Simbolismul în literatura română şi europeană

Prin simbolism se înţelege curentul literar de circulaţie universală care a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie împotriva parnasianismului. Cel care a dat numele curentului a fost poetul francez Jean Moreas (de la gr. symbolon = semn), care a publicat şi un manifest literar, intitulat Simbolismul (1886). Simbolismul impunea o nouă expresie lirică, aspirând să ocolească sentimentalismul, retorismul şi patetismul romantic.

Arta poetică simbolistă promovează conceptul modern de poezie, caracterizându-se prin următoarele trăsături mai importante:

  • respingerea prozaismului (adică a ceea ce este comun, plat şi banal) şi a expresiei discursive (dezlânate), poezia fiind definită ca arta de a simţi;
  • cultivarea simbolului (înţeles ca imagine expresivii), care să exprime corespondenţele, afinităţile invizibile între diferitele elemente ale universului (natură-om), cum întâlnim în poezia lui George Bacovia, unde cuvântul plumb, de pildă, simbolizează sentimentul apăsător al izolării, iar ploaia e simbolul descompunerii materiei;
  • folosirea sugestiei drept cale poetică de exprimare a corespondenţelor, a legăturilor ascunse dintre lucruri, prin cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive (în acest sens Stephane Mallarme spunea: „A numi un obiect este a suprima trei din patru părţi din plăcerea poemei, făcută din fericirea de a ghici încetul cu încetul. Să-l sugerezi este visul, să-l evoci încetul cu încetul pentru a crea o stare sufletească”);
  • înclinaţia spre stările sufleteşti nedefinite, predispoziţia pentru reverie (visare), pentru proiecţia diafană (fină), nedefinită în timp şi spaţiu;
  • muzicalitatea interiorizată, înţeleasă ca senzaţie interioară (acelaşi Mallarme spunea că „poezia nu e decât muzică prin excelenţă”, iar poetul Alexandru Macedonski preciza: „arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii”), care poate fi exprimată prin folosirea refrenului (cuvinte sau expresii care se repetă periodic), laitmotivului (formulă, idee care revine de mai multe ori în operă) sau a anumitor sunete (vocale, consoane);
  • preferinţa pentru anumite teme şi motive (iubire - motiv de reverie; nevroză (tulburare nervoasă); târgul provincial ca element al izolării; natura-loc al corespondenţelor);
  • deschiderea faţă de inovaţiile formale (folosirea versului liber).

Simbolismul în literatura europeană

Simbolismul a apărut mai întâi în Franţa (în 1886 un manifest al lui Jean Moreas, publicat în Le Figaro, consacră naşterea aşa-numitei şcoli simboliste, susţinută, paralel, de două reviste literare: Le Decadent şi Le Symbolist), apoi s-a manifestat, la începutul secolului, în întreaga Europă, cunoscând diverse forme, fiind determinat de personalităţile poetice care l-au îmbrăţişat şi de condiţiile specifice în care au creat. Apariţia sa este generată de fenomene sociale caracteristice, fiind expresia literară a generaţiilor tinere de intelectuali, care „atinse de decepţionism, se repliază asupra lor înseşi într-un individualism complicat” (Constantin Ciopraga).

Cel mai de seamă precursor al simbolismului este Charles Baudelaire (poezia Correspondences), care relevă corespondenţe ale lumii materiale cu cea spirituală, prin mijlocirea simbolurilor, precum şi corespondenţe dintre diverse senzaţii: „Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare / Într-un acord în care mari taine se ascund, / Ca noaptea sau lumina adânc, fără hotare, / Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”.

Printre cei mai cunoscuţi poeţi simbolişti din literatura universală se numără: Jean Moreas, Albert Samain, Gus Kahn, Maurice Maeterlinck, Ruben Dario, Stephane Mallarme, Emile Verhaeren (poet al tumultului vieţii citadine, al oraşului „tentacular”, halucinant), Rainer Maria Rilke şi Andrei Belîi. În general, atitudinea poeţilor simbolişti oscilează între reveria intelectuală şi revoltă, între resemnarea tragică şi gestul dinamitard.

Dacă parnasianismul, cu solemnitatea şi răceala sa programatică, a fost un neoclasicism, născut ca reacţie antiromantică şi reproşând romantismului exprimarea predilectă a eului, interesul pentru social, atracţia spre pitoresc şi excesiv, simbolismul, antiparnasian, este un neoromantism. Poeţii simbolişti se descoperă aparţinând unui secol vlăguit, agonic, transcriu vagi langori şi bruşte nevroze şi preiau, îngroşat, teme romantice precum înclinaţia spre antiteze, ideea „voluptăţii morţii neîndurătoare”, preocuparea pentru boală, complicată de influenţe zoliste, atracţia în faţa misterului, a tenebrelor şi a vagului. Ideologia simbolistă ţine de idealism.

Poeţii simbolişti caută o realitate transcendentă, dincolo de aparenţe. Lumea sensibilă nu-i decât reflectarea unui univers spiritual, Ideea trebuind să se exprime numai prin analogii exterioare. Ca şi Baudelaire (care caută în corespondenţe „cheia” universului) şi Paul Verlaine (cel care a rupt „lanţurile crude” ale versului) - alături de Arthur Rimbaud, consideraţi precursori - simboliştii, grupaţi în jurul lui Mallarme (care a înzestrat poezia cu sensul misterului şi al inefabilului), consideră poezia drept instrument de cunoaştere metafizică. Rezultatele acestei cunoaşteri sunt traduse în simboluri verbale care împrumută de la muzică forţa evocatoare şi, uneori, se dispensează de cerinţele metricii clasice apelând la versul liber.

Simbolismul în literatura română

Primele elemente ale simbolismului apar, la noi, în ultimele decenii ale secolului trecut şi se dezvoltă, ulterior, în funcţie de condiţiile specifice naţionale. Simbolismul românesc nu este un fenomen de imitaţie, un împrumut, ci o atitudine literară modernă, constituită şi manifestată paralel cu alte literaturi şi, progresiv, autohtonizat, potrivit sensibilităţii româneşti. Simbolismul românesc cunoaşte mai multe aspecte (etape) în desfăşurarea sa, fără ca acestea să poată fi precis delimitate.

Momentul experienţelor, al tatonărilor este reprezentat, mai întâi, de activitatea de pionierat desfăşurată de Alexandru Macedonski (1854-1920) la revista „Literatorul”, editată de el, în 1880. Macedonski teoretizează despre o nouă poezie, în mai multe articole, cel mai important fiind Poezia viitorului (1892). Noua poezie trebuie să fie „muzică şi imagine”; dacă proza implică anecdotă, descriere, poezia înseamnă în primul rând sugestie, „logica poeziei (adică organizarea ei internă) este nelogică într-un mod sublim” scrie Macedonski.

Cu alte cuvinte, versificarea nu se confunda cu poezia, idee remarcabilă şi deplin actuală. Poetul mai precizează că „rolul de căpetenie în poezia modernă îl are poezia simbolistă complicată de instrumentalism, acesta nefiind, în concepţia sa”, „decât tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă, în instrumentalism, rolul imaginilor... sunetele închise, precum î, u, ă, cât şi sunetele grave ca a şi chiar o sunt menite să deştepte senzaţii...”. Concluzia este că „muzica, imaginea, culoarea” reprezintă „singura poezie adevărată”.

Poetul scrie, demonstrativ, În arcane de pădure, care, în notă, are observaţia: „întâia încercare simbolistă în româneşte”. Apreciată în ansamblu, creaţia poetică a lui Macedonski nu e simbolistă, ci în ea se îmbină tendinţe diverse: romantice (ciclul Nopţilor, străbătute de ironie şi sarcasm), romantic parnasiene (Noaptea de decemvrie - capodopera sa, care oferă o imagine impresionantă a confruntării geniului cu vicisitudinile existenţei mărunte, comparabilă cu Luceafărul lui Mihai Eminescu), simboliste.

