Sfârşitul mişcării revoluţionare din 1821

După năruirea nădejdilor în intervenţia militară a Rusiei, Tudor a făcut totul pentru a feri ţara de ocupaţia turcească. Mai întâi, el a încercat să obţină plecarea eteriştilor, pentru a lua Porţii orice motiv legal de intervenţie armată. Dar la scrisoarea divanului care-i reproşa că, în loc să respecte făgăduiala cuprinsă în proclamaţiile sale de a trece Dunărea, eteriştii „se întăresc pe pământul României” Ipsilanti a răspuns la 19 aprilie printr-un manifest care cuprindea un proiect de constituţie, cu un domn pământean, cu una sau două camere legislative alese din toate clasele societăţii. Acest proiect contrasta cu asigurarea reînnoită că nu aştepta „decât doritul moment” de a trece pe pământul Greciei.

După eşecul încercării de a îndepărta pe eterişti, Tudor a intrat în negocieri cu turcii şi, pentru a da acestor negocieri un caracter oficial şi pentru a le duce cu maximum de şanse de succes, a ţinut ca ele să pornească de la Comitetul de oblăduire şi să fie sprijinite de o oaste puternică, în stare să reziste năvălirii turceşti. Tradiţia atribuie şi sfaturilor lui Gheorghe Lazăr încercarea de a se ajunge la o înţelegere cu turcii. Lazăr i-ar fi arătat lui Tudor că ruşii nu pot veni, fiindcă „enteresele Evropii nu-i iartă”. Turcii se pregătesc să treacă Dunărea şi boierii îi sunt duşmani: ei „nu te cunosc”! Singura scăpare sunt tratativele cu turcii. Nu e permis „să se verse sânge în patria ta, fără a şti pentru ce”.

Tudor se lăsă cu atât mai uşor convins, cu cât între timp primejdia năvălirii turceşti crescuse. Încă din 31 martie turcii ocupaseră capetele de pod de la Calafat, Daia şi Călăraşi, în faţa cetăţilor Vidin, Giurgiu şi Silistra. La 10 aprilie, cete răzleţe înaintaseră până la Ruşii de Vede, dar fură respinse de Dimitrie Borăscu şi de Iordache. Incursiunile din Oltenia avură aceeaşi soartă. Dar la 1 mai turcii pătrunseră în ţară cu forţe superioare, din trei direcţii, sub comanda lui Cara Ahmed Efendi, chehaia paşei de Silistra. În aceste condiţii, când nici Stroganov nu mai putea face nimic pentru a opri înaintarea turcilor, Tudor a reluat negocierile cu turcii.

La 9/21 aprilie, caimacamii lui Scarlat Callimachi, noul domn numit de turci, au trimis în tabăra de la Cotroceni pe căminarul Alecu Aslan-oglu. Tudor, după ce avusese o întrevedere de două zile cu el, l-a trimis cu alai la mitropolitul Dionisie. Alecu a dat boierilor sfatul să se adreseze Porţii prin paşa de Giurgiu şi să ceară trimiterea unui comisar turc care să asculte plângerile poporului român.

Boierii au fost de acord, dar, cum Tudor a adăugat şi revendicarea ca fanarioţii să fie excluşi de la domnie, sau să-şi aibă reşedinţa fie la Constantinopol, fie la Rusciuc, boierii n-au semnat adresa decât după ce au declarat lui Alecu în prezenţa lui Udritzki că „toate măsurile pe care Tudor le-ar lua împotriva Porţii, în aparenţă de comun acord cu ei, trebuie considerate ca fiind luate fără libera lor voinţă şi impuse prin constrângere”.

În acelaşi timp, Tudor s-a adresat şi celorlalţi paşi ai serhaturilor, în primul rând celor de Vidin, Silistra şi Brăila. Astfel, la 18/30 aprilie, stolnicul Constantin Borănescu şi pitarul Ioniţă Jianu au fost trimişi „din partea ţării” cu cărţi la paşa de Silistra, care avea să-i ţină până la 20 august 1821. La 23 aprilie, Tudor cere ca doi boieri să ducă la Vidin şi Brăila arzurile ce „eu încă silesc a să isprăvi până mâine seară… mare grab şi trebuinţă fiind”. Un alt arz se trimite la 30 aprilie paşii de Vidin. Înainte de a transmite aceste arzuri la Constantinopol, paşii cer ca „apostaţii” să depună armele şi să se întoarcă liniştiţi acasă.

„Cu mâini într-armate nu se face cerere de privilegiuri şi de dreptăţi”. La sfârşitul lui aprilie, negocierile oficiale cu turcii fură întrerupte în urma condiţiei de capitulare prealabilă pusă de turci. Tudor nu numai că n-a depus armele, dar s-a întărit şi mai mult. El a orânduit să se facă în jurul mănăstirii „şanţuri cu tabie (redută) şi meterezuri”, să se strângă provizii şi făcea zilnic instrucţie cu armata sa. Doi ingineri, Moritz von Ott şi Freywald, foşti ofiţeri austrieci, îl ajutau în lucrările tehnice. După mărturia lui Gheorghe Lazăr, Ott ar fi făcut „fel de fel de proiecturi slugerului Todor, însă Todor nu l-au ascultat, fiindcă cerea bani mulţi”.

În cursul acestor pregătiri, Tudor primi de la paşa de Giurgiu un trimis care-l informă că sultanul era dispus a dezrădăcina abuzurile din Ţara Românească şi a lua în seamă dreptele cereri ale norodului, dacă va coopera cu oştile turceşti pentru exterminarea eteriştilor. Tudor începu noi negocieri cu paşa de Silistra, care fusese numit comandant suprem (seraschier) al tuturor trupelor turceşti de pe Dunăre. Paşa de Silistra se servise în negocierile sale cu Tudor de Costache Negri, caimacamul lui Scarlat Callimachi, despre care ştim că era eterist, ca şi Callimachi.

Probabil informaţi de Negri, eteriştii au prins pe drumul Silistrei doi curieri, unul turc şi altul român, care duceau corespondenţa dintre Tudor şi paşa de Silistra. Depeşele confiscate au fost predate lui Ipsilanti, care a ordonat lui Iordache să supravegheze mişcările lui Tudor şi, dacă poate, să-l distrugă. Iordache s-a pus în legătură cu Hagi Prodan, Dimitrie Macedonschi şi cu unii din căpitanii de panduri şi a urzit un complot chiar în oştirea lui Tudor. Dar ei n-au putut să dea lovitura, fiindcă Tudor era extrem de vigilent şi a pedepsit cu moartea câţiva căpitani pe care-i bănuia de necredinţă.

Negocierile cu turcii au eşuat, fiindcă Tudor a refuzat să depună armele sau să se unească cu turcii pentru a ataca pe eterişti. Mai mult, el făcu o ultimă încercare de cooperare cu aceştia. La 8/20 mai, el se înţelesese cu Sava să-şi unească forţele şi să atace în marş principala armată turcească ce înainta spre Bucureşti. Înţelegerea fusese pecetluită printr-o manifestare publică de solidaritate cu Eteria. Dar Sava, care era înţeles cu turcii, nu s-a prezentat cum convenise în tabăra lui Tudor de la Cotroceni, ci, profitând de confuzia provocată în oraş de apropierea turcilor, s-a retras pe furiş în mănăstirea Mărgineni, de unde s-a unit cu armata turcească.

Defecţiunea lui Sava a zădărnicit şi ultimul plan de a feri ţara de ocupaţia turcească. În această situaţie, Tudor luă hotărârea de a se retrage în Oltenia, unde mănăstirile întărite îi ofereau o bază de rezistenţă îndelungată şi sigură. Dar, fiindcă drumul poştei, prin Slatina, era ameninţat de turci, se hotărî să o ia prin Piteşti şi Râmnicu-Vâlcea, şi cum acest drum trecea peste liniile ocupate de eteriştii lui Ipsilanti, pentru a-i asigura cu privire la intenţiile sale, declară oştirii că se retrage pentru a se uni „cu ceilalţi fraţi ai noştri creştini”, chemându-i „să deşertăm puşca noastră în carne de turc”.

Apoi, la 15 mai, când turcii ajunseră la Copăceni, la patru ore depărtare de Bucureşti, Tudor ridică tabăra, cu 5.000 de pedeştri, 1.000 de călăreţi şi şase tunuri, toţi bine înarmaţi, şi se îndreptă spre Piteşti. La Găieşti, el află că Iordache a ocupat podul de peste Argeş şi i-a tăiat drumul. În acelaşi timp, Iordache îl somă printr-o scrisoare să se oprească, fiindcă vrea să-i vorbească. Tudor s-a oprit la Goleşti, unde a doua zi, 19 mai, Iordache s-a prezentat, însoţit de 50 de arnăuţi. Dealurile care domină satul erau ocupate de armata lui Nicolae Ipsilanti, adusă de la Câmpulung.

Tudor i-a cerut socoteală lui Iordache pentru tonul scrisorii sale şi l-a întrebat de ce i-a tăiat drumul spre Piteşti. Iordache i-a răspuns că Ipsilanti îl bănuieşte de înţelegere cu turcii şi i-a cerut, pentru a risipi aceste bănuieli, să-şi unească oştirea cu a eteriştilor. Tudor n-a consimţit decât să încheie un acord prin care ei se angajau reciproc ca, în cazul unui atac turcesc, să se ajute unul pe altul. Văzând buna ordine din tabăra lui Tudor, eteriştii n-au îndrăznit să-l atace şi întrevederea s-a terminat cu salve de puşti, îmbrăţişări şi jurăminte de credinţă.

O întâmplare din seara aceea şi, poate, cum se pretinde, prinderea unor noi scrisori către paşa de Silistra, .răsturnară situaţia. Tudor, care în timpul mişcării ţinuse o disciplină de fier în rândurile Adunării sale, reprimind cu severitate orice furtişag comis de panduri, între Bucureşti şi Goleşti pedepsise pentru asemenea vini „cu ştreang şi cu glonţul” 24 de panduri „în vârsta tinereţei, bravi şi făcuţi pentru război”. La Bolintin Vale, el împuşcase cu mâna lui doi tineri panduri, fiindcă luaseră de la un ţăran două trâmbe de pânză.

Severitatea lui Tudor permise lui Macedonschi şi lui Hagi Prodan să exploateze nemulţumirea unora dintre căpitanii pandurilor, care încă înainte de plecarea oastei din Bucureşti ar fi intrat în complotul urzit de Iordache. Tudor va fi aflat ceva şi de aceea la Cârcinov a cerut tuturor căpitanilor săi să dea în scris că-l vor urma în toate. Toţi s-au supus afară de patru: Ioan Oarcă, Ghiţă Cuţui, Iancu Enescu şi Ioniţă Urdăreanu. Tudor a tăcut, dar nu i-a iertat.

După întrevederea cu Iordache, în amurgul serii, Tudor, ieşind după obiceiul lui să controleze posturile de strajă, a întrebat de cei patru căpitani. Dar numai doi s-au prezentat, Enescu şi Urdăreanu. Din ordinul lui Tudor, ei au fost legaţi şi Urdăreanu a fost imediat spânzurat de o salcie. Enescu a scăpat în urma intervenţiei unor ofiţeri. „Moartea groaznică şi fără cercetare” a tânărului căpitan, mândria oştirii lui Tudor, a fost semnalul defecţiunii, care avea să facă jocul eteriştilor şi care explică cum a putut fi ridicat Tudor din mijlocul oştirii sale de o mână de arnăuţi.

Noaptea, toţi căpitanii pandurilor s-au adunat în faţa chioşcului unde dormea Tudor. Mulţi dintre ei erau rude cu Urdăreanu. Printre ei se aflau Vasile Crăpatul, Ion Fruntelată, Barbu Urleanu, Vasile Ghelmegeanu, Ioniţă Creţescu, care formau „puterea pandurilor”, în care „pandurii îşi puneau nădejdea şi credinţa”. Toţi fierbeau de indignare şi de ură.

Macedonschi, venind între dânşii, îi făcu proşti că suferă asemenea fapte şi le spuse că pandurii sunt contra lui Tudor. Primind asigurarea căpitanilor că vor urma poruncile lui, Macedonschi a sărit pe cal şi s-a dus să-l informeze pe Iordache. A doua zi, Iordache, Farmache, deli-başa Mihali şi Ghencea, însoţiţi de vreo 25 de arnăuţi, au venit să-i ceară socoteală lui Tudor pentru moartea lui Urdăreanu şi a celor 24 de panduri.

Tudor le-a răspuns „că se află cu sabia sa în patria sa”. Iordache i-a arătat apoi scrisorile către paşa de Silistra şi a citit legământul lui Tudor faţă de Eterie. Apoi, adresându-se căpitanilor de panduri, i-a întrebat dacă mai vor să rabde tirania unui căpitan atât de sângeros. Hagi Prodan, Dimitrie Macedonschi şi unii căpitani de panduri, mici boieri iniţiaţi în complot, au cerut ca Tudor să fie predat unui tribunal militar şi s-au declarat gata să-l urmeze pe Iordache.

Tudor a fost dezarmat, legat şi trimis prin Câmpulung la Târgovişte, unde Ipsilanti l-a predat celor mai odioşi dintre ofiţerii săi, lui Lassani şi Caravia, care, după ce l-au torturat o noapte, l-au căsăpit cu săbiile (27 mai). Fapta lui Ipsilanti a fost osândită chiar de duşmanii lui Tudor. El dăduse lui Iordache în scris garanţia că nu i se va întâmpla nimic lui Tudor şi că va fi predat teafăr divanului ţării, după cum Iordache luase acelaşi angajament faţă de căpitanii lui Tudor.

Or, sub pretextul ca Tudor să nu fie eliberat de o intervenţie populară, Ipsilanti nu l-a deferit tribunalului Eteriei, ci a lăsat să fie „asasinat - spune Karl Marx - în mod mârşav”. După moartea lui Tudor, cea mai mare parte a pandurilor, care de a doua zi şi-au dat seama că au fost înşelaţi, s-au împrăştiat în toate părţile, încât, până la Râmnic, din 5.000 n-au mai rămas decât 800 care s-au unit cu eteriştii.

Turcii au intrat în ţară la 1/13 mai şi au ocupat în acelaşi timp Moldova, Muntenia şi Oltenia. După ocuparea Bucureştilor, Cara Ahmed Efendi, chehaia-beiul paşei de Silistra, a pornit în urmărirea armatei eteriste, care se retrăsese spre Râmnicul-Vâlcea. La Târgovişte i se alăturaseră Sava, deli-başa Mihali şi bulucbaşa Ghencea cu 1.000 de arnăuţi, pe care Cara Ahmed i-a încorporat în armata sa.

Pentru a nu da răgaz acestuia să se unească cu Derviş Paşa, care, după ce ocupase Oltenia, luase poziţie lângă Drăgăşani, Ipsilanti dădu ordin armatei greceşti să-l atace. Dar la Drăgăşani, grecii au fost în parte măcelăriţi, în parte împrăştiaţi. Bătălia de la Drăgăşani (7/19 iunie 1821) pecetlui soarta Eteriei în Ţara Românească şi a lui Ipsilanti. Cuprins de groază şi ameninţat de turci şi de proprii săi soldaţi care-i cereau solda, Ipsilanti a fugit pe ascuns în Transilvania, de unde a fost dus şi închis în cetatea de la Munkacs.

După bătălia de la Drăgăşani, armata eteristă s-a împrăştiat. Vreo 800 de oameni au depus armele şi au intrat în carantina de la Turnu Roşu. Hagi Prodan, Mihaloglu şi Macedonschi, pe care austriecii au refuzat să-i primească, s-au retras cu restul pandurilor în Oltenia, unde s-au unit cu forţele de rezistenţă orânduite de Tudor Vladimirescu - sub comanda fratelui său Papa şi a căpitanilor Dumitru Gârbea şi Ghiţă Haiducul - în mănăstirile Tismana, Cozia, Hurez, Bistriţa, Polovraci şi Lainici.

Din poziţiile lor întărite, pandurii făceau dese incursiuni în regiunile de câmpie ocupate de turci. La Tâmna, ei atacară cu succes forţele turceşti, în luna iulie, ei opriră înaintarea turcilor pe Jiu. Dar în lupta de la Slobozia (lângă Târgu-Jiu), la 17 iulie, au fost înfrânţi de forţele superioare ale turcilor. Papa Vladimirescu şi Ghiţă Haiducul fură făcuţi prizonieri şi duşi dincolo de Dunăre, unde li se pierdu urma.

Macedonschi, Hagi Prodan şi Mihaloglu s-au retras în Valea Cloşanilor, unde au rezistat până la începutul lui august, când, pentru a nu cădea în mâinile turcilor, s-au refugiat în Transilvania. Cu aceasta, ultimele forţe de rezistenţă din Oltenia au fost lichidate. Ultimele cete de greci din Muntenia au fost urmărite şi nimicite de Sava şi adjutantul paşei de Silistra. Serdarul Diamandi, care se închisese cu 70 de arnăuţi în mănăstirea Cozia, s-a predat lui Sava cu toată garnizoana, în urma promisiunii acestuia că le va respecta viaţa.

Dar îndată ce au depus armele au fost aruncaţi în lanţuri şi trimişi la Constantinopol, unde au pierit cu toţii de sabie sau de ştreang. Sava, care spera să obţină răsplata turcilor prin zelul cu care şi-a urmărit foştii săi tovarăşi de credinţă şi de arme, avu aceeaşi soartă. După ce ţara fusese curăţată de eterişti, Sava, deli-başa Mihali şi baş-bulucbaşa Ghencea fură chemaţi la Bucureşti de chehaia-bei „ca să le facă cunoscut fiecăruia mulţumirea înaltei Porţi”. Ei au fost împuşcaţi şi cea mai mare parte din cei 800 de arnăuţi ai lor au fost măcelăriţi (6/18 august).

În Moldova, rezistenţa a fost mai dârză. La apropierea turcilor, eteriştii din Iaşi s-au retras spre Prut şi s-au întărit la Sculeni. Atacaţi de forţe superioare, cu toată rezistenţa lor eroică, au fost înfrânţi şi aproape toţi trecuţi prin sabie. Iordache şi Farmache, cu vreo 500 de combatanţi, s-au retras, după bătălia de la Drăgăşani, pe sub munţi, spre Moldova, cu intenţia de a trece în Basarabia.

La mijlocul lui iulie, ei au ajuns în ţinutul Dornei. Urmăriţi de turci, s-au adăpostit mai întâi în mănăstirea Slatina, apoi în mănăstirea Secu, puternic apărată de zidurile sale. Aici au rezistat 13 zile atacului turcesc şi nu s-au predat decât după ce turcii incendiaseră toate construcţiile de lemn şi biserica, unde pieri Iordache. Turcii n-au respectat condiţiile capitulării, trupele au fost măcelărite, iar Farmache a fost trimis la Constantinopol, unde a murit de sabia călăului. Cu acest episod s-a sfârşit mişcarea eteristă din Principatele române. Cu toate acestea, turcii mai ţinură sub ocupaţie cele două ţări încă un an, şi, în acest răstimp, desăvârşiră ruina începută de eterişti.

Mişcarea din 1821 n-a izbutit să răstoarne dominaţia otomană şi relaţiile feudale, să instituie libertatea şi egalitatea în drepturi şi să cucerească independenţa politică. Cauzele înfrângerii mişcării, care prin caracterul de masă şi prin programul său a fost preludiul revoluţiei din 1848, trebuie căutate în insuficienta dezvoltare a capitalismului şi în slăbiciunea forţelor sociale menite să realizeze sarcinile revoluţiei burgheze.

Slăbiciunile mişcării s-au vădit, pe plan politic, în încercarea lui Tudor de a se sprijini pe boierii rămaşi în ţară, în recunoaşterea stăpânirii lor, în renunţarea la unele dintre revendicările sociale şi la măsurile împotriva boierilor, ceea ce a frânt avântul revoluţionar al maselor. Cu toate acestea, mişcarea n-a fost zadarnică. Ea a pus capăt regimului fanariot care agravase exploatarea ţării şi adăugase la sarcinile către Poartă obligaţia de a întreţine toată protipendada şi clientela Fanarului. Restabilirea domniilor pământene a creat condiţii de mai mare stabilitate pentru dezvoltarea vieţii economice, sociale şi culturale şi a constituit un pas însemnat pe calea cuceririi independenţei naţionale.

Ecoul stârnit de mişcarea lui Tudor în Transilvania şi Moldova a fost o puternică manifestare a conştiinţei colective a poporului român. Sentimentul naţional care l-a însufleţit pe Tudor, identificarea patriei cu masele populare şi încercarea sa de a stabili o acţiune comună cu Moldova pentru câştigarea dreptăţilor celor două principate dovedesc că ideile de independenţă şi de libertate au pătruns în mase şi au devenit forţe materiale. În acelaşi timp a crescut în popor sentimentul de demnitate personală. „Acum fiii patriei au dobândit simţiri, se spune într-un memoriu boieresc. Şi de era a să mai zăbovi cu dobândirea, dar voi i-aţi grăbit spre deşteptare... De aceia, dar, vă îndreptaţi ca nu cumvaş obida şi dăznădăjduirea neamului să nască alţi Theodori”.

Programul şi experienţa revoluţionară a mişcării au fost pentru masele populare o şcoală care le-a pregătit pentru acţiuni mai largi şi mai puternice. Personalitatea lui Tudor Vladimirescu a rămas atât de vie în amintirea poporului, încât l-a însufleţit în toate luptele lui următoare, şi a inspirat atâta groază în sufletul exploatatorilor, încât în toate mişcările ţărăneşti ei aveau să vadă ridicându-se figura lui Tudor. În perioada imediat următoare mişcării, „spiritul de îndărătnicire şi de nesupunere” al ţăranilor s-a manifestat atât de puternic, încât clasa stăpânitoare n-a îndrăznit să exercite represiunea obişnuită în asemenea împrejurări.

La teama inspirată de ţărănime se adaugă faptul că principalii boieri, refugiaţi în Transilvania, nu s-au întors în ţară decât prin 1826, pentru a explica singulara moderaţie a clasei stăpânitoare. Astfel, după retragerea trupelor de ocupaţie turceşti, ţărănimea a cunoscut câţiva ani de uşurare. Marx a notat acest fapt: „Răscoala lui Vladimirescu (armata lui era compusă numai din ţărani) şi domnii pământeni au exercitat o influenţă moderatoare asupra boierilor... Anii 1822-1828 au fost cei mai buni pentru ţărani”.

Dar boierii nu s-au resemnat la restrângerea puterii şi a privilegiilor. Constatând că un popor care nu se mai teme „de ameninţări şi de biciuiri” nu mai poate fi adus la datoriile sale de supunere prin mijloacele de constrângere din trecut, ei îşi pun toată nădejdea într-o administraţie militară pe un timp anumit, în cursul căreia să poată întări puterea statului. Aceste condiţii aveau să fie realizate în 1828-1834, când, prin Regulamentul organic, marea boierime va concentra în mâinile sale toată puterea de conducere şi de con-strângere a statului modernizat.

Check Also

Poziţia lui Alexandru Pini faţa de Revoluţia din 1821

Într-adevăr, la prima vedere e de neînţeles cum Alexandru Pini, promotor tainic al acţiunii eteriste, …

Trăsături distinctive ale Revoluţiei pandurilor din 1821

Teza că revoluţia pandurilor a fost organizată de căpeteniile eteriste are drept corolar afirmaţia că …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Critica izvoarelor şi istoriografiei despre Revoluţia din 1821

Analizând critic documentele – nu o dată contradictorii – de la 1821, precum şi istoriografia …

Poziţia lui Constantin Samurcaş în timpul Revoluţiei din 1821

Omul de încredere al lui Alexandru Pini era vornicul Constantin Samurcaş. Ilie Fotino îl numeşte …