputând reface o evoluţie seculară şi întârziate din punct de vedere social şi economic, ţările române au împrumutat legislaţia, instituţiile şi moravurile Europei Occidentale în integralitatea lor, dar nu - pentru început - şi filtrate prin intervenţia spiritului critic.

Curând după aceea, formele străine intră în contact cu factorii interni, ceea ce conduce treptat, dar irevocabil, la o adaptare şi o asimilare a imitaţiilor, în conformitate cu o anume logică a productivităţii naţionale. De altminteri, acest proces constituie pentru Lovinescu chiar forma cea mai frecventă de creaţie şi de manifestare a originalităţii: „Originalitatea civilizaţiei noastre, ca şi a civilizaţiei celor mai multe popoare nu stă, aşadar, în elaboraţie, ci în adaptare şi în prelucrare”.

Două etape sunt în consecinţă de străbătut pentru ca fenomenul sincronic să îşi atingă finalitatea: imitaţia integrală şi adaptarea la rasă, adică la specificul naţional. Nu este, prin urmare, câtuşi de puţin corectă imputarea care i s-a adus lui Eugen Lovinescu atât în trecut, cât şi mai târziu, iar uneori chiar şi astăzi, că el neglijează total rolul factorilor interni, promovând un soi de mimetism generalizat şi servil în raport cu sursele de influenţă, încadrarea în virtuţile creatoare ale poporului român e o realitate probată de întreaga lui carieră de critic literar.

Procesul imitativ nu poate fi însă nici negat, nici desconsiderat. El este într-o legătură ineluctabilă cu condiţiile de existenţă ale epocii modeme, care au creat posibilităţi de comunicare imprevizibile chiar într-un trecut apropiat. În acest fel, s-a instalat între cele mai multe state europene, accentuându-se îndeosebi în secolul al XIX-lea, o relaţie de interdependenţă indestructibilă, pe care au semnalat-o diferiţi gânditori, de la Karl Marx la Constantin Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu etc.

Ea transformă societăţile moderne într-un fel de organism care nu poate funcţiona normal dacă una sau alta dintre celulele sale nu respectă un anumit program, caz în care, pentru restabilirea unităţii afectate, se produce un salt cu caracter revoluţionar sau o mutaţie, cum va prefera să spună Lovinescu mai târziu, preluând un termen din vocabularul biologului olandez Hugo de Vries. Interdependenţa şi imitaţia nu sunt noţiuni contradictorii, cum au încercat unii comentatori polemici ai lui Lovinescu să le interpreteze (Ion Barbu, George Călinescu), afirmând că prima, presupunând simultaneitate, exclude imitaţia şi dovedeşte o creativitate concomitentă.

Pentru teoreticianul sincronismului interdependenţa reprezintă cadrul normal în care se manifestă imitaţia, iar aceasta e agentul prin care se realizează interdependenţa. Vorbind insistent de tendinţa unificatoare a epocii moderne, Lovinescu foloseşte complementar şi sinonimic noţiunea de spirit al veacului, sau saeculum, cum îi place lui să spună cu un cuvânt al istoricului latin Tacit, pe care l-a admirat cu deosebire şi l-a tradus excepţional.

Sincronismul trebuie înţeles ca un proces de „globalizare” - în limbajul actual - care se desfăşoară prin imitaţie, în condiţiile unei interdependenţe generalizate sau printr-un spirit al veacului rezultând din aceasta. Ca lege absolută a evoluţiei sociale s-a verificat limpede şi în istoria civilizaţiei române, a cărei ipostază modernă a fost creaţia burgheziei revoluţionare de la 1848, iar din punct de vedere politic e opera Partidului Naţional Liberal şi, printr-o contribuţie aparte, a lui Ion C. Brătianu. Primul volum din Istoria civilizaţiei române moderne, subintitulat Forţele revoluţionare, prezintă şi analizează această împrejurare, ca şi efortul procesului de constituire a modernităţii noastre.

Opoziţia a venit din partea boierimii autohtone, reprezentată în luptele politice de Partidul Conservator. Lor le este închinat al doilea volum al lucrării lui Eugen Lovinescu, care poartă, de asemenea, un subtitlu lămuritor, Forţele reacţionare. În sfârşit, în ultimul volum se oferă în sinteză structura şi concluziile teoretice ale ansamblului, împreună cu răspunsurile lui Lovinescu la întâmpinările unor recenzenţi şi comentatori.

Prin acelaşi procedeu al subtitlului, criticul îşi defineşte singur, în chip explicit, obiectul final al cercetării sale: Legile formaţiei civilizaţiei române, o civilizaţie văzută, cum s-a remarcat, ca produsul dialectic al confruntării, în sens hegelian, dintre o teză şi o antiteză istorică. Oricât de interesantă şi de atrăgătoare se înfăţişează această teorie lovinesciană, aplicată evoluţiei politice şi sociale române, oricât de convingător se impune autorul în haine de sociolog, nu aceasta era de fapt adevărata sa vocaţie şi nici principalul său scop.

Cum s-a mai observat şi cum Lovinescu însuşi a lăsat să se înţeleagă, miza cea mare şi ambiţioasă o constituia demonstraţia relativ indirectă a necesităţii de înnoire, în unica direcţie posibilă pentru cultura şi literatura română: modernitatea estetică şi tematică. în volumul al treilea al Istoriei..., în rândul forţelor cu acţiune de frânare a procesului de formaţie revoluţionară este înregistrată şi mentalitatea naţională, cu expresia ei creatoare, cultura: „Procesul de formaţie a sufletului nu e revoluţionar, ci evolutiv”. Printre obiecţiile aduse criticului foarte frecventă a fost şi aceea privind o presupusă confuzie între civilizaţie şi cultură, prima de esenţă materială, iar cealaltă de natură spirituală. Diferenţa dintre acestea fusese ani de zile şi avea să fie şi mai târziu calul de bătaie al mai tuturor variantelor de tradiţionalism.

Opinia lui Eugen Lovinescu era, dimpotrivă, optimistă sub aspect istoric, teoreticianul afirmând cu obstinaţie că relaţia dintre cultură şi civilizaţie nu trebuie socotită ireversibilă: „drumul de la cultură la civilizaţie nu e ireversibil; devenind condiţiile vieţii noastre, aceste bunuri materiale intră în deprinderi şi se prefac cu timpul, prin adaptarea la unitatea noastră temperamentală, în valori sufleteşti; cu alte cuvinte, civilizaţia se transformă în cultură”.

Când sublinia un asemenea efect modelator, Lovinescu nu înlătura putinţa de a grăbi într-o măsură importantă ritmul dezvoltării culturale, şi sufleteşti în general, în direcţia modernităţii, pentru ca, în cele din urmă, creaţia spirituală să se pună de acord cu evoluţia deja sensibil avansată pe această cale a structurilor sociale. Nu era în discuţie legitimitatea unei literaturi de inspiraţie predominant rurală, într-o ţară ca România, dată fiind configuraţia sa demografică, ci ideologia ridicată pe această bază.

Împotriva ei se îndrepta reproşul lui Lovinescu. Căci dacă procesul sufletesc evoluează lent, „el e determinat şi grăbit de condiţiile de viaţă morală şi materială în care trăim”, încât „putem exercita asupra lui o influenţă binefăcătoare”. Atunci e regretabil că „în loc de a-l ajuta în sensul dezvoltării sale istorice, întreaga ideologie a culturii române a căutat să-l stăvilească şi să-l fixeze sub forma lui primitivă, condiţionată de o stare socială de mult depăşită”. În această explicaţie rezidă temeiul obiecţiilor lovinesciene la adresa oricăror curente şi atitudini tradiţionaliste, de la sămănătorism până la gândirism etc. Şi tot de aici pornind, se organizează şi pledoaria pentru modernizarea literaturii române.

Aplicând conceptul de sincronism în studiul literaturii, Lovinescu avertiza că „scriitorii vor fi judecaţi şi din punct de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale şi cu multiplele întretăieri de curente ideologice, dar şi din punctul de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a fost înainte, diferenţiere de material de inspiraţie în sensul evoluţiei preocupărilor momentului istoric, şi de expresie în sensul capacităţii limbii de a se înnoi prin imagine şi armonie”.

Apărea acum un element nou, diferenţierea, de o mai clară relevanţă estetică, deşi era implicat în ideea de adaptare în măsura în care şi adaptarea conferea, în ultimă instanţă, originalitate. Oricum, în această accepţie, sincronismul îşi realizează finalitatea cea mai înaltă, avută în vedere de Eugen Lovinescu. Altfel zis, sincronismul literar nu este altceva decât ceea ce se cheamă, în limbajul criticului, modernism.