Prin motive şi, mai ales, prin perfecţiunea formală a versurilor, rondelurile sale (Poema rondelurilor) pot fi considerate parnasiene. Unele dintre ele (Rondelul lucrurilor, Rondelul crinilor, Rondelul rozelor) sunt autentic simboliste, prin cultivarea corespondenţelor, sugestiei şi simbolului. Poezia lui Macedonski este expresia unui spirit al contrastelor (dintre sublim şi grotesc, tragedie şi farsă). Alţi poeţi care se arată receptivi faţă de experienţele simboliste sunt: Mircea Demetriade, Ion Theo (Tudor Arghezi), Traian Demetrescu, Iuliu Cezar Săvescu, Ştefan Petică şi Dimitrie Anghel.

Dimitrie Anghel (1872-1914), poet de structură romantică, se apropie de poezia simbolistă prin rafinamentul senzaţiilor olfactiv-muzicale, predispoziţia pentru reverie, pornind de la asemenea senzaţii (ceea ce se vede în volumul În grădină, 1905), şi preferinţa pentru stările vagi, nedefinite (Fantazii, 1909). Poetul stabileşte, frecvent, corespondenţe între om şi elemente ale universului (flori, mai ales). Poezii precum: Fantezie, Moartea narcisului, Paharul fermecat şi Reverie sunt ilustrative pentru atributele simboliste menţionate. Iată două strofe din Moartea narcisului: „Trăieşte încă floarea, dar inima mea bate, / Văzând-o cum păleşte din ce în ce mai tare. / Sunt alte flori desigur mai mândre şi bogate; / Dar numai eu ştiu taina narcisului ce moare. // Trăieşte floarea încă, dar mâine-ncet va plânge / Alăturea de cupă, petală cu petală. / Şi flacăra ce arde în mine se va stinge, / Ca focul care-l uită pe vatră o vestală...”.

În scrierile în proză, Dimitrie Anghel este tot un fantezist, manifestând preferinţa pentru poemul în proză, cultivat frecvent de simbolişti, în care descrierea se împleteşte cu naraţiunea simbolică, aşa cum se poate vedea în parabola Culegătorul de stele (eroul fiind un „nebun”, care vrea să-şi construiască o casă din resturi de meteoriţi).

Direcţia pseudosimbolistă de la „Viaţa nouă” (1905) îl are ca teoretician pe Ovid Densusianu, care opune poeziei de orientare sămănătoristă o poezie citadină, inspirată din peisajul specific al oraşelor, cu parcuri, havuzuri, turnuri etc. („De ce numai ce e la ţară ar fi adevărat românesc? Dar n-avem şi o viaţă orăşenească, nu găsim şi în ea ceva caracteristic, care să aibă dreptul să fie trecut în artă?” - se întreabă Ovid Densusianu, într-un articol polemic, intitulat Rătăciri literare). El nu agrea stările depresive, nevroza în poezie, se simţea atras de energia oraşelor. Pentru acest scriitor (care a semnat cu pseudonimul Ervin mai multe volume de versuri), simbolismul e doar o modalitate „armonioasă” de comunicare, poeziile sale neavând nimic comun cu adevărata poezie simbolistă.

Simbolismul „exterior” minulescian

Ion Minulescu (1881-1944) nu este un poet simbolist de substanţă. El este simbolist mai mult prin mijloace decât prin viziune şi sensibilitate. Poezia sa este grandilocventă, retorică, ceea ce contravine principiului simbolist, potrivit căruia elocinţa trebuie reprimată. În schimb, Minulescu manifestă deosebită atracţie faţă de tehnica şi motivele simboliste.

Foloseşte numărul fatidic (prevestitor) - Romanţa celor trei romanţe; este ispitit de mirajul depărtărilor - Romanţa celor trei corăbii; îl preocupă efectele sonore, obţinute prin utilizarea neologismelor cantabile (matelot, proră, solemn, orologiu, cupolă, preludiu, mandolă, ca în Cânta un matelot la proră) şi a numelor proprii exotice, frapante prin sonoritate (Corint, Ninive, Babilon, Alicante).

Mai aproape de simbolismul adevărat este tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, în care se stinge, uneori, jovialitatea şi proza retorică, precum în Ultima oară („La Circ... / Un accident banal - / Un acrobat, / Un salt mortal / Şi... / Acrobatul nu s-a mai sculat... / povestea lui? Hm!... / Povestea mea - / A mea, / A ta / Şi-a altora! / Acelaşi accident de circ, banal... / O zi relache, / Şi-apoi, la fel, / cu-aceeaşi balerină lângă el, / Alt acrobat... / Alt salt mortal!”).

Simbolismul autentic bacovian

George Bacovia (1881-1957) este cel mai mare poet simbolist român. Creaţia lui este reprezentată de volumele: Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Cu voi... (1930), Comedii în fond (1936) şi Stanţe burgheze (1946). Poezia sa are mai toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Inadaptat la societatea burgheză, Bacovia dă expresie unui simbolism depresiv, izvorât din situaţia precară a proletarului intelectual, care a corespuns structurii sale sufleteşti ultrasensibile (Serenada muncitorului: „Eu sunt un monstru pentru voi, / Urzind un dor de vremuri noi, / Şi-n lumea voastră-abia încap...”). Poetul cultivă frecvent simbolul, ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul.

În Plumb, citim: „Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi funerar vestmânt / Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb”. Bacovia pare a stabili aici o corespondenţă (analogie) între o anumită stare sufletească depresivă şi un aspect al naturii: descompunerea elementelor naturii, toamna. Această corespondenţă este exprimată poetic prin folosirea repetată a cuvântului plumb, care capătă valoarea unui simbol (al izolării). Poetul evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei (Amurg de iarnă: „Amurg de iarnă, sumbru, de metal, / Câmpia albă - un imens rotund - / Vâslind, un corb încet vine din fund, / Tăind orizontul, diametral”).

Preferinţa sa merge îndeosebi spre culorile întunecate, Bacovia explicând chiar, într-una din mărturisirile sale literare, ce este audiţia colorată (adică principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale, îşi corespund, în plan afectiv, ceea ce se mai numeşte şi sinestezie). Poezia lui Bacovia implică sugestivitate melodică interiorizată, ca şi la alţi simbolişti autentici. Cadenţele sunt de marş funebru (Marş funebru). Se întâlnesc, apoi, teme şi motive tipic simboliste: târgul provincial, element al claustrării (izolării, însingurării) - Seară tristă; nevroza (Nevroză, Plouă); peisajul interiorizat (Amurg de toamnă: „Amurg de toamnă violet... / Doi plopi, în fund, apar în siluetă - Apostoli în odăjdii violete - / Oraşul tot e violet”); descompunerea materiei (Cuptor).

Critica literară subliniază, ca dominantă a liricii bacoviene, neliniştea continuă, prin aceasta poezia lui Bacovia înscriindu-se într-o zonă mai largă a sensibilităţii moderne, depăşind, în unele privinţe, simbolismul. Simbolismul reprezintă o treaptă firească în desfăşurarea literaturii române. El aduce o nouă concepţie despre poezie şi o tehnică poetică înnoitoare, precedând tendinţele moderne, manifestate în literatura noastră în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Check Also

Realismul în literatura română. Teoretizări şi opinii

În literatura română se poate vorbi de existenţa elementelor realiste în satira populară, în Didahiile …

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …