Sfârşitul stăpânirii romane în Dacia

Părăsirea Daciei de către romani este o problemă controversată în istoriografia modernă, părerile istoricilor fiind deosebite atât în ceea ce priveşte data la care stăpânirea romană a fost retrasă din provincia de la nordul Dunării, cât şi, mai ales, condiţiile în care s-a făcut această retragere. Îndeosebi ultima latură a problemei constituie punctul de plecare al înverşunatei controverse cu privire la originea românilor, cunoscută sub numele de problema continuităţii în Dacia.

Deosebirea de păreri la istoricii moderni porneşte de la felul ambiguu, prea rezumativ şi nu îndeajuns de precis în care evenimentul este prezentat de către scriitorii antici. Celelalte categorii de izvoare, epigrafice, arheologice propriu-zise şi numismatice, au fost abia în ultima vreme puse mai substanţial la contribuţie, pe măsură ce ele s-au înmulţit prin descoperirile şi cercetările mai noi. Şi interpretarea acestora însă în trecut s-a făcut adeseori greşit sau tendenţios. Întreaga discuţie de altfel a fost de multe ori viciată de tendinţe cu substrat politic şovin, ceea ce a dus la atitudini greşite şi a dăunat lămuririi pe baze strict ştiinţifice a problemei.

Izvoarele literare, spre a începe cu acestea, care vorbesc de părăsirea Daciei sunt dintr-o epocă relativ târzie faţă de evenimentul pe care-l relatează anume Aurelius Victor, Eutropiu, Rufius Festus şi Historia Augusta din a doua jumătate a secolului IV, Orosius de la începutul secolului V şi Iordanes din secolul VI (pentru a nu mai aminti de scriitorii bizantini, ale căror rezumate după scriitorii romani sunt lipsite de valoare documentară).

Dintre aceştia, Aurelius Victor, Eutropiu, Rufius Festus şi Iordanes fac amintire, în termsni aproape similari, de o pierdere a Daciei, amissa Dacia, pe timpul lui Gallienus, Eutropiu Rufius Festus şi Iordanes vorbind apoi de Aurelian, fără nici o explicaţie suplimentară la cele spuse înainte, afirmă că acest împărat a retras stăpânirea romană din Dacia. Termenii în care se exprimă sunt numai puţin deosebiţi.

Rufius Festus, în continuarea celor spuse despre Gallienus, arată că Aurelian strămutând pe romani din Dacia, se înţelege de la nordul Dunării, a întemeiat două Dacii în ţinuturile Moesiei şi Dardaniei: et per Aurelianum,, translatis exinde (sc. ex Dacia) Romanis, duae Daciae in regionibus Moesiae ac Dardaniae factae sunt. Acelaşi lucru îl spune, tot în continuarea celor relatate despre Gallienus şi Iordanes (ibidem: Aurelianusque imperator evocatis exinde legionibus in Mysia conlocavit ibique aliauam partem Daciam Mediterraneam Daciamque Ripensem constituit et Dardaniam iunxit. Singura deosebire demnă de relevat este că expresia Romanis de la Rufius Festus e înlocuită de Iordanes cu legionibus.

Chiar cu această înlocuire, dependenţa textului lui Iordanes de acela al lui Rufius Festus e evidentă. Deosebită este în schimb, ca formulare, relatarea lui Eutropiu, care spune că Aurelian a pierdut Dacia pe care o întemeiase Traian dincolo de Dunăre, deoarece Illyricul şi Moesia fiind devastate, a pierdut speranţa de a o mai putea păstra şi luând pe romani din oraşele şi de pe ogoarele Daciei, i-a aşezat în mijlocul Moesiei, ţinut pe care l-a numit Dacia şi care acum desparte cele două Moesii: provinciam Daciam, quam Traianus ultra Danubium fecerat, intermisit, vastato Illyrico et Moesia desperans eam posse reţineri abductosque Romanos ex urbibus et agris Daciae in media Moesia collocavit appellavitque eam Daciam auae nune duas Moesias dividit.

Spre deosebire de Eutropiu, Rufius Festus şi Iordanes, Aurelius Victor, care după cum s-a văzut, vorbeşte, ca şi aceştia, de pierderea Daciei în vremea lui Gallienus, în capitolul despre Aurelian nu mai aminteşte nimic despre pierderea definitivă a Daciei de către acest împărat, cum fac ceilalţi autori, în schimb autorul biografiilor de împăraţi cunoscute sub numele de Historia Augusta, scrisă tot în a doua jumătate a secolului IV, cu toate că în general are o atitudine ostilă faţă de Gallienus, căruia îi atribuie tot felul de nenorociri pe care le-ar fi adus imperiului şi multe fărădelegi pe care le-ar fi săvârşit, nu aminteşte cu nici un cuvânt despre o pierdere a Daciei în vremea acestui împărat, plasând evenimentul în timpul lui Aurelian.

Retragerea stăpânirii romane din Dacia e prezentată de Historia Augusta (Vita Aureliani) aproape în aceiaşi termeni şi cu aceeaşi explicaţie ca şi la Eutropiu: cum vastatum Illyricum et Moesiam deperditam videret provinciam Transdanuvianam Daciam a Traiano constitutam sublato exercitu et provincialibus reliquit, desperam eam posse reţineri abductosque ex ea populos in Moesia collocavit appellavitque suam Daciam quae nune duas Moesias dividit.

Observăm totuşi că în Historia Augusta cuvântul Romanos de la Eutropiu aici e înlocuit cu populos şi mai ales că a fost introdusă expresia sublato exercitu et provincialibus, ce lipseşte cu totul la Eutropiu, ca şi la Rufius Festus, dar căreia îi corespund la Iordanes cuvintele evocatis exinde legionibus, fără provincialibus.

Nu este locul să arătăm aici, în legătură cu deosebirile sau coincidenţele constatate între cei patru scriitori aproape contemporani, Aurelius Victor, Rufius Festus, Eutropiu şi autorul biografiilor din Historia Augusta (Iordanes este cu vreo două secole mai târziu), discuţiile purtate cu privire la izvoarele folosite de ei, la valoarea documentară a operelor lor şi la problema spinoasă a dependenţei în ceea ce priveşte informaţia unora faţă de ceilalţi.

Va fi suficient să amintim că s-a putut stabili că autorul care a scris Historia Augusta, ca şi ceilalţi scriitori poate, a folosit ca izvor şi o colecţie mai veche de biografii ale împăraţilor, astăzi pierdută, scrisă pe timpul lui Constantius II şi cunoscută, după numele istoricului care i-a stabilit existenţa, sub denumirea de „Istoria împărătească a lui Enmann”.

În sfârşit, mai amintim că pentru problema în discuţie relatarea lui Orosius, de la începutul secolului V, este lipsită de interes şi deci nu poate fi avută în vedere, din cauza caracterului apologetic, creştin, al operei sale intitulată Historiarum adversus paganos libri septem. Într-adevăr, spre deosebire de scriitorii discutaţi mai sus, el afirmă că în vremea lui Gallienus, Dacia a fost definitiv pierdută: nam Dacia trans Danubium in perpetuum aufertur.

Cât despre Aurelian, el spune că după ce a făcut o expediţie la Dunăre, bătând pe goţi în lupte mari, a stabilit stăpânirea romană în vechile ei hotare (dicionemque Romanam antiquis terminis statuit), ceea ce, după cum s-a relevat, nu înseamnă că Aurelian a recucerit Dacia, ci că, după ce a scos pe goţi din Illyricum, a restabilit hotarul imperiului pe Dunăre.

Majoritatea istoricilor moderni, dând crezare ştirilor lui Aurelius Victor Eutropiu, Rufius Festus şi Iordanes, admit că Dacia a fost pierdută mai întâi în vremea domniei lui Gallienus. Neexplicată rămâne însă tăcerea autorului Historiei Augusta despre pierderea Daciei sub Gallienus. Ea ridică, mai ales pentru că autorul este atât de pornit împotriva acestui împărat, un semn de întrebare şi o îndoială în privinţa veracităţii ştirilor celorlalţi scriitori antici sau a izvorului din care ei au luat ştirea.

Numai pe baza textelor o lămurire a dezacordului între cele două grupuri de izvoare sau o precizare a ceea ce trebuie să înţelegem prin amissio Daciae de pe timpul lui Gallienus, în raport cu a doua pierdere a Daciei în vremea lui Aurelian, nu se poate obţine. Cei mai mulţi dintre istoricii moderni, români şi străini, care sunt şi cei mai buni cunoscători ai istoriei Daciei sau ai istoriei imperiului în general, sunt de părere că pe timpul lui Gallienus a fost pierdută numai o parte din Dacia, stăpânirea romană menţinându-se mai ales în părţile sudice până în vremea lui Aurelian, când Dacia a fost definitiv pierdută.

Cât priveşte data la care ar fi fost pierdută Dacia, total sau parţial, sub Gallienus, ea variază, unii oprindu-se la 256 sau 257, alţii la 260 - cei mai mulţi abţinându-se însă de a face vreo precizare cronologică. O analiză recentă a textelor literare şi confruntarea lor cu izvoarele directe (inscripţii şi descoperiri arheologice, mult îmbogăţite faţă de ceea ce se ştia mai înainte) a putut dovedi în mod convingător că Dacia nu a fost pierdută pe timpul lui Gallienus şi că stăpânirea romană s-a menţinut pe aproape toată întinderea provinciei din nordul Dunării până la începutul domniei lui Aurelian. Concluziile acestea au fost şi mai mult întărite prin studiul circulaţiei monetare din Dacia în ultima perioadă a stăpânirii romane.

S-a arătat în capitolul precedent că oricât de grea ar fi fost situaţia în Dacia în timpul domniei lui Gallienus, viaţa romană a continuat să se desfăşoare, chiar dacă mai slab, în formele obişnuite. Astfel, în perioada domniei comune a lui Valerianus şi Gallienus (253-259) se ridică un templu la Potaissa şi se pun alte inscripţii la Potaissa şi la Mehadia. Nu lipsesc cu totul inscripţiile nici după anul 259, în timpul când Gallienus domneşte singur (260-268). Una este de la Băile Herculane, alta, datând probabil tot din această perioadă, de la Sarmizegetusa.

Din aceste inscripţii rezultă că cele două legiuni dacice se găseau pe timpul lui Gallienus la posturile lor. S-a arătat că este cu totul neîntemeiată părerea pe care au voit să o acrediteze unii, pe baza altarului închinat la Băile Herculane de către un prefect al legiunii XIII Gemina, că după 260 legiunea ar fi fost retrasă în sudul Daciei. El s-a dus în cunoscuta staţiune termală, ca şi alţii înaintea lui, pentru a-şi căuta sănătatea, ceea ce constituie mai degrabă un indiciu că în Dacia în acest timp se menţinea stăpânirea romană.

Tot atât de greşită s-a dovedit a fi şi o altă părere, susţinută pe baza unor inscripţii descoperite la Poetovio, că legiunile V Macedonica şi XIII Gemina ar fi. fost transferate din Dacia în Pannonia. În realitate, după cum rezultă din inscripţii, acolo se găsea numai un detaşament din cele două legiuni dacice, puse sub comanda unui praepositus, însoţit de un officium, statul său major.

În aceeaşi vreme, la Poetovio se găseau şi detaşamente din patru legiuni pannonice, aşa precum detaşamente ale unor legiuni din Germania şi Britannia erau tot atunci concentrate la Sirmium, ca şi la Lychnidus şi Macedonia. Aceste deplasări de trupe au fost efectuate de Gallienus cu prilejul luptelor duse împotriva uzurpatorilor Ingenuus şi Regalianus.

Trimiterea detaşamentului din legiunile dacice în Pannonia Superior, ca şi faptul că probabil cam în aceeaşi vreme comandantul uneia din ele îşi căuta sănătatea la Băile Herculane, e un indiciu că situaţia Daciei în această vreme, adică după 260, nu era tocmai aşa de critică. Rezultă prin urmare că prezenţa în Dacia a celor două legiuni e dovedită până în preajma părăsirii provinciei de către Aurelian, când ele au fost strămutate în noua Dacie întemeiată de acest împărat la sudul Dunării.

Legiunea XIII Gemina staţiona la Ratiaria iar V Macedonica la Oescus. Trupele auxiliare au urmat legiunile în noua Dacie, una dintre ele, ala II Pannoniorum, care înainte staţionase la Gherla, în nordul Daciei, este atestată epigrafic tot la Oescus, în garnizoana comună cu legiunea V Macedonica, căreia îi fusese ataşată şi în Dacia transdanubiană.

Observaţiile arheologice sprijină şi ele dăinuirea stăpânirii romane în Dacia pe tot timpul domniei lui Gallienus. La Porolissum, în extremitatea nordică a provinciei, câteva monumente onorare, printre care unul în cinstea împărătesei Herennia Etruscilla, soţia lui Decius, au fost găsite în zidul marelui castru de la Pomet, unde au fost încastrate cu prilejul unor reparaţii executate în grabă.

Aceste refaceri au fost efectuate sigur după domnia lui Decius, de când datează ultimul monument, şi pe bună dreptate s-a presupus că ele au putut fi prilejuite de luptele cu dacii liberi pe timpul lui Gallienus, poate tocmai acelea care i-au adus acestui împărat titlul de Dacicus maximus. Observaţii arheologice similare au fost făcute ulterior şi la castrul de la Inlăceni.

Un argument hotărâtor pentru pierderea Daciei sub Gallienus a fost considerată apoi încetarea emisiunilor monetare ale provinciei Dacia în anul 256. Argumentul este însă lipsit de orice valoare probatorie, deoarece se ştie că emisiunile monetare ale provinciei Moesia Superior încetează cu doi ani mai înainte. Închiderea monetăriilor provinciale de la Viminacium şi din Dacia îşi are cauza în criza monetară produsă în imperiu şi manifestată prin deprecierea simţitoare, pe la mijlocul secolului III, a antoninianului, ceea ce a determinat încetarea aproape totală a emiterii monedelor de bronz. Faptul a avut drept consecinţă încetarea, în scurt timp, a activităţii aproape a tuturor monetăriilor provinciale, care emiteau monede de bronz, şi în primul rând a monetăriilor oraşelor greceşti şi ale coloniilor romane din partea de răsărit a imperiului roman.

Criza monetară din secolul III a avut şi alte repercusiuni asupra circulaţiei monetare din Dacia. Multe tezaure monetare se încheie cu monede ale lui Gordianus al III-lea şi Filip Arabul. Dar îngroparea lor pe timpul acestor împăraţi sau ceva mai târziu nu este în legătură cu retragerea stăpânirii romane din nordul Dunării. Fenomenul îngropării de tezaure în această vreme este general în imperiu, fiind determinat de starea de nesiguranţă care domnea peste tot şi care a putut fi mai accentuată într-o provincie periferică cum era Dacia. Trebuie să admitem însă că unele din aceste tezaure au putut fi îngropate şi ceva mai târziu.

Deprecierea catastrofală a monedei de argint pe timpul lui Decius a făcut ca monedele emise de el şi împăraţii următori să fie excluse de la tezaurizare, ceea ce explică, mai mult decât situaţia precară a provinciei, lipsa de tezaure care să se termine cu monede de la aceşti împăraţi. Absenţa unor asemenea tezaure, care însă nu este totală, cum se va arăta mai jos, nu poate constitui în nici un caz un argument pentru lichidarea pe timpul lui Gallienus a stăpânirii romane în Dacia. De altfel, îngroparea de tezaure pe pământul Daciei, oricare ar fi fost cauzele care au determinat-o, dovedeşte nu plecarea în masă a locuitorilor, cum s-a afirmat, ci dimpotrivă, că cei care le-au îngropat considerau trecătoare situaţia şi că sperau în îndreptarea ei.

Cu totul greşită este de asemenea concluzia trasă în trecut că, de vreme ce în multe castre de pe graniţa de nord a Daciei monedele nu trec dincolo de domnia lui Filip Arabul, aceste castre ar fi fost pierdute de către romani pe timpul acestui împărat sau curând după aceea, iar locuitorii din acea parte a Daciei ar fi emigrat în sudul Dunării. Cât de puţin poate să valoreze un asemenea argument dovedeşte faptul că în timp ce la Porolissum monedele se opresc la Filip Arabul, inscripţiile continuă tot acolo până la Decius, unele, după cum am arătat, fiind folosite la repararea ulterioară a zidurilor castrului. Nici argumentul lipsei monedelor începând cu vremea domniei lui Gallienus nu mai poate fi invocat în sprijinul pierderii Daciei de către acest împărat.

Astăzi se cunosc monede de la împăraţii Gallienus, Claudiu al II-lea şi Aurelian din mai multe localităţi din Transilvania şi Oltenia (Cluj, Aiud, Gusteriţa, Cioroiul Nou, Reşca etc.). La Apulum, unde descoperirile monetare au fost mai sistematic urmărite, monedele circulă fără întrerupere până la Aurelian. În ruinele oraşului antic a fost descoperit, cu prilejul săpăturilor, un tezaur în care ultimele monede sunt de la Aurelian. Rezultă prin urmare că în Dacia nu se constată o întrerupere totală a circulaţiei monetare începând cu domnia lui Gallienus, ci numai o slăbire a ei, explicabilă atât ca efect al deprecierii monedei de argint, cât şi ca urmare a situaţiei critice existente în provincia de la nordul Dunării.

Dar dacă totul arată că stăpânirea romană s-a menţinut pe cea mai mare parte a teritoriului Daciei până la Aurelian, cum se explică pierderea Daciei relatată de o parte a izvoarelor literare şi care este temeiul acestei afirmaţii a scriitorilor antici? O explicaţie pe deplin satisfăcătoare nu s-a putut da până acum. Rămâne stăruitoare întrebarea: de ce, în mod de neînţeles, Historia Augusta, ca şi autorii greci şi în primul rând, Dexippos, nu fac nici o menţiune despre pierderea Daciei de către Gallienus?

Fără a exclude posibilitatea că afirmaţia scriitorilor antici despre pierderea Daciei de către Gallienus ar putea fi o acuzaţie gratuită, izvorâtă din antipatia lor pentru acest împărat, amissio Daciae ar putea să se refere la teritoriile Munteniei şi Moldovei de sud, cuprinse în termenul de Dacia, în accepţiunea lui mai veche, dinainte de cucerirea romană, ceea ce la scriitorii târzii din secolul IV nu ar fi de mirat.

Teritoriile amintite au fost probabil cedate goţilor cu prilejul păcii încheiate cu aceştia în 251 de către împăratul Trebonianus Gallus, confundat apoi cu Gallienus, căruia i s-a atribuit astfel pierderea Daciei. Gallienus a putut confirma înţelegerea făcută de predecesorul său cu goţii. Cu această ocazie li s-ar fi cedat goţilor şi o parte a ţinutului transilvănean din estul Daciei, ceea ce ar explica pe de o parte lipsa, până acum, a vestigiilor romane posterioare anului 250, iar pe de altă parte, apariţia timpurie a descoperirilor gotice, începând cu a doua jumătate a secolului III în părţile estice ale Transilvaniei. Prin urmare amissa Dacia, expresie analoagă cu amissa Raetia, referită de izvoarele antice tot la vremea domniei lui Gallienus, ar însemna de fapt nu pierderea întregii provincii, ci doar renunţarea la unele posesiuni de la graniţa de est a Daciei, cu scopul de a putea apăra mai bine restul teritoriilor romane.

Situaţia creată în Dacia pe timpul lui Gallienus se oglindeşte în Tabula Peutingeriana, al cărei prototip datează probabil tocmai dintre 250 şi 260 sau curând după această ultimă dată. Într-adevăr, din această hartă lipsesc părţile de est ale Daciei şi cele care se întind la răsărit de ea şi la nord de Dunărea de jos, dar figurează celelalte teritorii ale provinciei, pe care descoperirile epigrafice, arheologice şi numismatice le arată ca rămase în stăpânirea imperiului în tot timpul domniei lui Gallienus. În concluzie, se poate spune că, deşi unele izvoare literare amintesc şi de o pierdere a Daciei pe vremea lui Gallienus, izvoarele directe dovedesc că stăpânirea romană s-a menţinut în Dacia până pe timpul lui Aurelian, cel care a abandonat definitiv provincia întemeiată de Traian.

Cu privire la data evacuării Daciei de către Aurelian, scriitorii antici nu fac nici o precizare, dar studiul monedelor permite să stabilim că evenimentul a avut loc în anul 271. La începutul domniei lui Aurelian, printre primele emisiuni ale monetăriei de la Tarraco în Hispania figurează şi cele cu tipul şi legenda Dacia Felix, alături de cele cu Genius Illur(ici) şi Pannoniae. Identitatea legendei şi a reprezentării Daciei Felix cu cele de pe monedele lui Decius arată, după cum s-a remarcat, că este vorba de Dacia din nordul Dunării, nu de cea organizată în sud de Aurelian, care niciodată nu apare pe monedele imperiale.

Înseamnă că la începutul domniei lui Aurelian Dacia era încă în stăpânirea romană. În emisiunile următoare de la Tarraco însă, Dacia Felix nu mai figurează, în timp ce Genius Illurici şi Pannoniae continuă să fie emise. Pe de altă parte primele emisiuni ale atelierului monetar de la Serdica, capitala Daciei Mediterranea întemeiată de Aurelian în sudul Dunării, nu par să fie mai târzii decât anul 271 dată la care Dacia din nordul Dunării era pierdută de către imperiu, iar Dacia din sudul Dunării era întemeiată de Aurelian.

Spre sfârşitul aceluiaşi an, Aurelian veni în Moesia, unde goţii năvăliseră în mare număr. Ei fură învinşi şi urmăriţi până dincolo de Dunăre, unde într-o bătălie 5.000 de goţi pieriră împreună cu căpetenia lor Cannabaudes, iar împăratul îşi luă titlul de Gothicus Maximus. Mai târziu, în anul 273, la întoarcerea din Orient, Aurelian avu din nou de luptat la Dunăre cu carpii, pe care îi învinse de asemenea, primind titlul de Carpicus Maximus.

O inscripţie din Gallia îi dă lui Aurelian şi titlul de Dacicus Maximus, care se poate referi la lupte purtate în Dacia din nordul Dunării, după evacuarea ei. S-a arătat că Eutropiu şi Vita Aureliani dau ca motiv al retragerii stăpânirii romane din Dacia faptul că ea nu mai putea fi menţinută, deoarece Illyricum şi Moesia erau devastate. Se spera deci că prin revenirea pe linia Dunării se va putea organiza o mai bună apărare a ţinuturilor din sud. Ar mai rezulta că retragerea din Dacia nu s-a făcut sub presiunea unor evenimente războinice imediate şi că deci evacuarea s-a putut face în bune condiţii.

Privitor la evacuare, Rufius Festus şi Eutropiu spun că au fost retraşi romanii, expresie căreia, în Historia Augusta îi corespunde cuvântul populi. Dar biograful împăratului Aurelian mai adaugă că au fost retrase armata şi provincialii (sublato exercitu et provincialibus), în timp ce Iordanes aminteşte numai de retragerea legiunilor. Din aceste diferite feluri de exprimare a autorilor antici se poate trage, pe bună dreptate, concluzia că Aurelian a retras din Dacia armata şi o parte din populaţia civilă. Dar unii istorici străini, majoritatea interesaţi din motive politice, mai puţini din lipsă de informare asupra realităţilor istorice, luând ad litteram cuvintele scriitorilor antici, au susţinut că întreaga populaţie din Dacia a fost evacuată, ceea ce evident din texte nu rezultă. Acesta este punctul de plecare al controversei privitoare la continuitatea daco-romanilor în nordul Dunării.

După înţelesul care s-a dat afirmaţiei scriitorilor antici, istoricii moderni s-au împărţit în apărători sau adversari ai continuităţii. Este demn de remarcat că cei mai buni cunoscători ai istoriei romane şi ai Daciei, ca Th. Mommsen, J. Jung, C. Patsch, L. Homo, Fr. Altheim şi alţii, împreună cu istoricii români aproape fără excepţie, sunt de părere că evacuarea Daciei nu a putut fi totală şi că o populaţie romanică a rămas în nordul Dunării şi după Aurelian.

Însăşi logica istorică a impus o asemenea opinie. Evacuarea totală era imposibilă în condiţiile acelor vremuri şi ea nu este afirmată în mod categoric de nici unul din autorii antici. Chiar când asemenea afirmaţii au fost făcute de scriitorii antici, cu referire la alte teritorii, oraşe sau populaţii, ele au putut fi uşor dovedite ca fiind neadevărate.

Din punctul de vedere al concepţiei materialismului istoric, problema retragerii stăpânirii romane pe timpul lui Aurelian prezintă şi alte aspecte, scăpate din vedere sau insuficient relevate de istoricii mai vechi. Societatea romană din Dacia fiind împărţită în clase antagoniste, între care s-a dus o luptă neîncetată, nu avea în totalitatea ei aceleaşi interese faţă de actul evacuării provinciei.

E sigur că împreună cu armata şi cu autorităţile civile au plecat toţi aceia care prin poziţia lor socială erau legaţi de existenţa stăpânirii romane. Au plecat deci cei bogaţi, proprietarii de pământ, orăşenii înstăriţi, stăpânii de sclavi, împreună cu familiile lor, deoarece proprietatea asupra bunurilor de orice fel pe care le aveau, numai statul le-o putea garanta. Aceştia au luat ce au putut cu ei şi s-au strămutat în sud. Dar populaţia săracă şi exploatată, care reprezenta majoritatea locuitorilor provinciei, nu era deloc interesată să urmeze pe foştii ei stăpâni.

Rămânând pe loc, ea scăpa de foştii ei exploatatori, de plata impozitelor, de vexaţiile de tot felul ale funcţionarilor fiscali. Totodată ea putea profita de pe urma plecării celor bogaţi, luând în stăpânire pământul şi tot ceea ce aceia nu puteau duce cu ei. Cronicarii evului mediu şi din epoca Renaşterii au făurit un tablou sumbru despre cruzimea şi sălbăticia popoarelor barbare.

Scriitorii antici însă, ca de pildă Salvianus, arată că din cauza prea multelor vexaţiuni la care erau expuşi locuitorii din imperiu, aceştia erau bucuroşi să scape de stăpânirea romană şi fugeau la barbari, pe care unii îi aşteptau ca pe nişte adevăraţi salvatori1. Această situaţie exista nu numai în Gallia, la care se referă scriitorul antic, ci, după cum au relevat Karl Marx şi F. Engels, ea este valabilă pentru întreg imperiul roman.

Dacia a fost printre ultimele teritorii cucerite de romani şi prima provincie pierdută de imperiu. Pierderea Daciei este preludiul căderii întregului imperiu roman. Cauzele mai adânci care au determinat în perspectiva istorică mai largă pierderea Daciei, vor determina şi căderea imperiului. În interior imperiul era subminat de contradicţiile care rezultau din orânduirea nedreaptă ce stătea la temelia statului şi a întregii alcătuiri a societăţii.

Cu această orânduire progresul nu mai putea fi asigurat. Dinafară atacurile barbarilor au dat lovituri tot mai puternice, care au sfărâmat până la sfârşit sistemul defensiv al Daciei. Descoperirile arheologice recente precum şi puţinele ştiri literare antice dovedesc rolul activ al carpilor şi dacilor liberi la eliberarea Daciei de sub stăpânirea romană. Dar, după cum s-a arătat, evacuarea Daciei s-a făcut atunci când menţinerea ei nu mai era posibilă din cauza situaţiei create în teritoriile de la sudul Dunării, ca urmare a deselor invazii ale goţilor şi ale celorlalte popoare.

Cu retragerea stăpânirii romane în 271 se încheie o epocă importantă din istoria Daciei, în care, ca un rezultat de deosebită însemnătate, s-a pus prima temelie a formării poporului şi a limbii române, prin romanizarea populaţiei autohtone a dacilor. Romanitatea nord-dunăreană, formată în timpul stăpânirii romane în Dacia, asimilând pe daci, va alcătui şi în epoca următoare un factor de bază în evoluţia istorică.

Check Also

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …