Sfârşitul lui Tudor Vladimirescu

Puncte de vedere

În istoriografia anului 1821, versiunea cea mai răspândită despre cauzele care l-au pierdut pe Tudor Vladimirescu pare a fi rămas aceea pusă în circulaţie de învingătorii lui de la Goleşti, versiune ce explică sfârşitul tragic al conducătorului revoluţiei româneşti prin propria lui vinovăţie, ce trebuia pedepsită, iar nu prin acţiunea forţelor străine de ţară, care aveau interesul să-l suprime.

La 24 mai 1821, la 3 zile după prinderea lui Tudor, autorii complotului organizat din ordinul lui Alexandru Ipsilanti, căpeteniile de arnăuţi Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache, Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonschi (ultimii doi din tabăra lui Tudor) au întocmit o declaraţie, sub formă de scrisoare către un conducător eterist, prin care încearcă să se justifice, vorbind de pe poziţia intereselor poporului din Ţara Românească: „...Slugerul Teodor, nesocotind asigurările date şi jurământul întărit prin sfânta evanghelie, anume: «a susţine drepturile poporului în această ţară şi a nu se abate în această privinţă de la calea cea dreaptă», şi lucrând potrivnic tuturor învoielilor, a jefuit ţara, după cum avem convingerea, a deşertat-o de toţi banii, pe ostaşi nu i-a plătit, şi a dat porunci să fie omorâţi în ascuns unii dintre bieţii panduri, precum şi alţii, fără vreo cercetare judecătorească; iar pe alţii i-a executat în public. Aflând noi de aceste fapte nelegiuite ne-am întrunit şi sfătuindu-ne împreună l-am declarat pe acest sluger nevrednic de slujbă ostăşască. De aceea am scris şi am rugat pe vornicul Grigorie Băleanu să vină încoace pentru a lua locul său, precum îl şi aşteptăm” (Semnează: Serdar Iordache, Ioan Farmache, Hagi Prodan, Dimitrie Macedonschi).

În diverse documente ale vremii sunt înregistrate explicaţiile eteriştilor cu privire la omorârea lui Tudor. Astfel, funcţionarii de vamă de la Turnu Roşu scriu într-un raport din 3/15 iunie 1821: „Se zice că Ipsilanti i-a adus învinuirea că din cauza lui, turcii au inundat Valahia. El [Tudor] ar fi purtat corespondenţă cu turcii ca un vânzător, ar fi trădat întreprinderea grecilor şi ar fi ordonat să fie executaţi mulţi insurgenţi greci. Ca atare, a fost condamnat la moarte şi executat drept călcător al prescripţiilor alianţei sfinte”. (Autorii memoriului nu-şi ascund îndoielile în legătură cu rolul jucat de Tudor).

Cronica lui Constantin Ducas, scrisă curând după evenimente, în a doua jumătate a anului 1821, afirmă că Tudor, fiind „de partea turcilor”, „a fost ucis pe bună dreptate, ca principalul vinovat al distrugerii grecilor”. Această versiune a fost însuşită şi de Ioan Dârzeanu, care o prezintă astfel, în cronica sa intitulată Revoluţiunea de la 1821: Făcut prizonier de Iordache şi dat spre cercetare lui Vasile Caravia, slugerul Tudor „s-au mărturisit cu dăsluşire câte au lucrat spre aducerea turcilor în ţară şi tot planosul ce au avut [împotriva eteriştilor], după cum şi scrisorile sale [cu turcii] să prinseseră dă către sărdaru Iordache”.

O întreagă literatură istorică filoeteristă a răspândit şi multiplicat aceste acuzaţii, insistând asupra vinovăţiei legăturilor lui Vladimirescu cu turcii şi a călcării jurământului faţă de Eterie. Sunt scrieri care, inducând în eroare cercetările până în vremea noastră, nu pot fi trecute cu vederea, ci trebuie examinate atent, spre a se da la iveală valoarea lor reală: Eteristul I. Rizo Nerulos, ministrul lui Mihai Suţu, în Histoire moderne de la Grece (Geneva, 1828), vorbeşte despre „trădarea” „laşului Vladimirescu”, care „a cooperat în secret cu turcii pentru distrugerea armatei lui Ipsilanti”. (In cursul expunerii, autorului îi scapă însă calificativul de „invazie”, aplicat întreprinderii lui Ipsilanti în ţările româneşti, precum şi recunoaşterea faptului că moldovenii şi valahii nu s-au alăturat acţiunii eteriste).

Alexandru Suţu, în Histoire de la revolution grecque (Paris, 1829), afirmă că, la venirea turcilor, Tudor Vladimirescu a trecut de partea lor: „s-a îndreptat spre Câmpulung pentru a surprinde pe Nicolae Ipsilanti şi a-i nimici micul lui corp de armată”. Atunci, Iordache Olimpiotul a fost „trimis de Alexandru Ipsilanti pentru a ataca pe acest trădător”. Iordache a interceptat o scrisoare a lui Vladimirescu către turci. A izbutit să-l aresteze la Goleşti, după ce a ţinut un discurs, „aruncând priviri înflăcărate pe deasupra frunţii palide a şefului valah”.

Tudor - spune Ilie Fotino - „urmând a lucra pe sub mână într-un mod cu totul contrar situaţiunii care îl produsese [contrar Eteriei] îşi pierdu, în cele din urmă, chiar şi viaţa”. Nenorocirea lui a venit din faptul că a intrat în corespondenţă secretă cu turcii, „pentru apărarea cauzei sale”. Thomas Gordon, în istoria sa din 1832, argumentează că Vladimirescu „a fost executat pe dreptul”, fiindcă se întorsese împotriva eteriştilor, înţelegându-se cu turcii; „însă, din nefericire, în loc să fie condamnat şi executat în chip regulat, Ipsilanti a îngăduit să fie omorât în chip barbar, prin lovituri de sabie, de Caravia şi Lassanis”.

În concepţia eteriştilor şi a filoeteriştilor, Tudor era deci socotit ca trădător, fiindcă a refuzat să lupte împreună cu Ipsilanti contra turcilor. Această concepţie se menţine până astăzi. Sunt semnificative observaţiile pe care le face N. Andriotis, în revista „Ellinika Apospasma” din 1930: „Tudor Vladimirescu... după ce făgăduise să colaboreze cu ei (eteriştii) pentru lupta comună de eliberare, dintr-odată s-a întors în contra lor şi a declarat că «dacă grecii vor să lupte pentru libertate, să meargă în ţara lor».

Fireşte că nu e locul aici să se cerceteze acest curios naţionalism al lui Tudor Vladimirescu faţă de o luptă atât de sfântă pentru toată Peninsula Balcanică, stăpânită de turci. Şi nici nu e locul de a cerceta, unde a fost mai mare viclenia: în felul în care a fost ucis Tudor sau în revolta acestuia faţă de răsculaţii eleni?” Autorul adaugă că „locul şi mediul ales de Ipsilanti, ca să proclame sunetul deşteptării, era cel mai nepotrivit, după cum au arătat evenimentele”.

Relativ recent (1962), Notis Botzaris s-a asociat la ideea că Tudor Vladimirescu „s-a comportat loial faţă de Eterie până în momentul renegării lui Ipsilanti de către Alexandru I, dar după aceea, pentru a-şi atinge scopul personal, acela de a deveni cu brice preţ prinţ în Valahia, a vrut să-şi renege angajamentele luate faţă de Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache, şi, prin ei, faţă de Eterie, plătind această trădare cu viaţa. Întreaga sa acţiune revoluţionară este pătrunsă de incoerenţă, din cauza faptului că singurul lucru pe care îl dorea cu sinceritate era să devină domn... N-a fost deci surprinzător faptul că Eteria l-a calificat drept trădător şi i-a aplicat pedeapsa cuvenită într-o asemenea împrejurare”.

Înregistrăm şi interpretarea lui S.I. Samoilov: „Orientarea antiturcească a răscoalei [pandurilor] a fost absolut evidentă, chiar din primele zile şi s-a menţinut până la sfârşitul ei”. „După omorârea lui Vladimirescu, aproape toată oastea lui a trecut de partea lui Ipsilanti, pentru a continua lupta”. Pandurii nu s-au opus arestării şefului lor, deoarece erau „nemulţumiţi de politica rupturii cu Eteria şi cuprinşi de bănuiala că Vladimirescu ar fi intrat în legătură cu Turcia”.

În plus, ei erau „puternic dezamăgiţi de refuzul [căpeteniei lor] de a rezolva problema desfiinţării prestaţiilor feudale şi nemulţumiţi de măsurile aspre ale lui Vladimirescu faţă de acei care încercau să pună mâna pe pământurile moşiereşti şi să se răfuiască cu stăpânii acestor pământuri”. „La 27 mai, potrivit sentinţei statului major al eteriştilor, Tudor Vladimirescu a fost condamnat la moarte în urma acuzaţiei de a fi avut legături criminale cu inamicul şi de a fi desfăşurat o activitate secretă împotriva Eteriei”.

În cadrul istoriografiei noastre, dificultăţile pe care le ridică tema 1821 au fost mereu subliniate. Astfel, în 1860, „Revista Carpaţilor” făcea observaţia că „faptele [de la 1821] sunt atât de întunecat cunoscute”. Cu deosebire, „partea morală a acţiunii lui Tudor Vladimirescu este atât de încâlcită, încât dacă ne-am lua după aceşti scriitori (e citat, spre exemplu, Alexandru Suţu) ne-am vedea nevoiţi a-l osândi [pe Tudor] noi înşine”. O serie de cercetători au luat apărarea lui Vladimirescu, negând presupusa înţelegere intervenită între el şi turci în scopul distrugerii eteriştilor.

Se argumentează că mişcarea pandurilor şi acţiunea lui Ipsilanti au fost tot timpul solidare, şi că Tudor a rămas până la capăt un eterist consecvent, dar că, din păcate, conducătorii Eteriei, Alexandru Ipsilanti şi Iordache Olimpiotul, şi-au pierdut încrederea în comandantul pandurilor. Cu alte cuvinte, prinderea şi omorârea lui Tudor de către eterişti n-au decurs din existenţa unei contradicţii obiective între cele două mişcări, ci au fost rezultatul unor neînţelegeri şi animozităţi de natură subiectivă, întreţinute de bănuieli reciproce neîntemeiate.

Iată interpretarea lui I.C. Filitti (ipoteză însuşită şi de alţi istorici): Când s-a aflat că „ajutorul rusesc nu va veni”, „Tudor a explicat lui Ipsilanti [la întrevederea lor], fără a-l convinge, că odată ce sprijinul rusesc lipsea, el nu se putea ridica făţiş împotriva turcilor, căci ar însemna să expuie ţara la o zadarnică vărsare de sânge şi pustiire. Vinovat de călcare de credinţă nu era Tudor, cum neînţelegător al realităţii, a interpretat Ipsilanti, ci ţarul Rusiei care, influenţat la Laybach de Metternich, îşi uitase cuvântul”. „De partea turcilor, nu s-a dat însă Tudor nici atunci, cum pe nedrept l-au învinuit grecii... El a rămas numai în expectativă şi, de acord cu boierii, cerea şi Rusiei, şi Austriei, ca măcar să împiedice intrarea în ţară a trupelor turceşti.

Apoi, când turcii, totuşi, trec Dunărea, Tudor, părăsind Bucureştii, se îndreaptă tocmai în aceeaşi direcţie în care se retrăsese şi Ipsilanti (sublinierea autorului) şi, din Cotroceni, dă o proclamaţie care dezvăluie, încă odată, adevăratul şi statornicul său gând” (de a se uni cu eteriştii în vederea luptei cu turcii). „In sfârşit, Cioranu ne-a păstrat ultimele cuvinte ale lui Tudor către Iordache Olimpiotul care, rău informat şi neînţelegător, îl învinuia de trădare faţă de eteria cu care se legase prin jurământ. «Vreţi să mă omorâţi?... Turcii sunt în ţară, dar nu sunteţi în stare, şi nu veţi fi niciodată, a vă bate cu dânşii, cu ispravă». Mi se pare că era o ultimă propunere leală de colaborare pentru cauza comună a liberării de sub turci. Ea a fost respinsă, şi Ipsilanti s-a lipsit, prosteşte, de un concurs preţios care, poate, ar fi schimbat cursul evenimentelor”.

Şi în altă parte, I.C. Filitti susţine că Vladimirescu a pierit din pricina unei regretabile lipse de înţelegere din partea şefilor eterişti, care deveniseră bănuitori şi de rea-credinţă. În fond, Vladimirescu n-a fost ostil eteriştilor (cu toate reproşurile pe care le-a adus lui Alexandru Ipsilanti), ba chiar a dorit unirea cu grecii lui Ipsilanti, cauza pandurilor şi a eteriştilor fiind comună: „În drumul său spre Piteşti, el [Tudor] era în acord nu numai cu străinii din oastea lui, dar şi cu Ipsilanti (în ceea ce priveşte lupta antiotomană). O înţelegere cu acesta însă nu mai era cu putinţă. Tudor învinuia pe greci «că s-au viclenit şi s-au încercat a-i debanda oastea». Eteriştii erau convinşi că Tudor uneltise distrugerea lor în unire cu turcii. Pe acest motiv l-au sacrificat în noaptea de 26 spre 27 mai”.

Ca şi I.C. Filitti, acad. Andrei Oţetea accentuează unitatea dintre cele două mişcări. Însă în ampla prezentare a evenimentelor pe care ne-o oferă acest din urmă autor, actele lui Vladimirescu apar într-o lumină diferită. Sinteza lui Andrei Oţetea lămureşte sfârşitul lui Tudor în felul următor: „Atâta timp cât a crezut-o sprijinită de Rusia, Tudor a rămas credincios Eteriei”.

Ridicarea comandantului pandurilor din mijlocul taberei sale de la Goleşti, de către Iordache, cu învoirea căpitanilor de panduri, şi trimiterea lui la Ipsilanti, care l-a omorât, n-ar fi fost cu putinţă dacă Tudor şi mişcarea sa revoluţionară nu făceau parte din Eterie: „Cum s-a putut - întreabă autorul - ca un comandant de oştire, ca Tudor, să poată fi ridicat din mijlocul taberei sale de o mână de arnăuţi...?”. Cauza a fost că „mişcarea lui Tudor a pornit în înţelegere cu Eteria care pregătise insurecţiunea generală a popoarelor creştine din Turcia europeană”.

Vladimirescu a fost înlăturat de eterişti, pentru că se înţelesese în ascuns cu turcii să lovească oştirea eteristă. În ultima perioadă, atitudinea lui s-a caracterizat prin duplicitate: Pe de o parte, la începutul lui mai, Tudor a stabilit împreună cu Sava să atace pe turci, în timpul înaintării acestora spre Bucureşti. „înţelegerea aceasta n-avea sens decât dacă se baza pe o politică de colaborare cu Ipsilanti. Şi, în adevăr, ea a fost pecetluită, la 8/20 mai, printr-o manifestaţie publică de solidaritate cu Eteria. După slujba săvârşită la mitropolie, Tudor şi Sava ridicară steagul elefteriei (libertăţii)”.

Dar punerea în aplicare a acestui plan de colaborare a fost zădărnicită, mai ales de Sava, care, fiind înţeles deja cu turcii, nu s-a prezentat, cum convenise, în tabăra lui Tudor de la Cotroceni. Susţinerile lui Andrei Oţetea despre reafirmarea de către Tudor a solidarităţii sale cu Eteria, în momentul intrării turcilor în ţară, se sprijină pe spusele lui Aricescu (care, la rându-i, trimite la relatările povestitorilor Filimon şi Fotino): „În ziua de 8 mai, după ce făcură sfeştanie la mitropolie, ridicară şi Tudor şi Sava steagul libertăţii, după exemplul eteriştilor”.

Înainte de a se retrage din capitală, la 15 mai, - continuă Andrei Oţetea -, Tudor a eliberat pe boierii divanului, pe care-i ţinuse până atunci la dispoziţia lui, sub pază, la Belvedere, pentru a-i trimite acum la Târgovişte, unde se afla Alexandru Ipsilanti: „Măsura aceasta înseamnă că Tudor punea la dispoziţia lui Ipsilanti guvernul ţării şi constituie cea mai bună dovadă că era hotărât să facă cauză comună cu Ipsilanti”.

În sprijinul acestei afirmaţii este citat un act semnat de Tudor, la 14 mai, şi dat căpitanului Simion, în care se vorbeşte de zece panduri ce vor însoţi pe boieri până la Târgovişte, ordonându-se să nu fie supăraţi de nimeni „atât la mergere, cât şi la întoarcere”. În timpul retragerii Adunării norodului spre mănăstirile întărite din Oltenia, se produce întâlnirea lui Tudor cu eteriştii lui Iordache, la Goleşti (18 mai). Acordul intervenit cu acest prilej este prezentat de Andrei Oţetea ca „o ultimă încercare [a lui Tudor] de colaborare cu Ipsilanti”: „Tudor a promis să rămână credincios Eteriei şi să atace pe turci cu corpul său peste Olt”.

Pe de altă parte, după evacuarea Bucureştiului, Vladimirescu a încheiat un acord de cooperare militară cu turcii, împotriva lui Ipsilanti: „Planul concertat între turci şi Tudor era ca acesta, înaintând spre Câmpulung,... să taie retragerea eteriştilor spre munţi”. „Toţi scriitorii contemporani sunt de acord asupra faptului că Tudor s-a înţeles cu turcii pentru a lovi pe Ipsilanti”. Corespondenţa lui Vladimirescu cu chehaia-bei al paşei de Silistra, comandantul trupelor de invazie în Ţara Românească, a fost însă interceptată de eterişti.

„Prinderea unui al doilea curier, trimis de Tudor chiar de la Goleşti lui chehaia-bei, dovedi lui Iordache că scena înfrăţirii [din 18 mai de la Goleşti] n-a fost decât o comedie şi că intenţia lui Tudor era de a face cauză comună cu turcii pentru a alunga pe Ipsilanti şi pe aderenţii lui din ţară”. Atunci, Iordache a luat măsuri energice pentru îndepărtarea lui Tudor. Lucrurile s-au precipitat repede: „acordul lui Tudor cu turcii, interceptarea corespondenţei sale de către eterişti (sau poate trădarea ei de către turci), arestarea, judecarea şi executarea lui Tudor - toate acestea în răstimp de câteva zile”.

Andrei Oţetea explică mai departe că Iordache n-ar fi putut aresta pe Tudor, dacă acesta n-ar fi fost părăsit de partizanii săi. Or, nu numai căpitanii de arnăuţi intraţi în Adunarea norodului, dar şi căpitanii de panduri, precum şi toată oastea ţărănească, condamnau aspru politica de înţelegere a lui Tudor cu turcii. „Căpitanii ridicaţi din mijlocul ţărănimii noastre” nu vedeau în Tudor „decât un mandatar al Eteriei”...; întreaga oştire de panduri ştia că ea a fost pornită de Eterie, prin Tudor, la lupta pentru dezrobirea ţării de sub jugul turcesc - luptă dusă în comun cu grecii şi cu ceilalţi creştini din Imperiul otoman -, şi voia să rămână „credincioasă scopurilor iniţiale ale mişcării”. „Refuzul căpitanilor de panduri de a-şi urma şeful în politica în care acesta se angajase, desăvârşea ruptura dintre oştire şi comandantul ei şi pecetluia soarta lui Tudor”.

Autorul citează pasaje din cronicile lui Mihai Cioranu şi Chiriac Popescu, în care se vorbeşte despre încercările lui Tudor de a întări disciplina oştirii sale şi despre nemulţumirea produsă în rândul pandurilor de asprimea lui Vladimirescu, nemulţumire ajunsă până la revoltă, în momentul executării căpitanului Ioan Urdăreanu. Sunt reproduse apoi acuzaţiile cuprinse într-o declaraţie dată de D. Macedonschi în Rusia (luată în considerare şi de Liprandi), care afirmă că Tudor a primit bani de la vistierie pentru plata ostaşilor, dar că şi i-a însuşit, trimiţându-i „locuitorului Ghiţă Opran din oraşul Ruşava [Orşova]”. De aceea - continuă Macedonschi - „pentru dovedirea lui în faţa divanului şi a mitropolitului şi pentru judecarea lui în chestiunea menţionată, precum şi pentru faptul că omora pe ascuns, în timp de noapte, oameni şi căpitani, cât şi pentru alte fapte comise, depăşind atribuţiile sale, Vladimirescu a fost dat... căpitanului Iordache pentru a-l duce la Ipsilanti, cu condiţia ca nimeni să nu se atingă de viaţa lui”.

Aşadar, în sinteza lui Andrei Oţetea, epilogul lui Tudor vine să confirme teoria caracterului antiotoman al revoluţiei din Ţara Românească: Insurecţia pandurilor a evoluat în cadrul Eteriei; începând însă dintr-un anume moment, Tudor se îndepărtează, oscilând, de mişcarea grecească, apropiindu-se de turci, împrejurare care i-a adus sfârşitul. Potrivit acestei interpretări, Eteria a avut dreptate trăgându-l la răspundere pe Tudor, căci politica lui de apropiere de turci se făcea în dauna mişcării la care Vladimirescu însuşi se afiliase. Nu aveau conducătorii Eteriei datoria să înlăture pe ofiţerul care dezmembra mişcarea? De altfel, această politică finală a lui Tudor a fost respinsă şi de oastea pandurilor: „Soarta lui Tudor a fost pecetluită din clipa când a sacrificat cauza ţărănimii pentru a se învoi cu boierii şi a rupt cu Eteria pentru a se înţelege cu turcii”.

„Prin acordul său cu boierii, Tudor a pierdut încrederea şi sprijinul maselor populare şi a fost silit, pentru a-şi salva situaţia, să se înţeleagă cu Ipsilanti sau cu turcii. Tudor a încercat şi una şi alta, dar n-avea să găsească la capătul disperatelor sale încercări decât înfrângerea şi moartea”. „Toţi contemporanii sunt unanimi în a afirma că ceea ce l-a pierdut pe Tudor a fost corespondenţa sa secretă cu turcii”. „Dacă considerăm... mişcarea lui Tudor Vladimirescu ca independentă de revoluţia grecească, întâmplarea de la Goleşti, unde comandantul suprem al unei oştiri a fost ridicat din mijlocul armatei sale de o mână de oameni, fără ca cineva să schiţeze măcar un gest de împotrivire, ar fi de neînţeles şi unică în istorie”.

La prima vedere, concepţia prezentată mai sus (cu variantele ei) pare să aibă acoperire documentară. Totuşi, se va dovedi că la aceste rezultate s-a ajuns printr-o interpretare contestabilă a documentelor şi, în special, prin neglijarea mărturiilor care contrazic teza afilierii lui Tudor la Eterie. Faptele trebuie restabilite, cu sensul lor adevărat, iar pentru aceasta e necesară analizarea atentă şi critică a tuturor izvoarelor (respingându-se metoda selectării de mărturii care să ilustreze o teză anumită). De la începutul şi până la sfârşitul mişcării, linia lui Tudor nu s-a confundat cu cea eteristă.

El a urmat „politica ţării lui”, cum a explicat, de altfel, dintru început, eteriştilor, când aceştia s-au alarmat de declaraţiile antifanariote pe care le-a făcut în Oltenia, de îndată ce a ridicat steagul revoltei. Lupta sa era socială şi naţională. Nu se războia însă cu Poarta, ci cu fanarioţii. Această orientare se desprinde fără echivoc din proclamaţia de la Padeş, şi este exprimată, încă mai direct, în scrisoarea către Francisc I, împăratul Austriei, din 26 ianuarie: „De la o vreme încoace grecii fanarioţi ne-au închis drumul şi uşile prea puternicii noastre împărăţii şi aşa ne mănâncă numiţii pre noi de vii, nemaiavând unde să ne plângem”.

Desigur, Tudor nu excludea colaborarea, în anume condiţii, cu mişcarea de eliberare a grecilor. Raporturile sale cu Eteria au evoluat de la un anumit acord iniţial (explicabil prin înţelegerea ce o avea Tudor pentru cauza revoluţionară a dezrobirii poporului grec, şi izvorât, totodată, din posibilitatea intrării în război a Rusiei, aşa cum trâmbiţau eteriştii) la opoziţie şi conflict acut, pricinuite de faptul instalării armatei eteriste, ca forţă invadatoare, pe teritoriul ţării noastre şi de voinţa lui Ipsilanti de a domina nestingherit în Valahia.

În luna februarie, în cursul tratativelor cu Iordache de la Ţânţăreni, Vladimirescu s-a declarat favorabil mişcării greceşti, dar a ţinut totodată să se delimiteze de ea, împotrivindu-se ferm ideii de a-şi uni forţele cu eteriştii. Cu puţin timp mai înainte, el elaborase „Cererile norodului românesc”, act din care reiese că obiectivele revoluţiei româneşti, aşa cum le concepea conducătorul Adunării norodului, erau de altă natură decât obiectivele Eteriei.

Alături de alte documente, scrisorile lui Ignatie Iacovenco conţin informaţii concludente despre caracterul unitar al politicii lui Tudor pe tot parcursul răscoalei:

  • 9 martie 1821: După unii - notează Iacovenco - Ipsilanti „se sileşte a convinge pe Tudor pentru o acţiune comună”; dar din actele acestuia rezultă o orientare diferită.
  • 24 martie 1821: „Tudor nu se uneşte cu Ipsilanti, ci roagă pe boieri să se unească şi ei cu mişcarea populară”.
  • 14 aprilie 1821: „Ipsilanti, care s-a aşezat la Colentina, văzând că nu poate îndupleca pe Tudor de partea sa, s-a dus la Târgovişte”.
  • 30 mai 1821: Tudor a fost arestat de căpitanul Iordache şi dat în mâna principelui Ipsilanti, la ordinul căruia a fost ucis, ca vinovat de „acţiune contrară grecilor”.

Atitudinea faţă de turci a lui Vladimirescu este de la început şi până la sfârşit de o deplină consecvenţă: Războiul cu turcii nu intră în programul mişcării revoluţionare româneşti (căci Principatele, aflate sub suzeranitatea Porţii otomane şi sub protectoratul curţii imperiale ruseşti, erau relativ autonome); însă, izbucnirea lui era de aşteptat, mai ales în urma venirii şi rămânerii în ţară a lui Ipsilanti, cu o armată care, masacrând pe turcii neînarmaţi, proclama ca deviză cucerirea Constantinopolului.

Tudor repetă mereu declaraţia că nu luptă cu turcii - fiindcă, realmente, el nu avea nevoie de acest război -, şi se străduieşte din răsputeri să evite invazia otomană. Face însă pregătiri de apărare şi de luptă, pentru eventualitatea atacului turcesc şi pentru dobândirea „dreptăţilor ţării”, „prin vărsare de sânge împotriva vericăruia vrăjmaş să va arăta călcătoriu acestor dreptăţi” (Proclamaţia către locuitorii judeţelor din 20 martie).

Trebuie precizat că Alexandru Ipsilanti n-a venit în Principate ca liberator. La Iaşi, la 23 februarie, pornindu-şi acţiunea, el a dat publicităţii o proclamaţie către locuitorii Moldovei, în care elogia pe domnitorul fanariot Mihai Suţu, afirmând că „stăpânirea acestui Principat rămâne ca şi până acum, şi cu aceleaşi pravile”. „într-adevăr, vă zic, o locuitori ai Moldaviei, că pronia cerească v-a dăruit pe Domnul ce vă cârmuieşte astăzi, pe Mihai Vodă Suţu, protector zelos al drepturilor patriei voastre, părinte şi binevoitor al vostru. Fiţi încredinţaţi că Măria Sa este astfel precum îl numesc; şi uniţi-vă cu înălţimea Sa pentru paza fericirii voastre; şi dacă, din întâmplare, nescaiva desperaţi turci ar năvăli în ţara voastră, nu vă temeţi nicidecum; căci o putere tare e gata să pedepsească îndrăzneala lor”.

Ipsilanti cerea deci poporului român să se supună mai departe despotismului fanariot şi să dea ajutor stăpânitorilor săi, pentru ca aceştia să cucerească Constantinopolul, chiar dacă ţara se expunea astfel urgiei turceşti şi devenea teatru de război. Oprirea pe timp nedefinit a lui Ipsilanti în Ţara Românească, în ciuda declaraţiilor sale iniţiale că se află doar în trecere, a reprezentat un dezastru pentru Principate. Această atitudine a nemulţumit pe mulţi dintre eteriştii care îl urmau, şi cu atât mai mult a indignat pe Tudor.

Să recapitulăm împrejurările care au determinat conflictul de neîmpăcat dintre cei doi conducători de răscoală. Iată unele observaţii ale lui Ilie Fotino: O serie de eterişti, animaţi de dorinţa de a lupta pentru eliberarea patriei lor, s-au depărtat de Ipsilanti. „Căci, pe când la început Ipsilanti promitea în proclamaţiile sale că va trece Dunărea spre a se uni cu oştirile care-l aşteptau sub arme în provinciile de peste Dunăre, Serbia şi Bulgaria, şi a năvăli apoi împreună cu ele în Tracia, Macedonia şi Grecia, pentru realizarea grandioaselor proiecte ale acestei revoluţii, ei îl văzură, din contră, pierzându-şi timpul la Târgovişte...; iar pe unii din căpitanii lui, spre exemplu pe Duca, Caravia şi alţi bărbaţi de arme, în care sta toată speranţa de izbândă a acestei întreprinderi, îi văzură jefuind poporul fără sfială şi sfâşiind nenorocita Ţară Românească”.

Mai mult decât atât, Ilie Fotino arată că rostul tactic al rămânerii lui Ipsilanti în Valahia, după ce proclamase revoluţia antiotomană a grecilor, era gândul de a provoca invazia turcească pe teritoriul românesc, invazie care să determine apoi pe ruşi a porni un război de pedepsire a Porţii pentru violarea tratatelor, căci acestea nu îngăduiau trecerea Dunării de către armata otomană. Ipsilanti „credea că turcii, sub nici un motiv nu s-ar fi lăsat de o invaziune în aceste provincii”, şi atunci „negreşit urma să se turbure pacea între cele două puteri, Rusia şi Turcia, speranţă pe care a conservat-o până în ultimul moment”. Socotea că la venirea armatei otomane, „el, aflându-se întărit, ar putea să se împotrivească pentru câteva zile contra turcilor, până să sosească oştirile ruseşti”. După aceea, va înainta (cu ruşii) spre Grecia. „Aceste intenţiuni le exprimase însuşi, în cele din urmă, către cei mai intimi de pe lângă dânsul”.

Duşman al puterii lui Tudor, Ipsilanti acţiona în favoarea menţinerii în Principate a cârmuirii fanariote; după ce pustiise aceste ţări, le voia şi invadate de turci, pentru ca astfel să se iste aici un război ruso-turc, prielnic mişcării sale. Cum sugerează Laurencon, Ipsilanti considera că are dreptul să dispună de soarta Principatelor, pentru simplul motiv că tatăl şi bunicul lui domniseră câtva timp aici, iar el se închipuia prinţ ereditar. Această împrejurare îl făcea să arboreze un prestigiu de suveran. În aceste condiţii, încercarea lui Tudor de a-l îndepărta pe Ipsilanti de pe teritoriul Ţării Româneşti apare pe deplin justificată. Principele fanariot a fost împiedicat de comandantul pandurilor să se aşeze în Bucureşti şi să-şi subordoneze divanul. I s-a cerut apoi să-şi respecte declaraţiile şi să treacă Dunărea.

Scrisoarea pe care Tudor a trimis-o lui Ipsilanti la 14 aprilie, prin intermediul divanului, este o luare de poziţie împotriva instalării şefului Eteriei şi a trupelor sale pe teritoriul Valahiei, fapt ruinător pentru „ţara, care suferă acum neîncetat”. Asigurările date prin proclamaţii nu se îndeplinesc. „Promiţând că doar vor trece, ei [eteriştii] se întăresc pe pământul patriei noastre. Dispreţuind cârmuirea legiuită pământeană, nesocotind poruncile (Evangheliei), călcând sfintele datorii ale găzduirii, cerând ceea ce e cu neputinţă de la un popor prea sărac, neauzind strigătele săracilor asupriţi fără milă, într-un cuvânt fac ce vor din ţara aceasta, care i-a primit cu bunătate. În numele lui Dumnezeu opriţi neomenia oamenilor dvs., milostiviţi-vă de un popor nevinovat, ticălos şi asuprit pe nedrept, faţă de care... datoraţi multă recunoştinţă, cinstire şi îngrijire. Destăinuiţi-ne în mod sincer timpul cât veţi mai rămâne aici”... „Rechemaţi pe ispravnicii numiţi de dvs. ca să vedem încotro mergem şi să putem face faţă greutăţilor noastre nemaipomenite”. Trebuie „să ne îngrijim ca patria noastră să nu ajungă pradă şi a celor care sunt înfuriaţi împotriva noastră (pradă turcilor). Dar şi în calea acestei intenţii bune este o piedică supărătoare: oamenii dvs. care ocupă drumurile, împiedică corespondenţa noastră cu compatrioţii noştri din Braşov”.

La sfârşitul lunii aprilie şi începutul lui mai, conflictul dintre Tudor şi Ipsilanti ajunsese atât de ascuţit, încât singura lui rezolvare părea să fie o înfruntare armată. Divanul Ţării Româneşti, sub influenţa lui Tudor, scrie lui Metternich că „pământenii, ce s-au a rădicat pentru dreptăţile lor”, fiind jefuiţi acum de arnăuţii lui Ipsilanti, „vor fi siliţi să se bată cu ei pentru hrană”. Acest memoriu către Metternich conţine tabloul ţării invadate de trupele lui Ipsilanti, şi care ajunsese în pragul războiului civil: „Săracii lăcuitori, luând pe un Theodor Vladimirescul căpetenie lor, s-au a rădicat împotriva tiranilor jăfuitori, cerând de la prea Înalta Poartă scăpare de ei”, iar noi - declară boierii de pe lângă Tudor - „ne-am unit” cu norodul, fiindcă cererile lui sunt „drepte”.

A venit însă Ipsilanti, cu oamenii lui, care „pe toţi lăcuitorii i-au jefuit şi i-au prăpădit”...; „toţi tâlharii arnăuţi, cuprinzând şi stăpânind mai toate judeţele ţării” despoaie, pustiesc şi maltratează poporul, încât „nici însuşi sărăcia n-au fost destoinică a umbri [a apăra] pe ticăloşii ţărani de hrăpirea acestor tâlhari”... „Sale întregi s-au împrăştiat”, plugarii se află în „neputinţă... de a-şi semăna arăturile”, negoţul a încetat cu totul. Se produce „risipirea norodului” şi se întrezăreşte spectrul înfricoşător al foametei. Ca un protest împotriva barbariei, memoriul notează, printre altele, că arnăuţii, „drept jucărie, aruncând pe prunci în sus, îi sprijinea în ascuţitul săbiilor”... Acestea şi multe altele le fac „oameni ce mărturisesc a noastră credinţă”.

Actul reînnoieşte cererea ca împăraţii Austriei şi Rusiei să intervină pe lângă sultan în favoarea Principatelor. Ţara Românească recunoaşte suzeranitatea Porţii şi protectoratul Curţii imperiale ruseşti, dar cere să se pună capăt regimului fanariot: „Să ni să dea strămoşăştile noastre privileghiuri şi cele din vechime obiceiuri care le-au avut pământul”; să fim readuşi „la cea dintâi stare bună, cu o dreaptă otcârmuire”... „Şi ne făgăduim, în numele măririi sale [împăratul Austriei] şi al monarhului Alexandru, împăratul Roşii [„protectorul aceştii ţări”] că vom păzi şi noi nestrămutat toate câte strămoşii noştri s-au făgăduit la prea înalta Poartă, când au cerut-o ocrotitoare ţării”... În acelaşi timp, memoriul protesta împotriva intrării turcilor în Valahia (fapt ce s-a produs la începutul lunii mai).

Silirea lui Ipsilanti să părăsească Ţara Românească era o necesitate. El provoca venirea turcilor, fără ca armata sa dezorganizată să poată oferi Principatelor vreo garanţie de apărare. Ipsilanti dăduse semnalul insurecţiei greceşti, dar aşezarea lui aici nu era de vreun folos nici măcar cauzei eliberării Greciei, lucru pe care începeau să-l înţeleagă chiar şi eteriştii, mai ales după ce s-a aflat că în loc să vină armata rusă, în ajutorul Eteriei, Turcia primise dezlegarea, din partea Sfintei Alianţe, de a ocupa Principatele; nu se producea deci războiul scontat, între cele două puteri.

E de reţinut şi faptul că şeful Eteriei, după sosirea lui la Târgovişte, „nu a acordat nici o atenţie pregătirii oastei sale în vederea acţiunii contra inamicului. S-a ocupat numai de lansarea zvonurilor cu privire la... participarea Rusiei şi Austriei [la războiul cu turcii]...” (etc.). Când, la începutul lui mai, s-a primit ştirea că turcii au trecut Dunărea, în lagărul eteriştilor, „câţiva oameni care mai raţionau, s-au dezmeticit şi au văzut în conducătorul lor un om cu totul incapabil pentru o astfel de acţiune”.

Alungarea lui Ipsilanti de către Tudor era legitimă, indiferent de împrejurarea că acest lucru corespundea cu dorinţa sultanului, întrucât Tudor acţiona în numele Ţării Româneşti, iar nu în numele Porţii. La 7/19 mai, consulul Fleischhackl îl înştiinţează pe Metternich că eteriştii, ostili lui Tudor, încearcă să smulgă din mâinile pandurilor mănăstirile întărite din Oltenia. Raportul adaugă că „relaţiile dintre cei doi conducători sunt atât de încordate, încât Tudor intenţionează probabil să-l atace şi să-l izgonească pe Ipsilanti, dacă Poarta acceptă să soluţioneze... plângerile poporului român împotriva silniciilor şi stoarcerilor fanarioţilor”.

Din memoriul divanului către Metternich, rezumat mai sus, reiese insă că armata lui Ipsilanti, prin prădăciunile ei, adusese Ţara Românească într-o asemenea situaţie, încât ridicarea populaţiei împotriva lui Ipsilanti - şi deci atacarea acestuia de către Tudor - avea să fie inevitabilă, indiferent de poziţia Porţii faţă de „Cererile norodului românesc”. Toate izvoarele concordă în prezentarea acestei realităţi: „Nici chiar oştirile turceşti ce au trecut în multe rânduri peste aceste nenorocite pământuri, niciodată n-au venit până la asemenea nelegiuiri” (Mihai Cioranu).

Eteriştii lăsau, în trecerea lor, „urmele unei totale pustiiri”, afirmă Liprandi. Când sultanul a ordonat ocuparea Principatelor, poziţia lui Tudor faţă de turci se schimbă (din cauza atitudinii ostile a Porţii), dar nu în sensul apropierii de Alexandru Ipsilanti. El avea de înfruntat acum două armate străine, adversare între ele, venite să se războiască aici, şi totodată ostile - fiecare în felul ei - mişcării româneşti de eliberare (cu alt program decât cel eterist).

Deşi, trecând la reprimarea răsculaţilor, turcii nu păreau să facă deosebire între insurgenţi (între acţiunea antifanariotă a lui Tudor şi cea antiotomană a lui Ipsilanti), conducătorul român şi-a dat seama că nici acum, când era pus în situaţia de a se împotrivi invaziei otomane, el nu trebuia să se unească cu Alexandru Ipsilanti şi că nu avea de ce să îmbrăţişeze ţelul eteriştilor (ce apărea acum cu totul himeric), de prăbuşire a Imperiului otoman, fiindcă prin aceasta şi-ar fi dezis principiile de bază ale mişcării sale, aşa cum le afirmase în faţa poporului român, prin proclamaţia de la Padeş şi prin „cererile norodului românesc”, şi le formulase în memoriile trimise guvernelor marilor puteri. Adunarea norodului nu se putea baza pe ajutorul lui Ipsilanti, nici în susţinerea revendicărilor antifanariote ale românilor, nici în apărarea pământului românesc.

De altfel, Tudor ştia de mult că speranţa de apărare a Ţării Româneşti de turci nu se putea pune în arnăuţi. Încă din 1815, el şi-a exprimat indignarea că ţara nu avea armată spre a nimici bandele rebele de turci ostroveni, care făceau incursiuni prădalnice în Oltenia: „Hoţomanii de la Ada Kale au prăpădit lumea du pe la noi”... „Apoi din nechivernisirea stăpânilor ţării noastre (administraţia fanariotă) vezi câtă prăpădenie ni se pricinuieşte! Ci vor lua plată dumnezăiască!... O stăpânire cu aşa ţară mare în mâni şi un lucru de nimic n-au putut popri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinserăm de tot!” „Eu numai cu pandurii ţării, făr-de nici un ostaş străin, voi face de nu să va mişca o iarbă din pământul ţării”.

E cert că în condiţiile create de invazia otomană, comandantul pandurilor n-avea nevoie de sprijinul arnăuţilor, ci ar fi fost bucuros ca ei „să păşească din pământul acesta” (cum cerea un memoriu din Moldova eteriştilor lui Gheorghe Cantacuzino). La venirea turcilor, neînţelegerea dintre Tudor şi Ipsilanti nu se putea şterge. Formarea unei oştiri creştine care să opună rezistenţă turcilor reprezenta doar o posibilitate abstractă. Pentru o clipă, Tudor se va fi gândit la ea, dacă sunt adevărate relatările lui Chiriac Popescu (analizate mai departe). Însă, pentru realizarea dezideratului unităţii creştine, întreaga campanie eteristă din Principate ar fi trebuit să aibă o altă înfăţişare. Numai dacă judecăm lucrurile în abstract, putem crede în valabilitatea acestei scheme: Turcii atacând, Tudor trebuia să se unească cu Ipsilanti.

Pe ce se putea sprijini unirea celor doi conducători, când Tudor, prin scrisoarea din 14 aprilie, dezaprobase cu hotărâre acţiunea şefului Eteriei, „muşcându-i inima până într-adânc”, şi când, ulterior, divanul declarase, în memoriul către Metternich, că „pământenii... vor fi siliţi să se bată cu ei [cu arnăuţii lui Ipsilanti] pentru hrană”? Înţelegând să lupte cu turcii, în cazul când ar fi fost atacat („Să deşertăm puşca noastră în carne de turc, de vor năvăli pe noi”), Tudor era hotărât totodată - cum arată faptele - să nu facă cauză comună cu Ipsilanti. El se simţea dator să separe destinele mişcării revoluţionare româneşti de destinele acţiunii eteriste în Principate, căreia, întrucât se manifestase ca invazie, trebuia să i se pună capăt. („Ce este comun între daci şi greci?” - întreba scrisoarea din 14 aprilie).

Susţinerile că Vladimirescu, aflând de venirea turcilor, s-a solidarizat din nou cu Eteria, în cadrul unei manifestaţii publice, în ziua de 8 mai, că el, la 14 mai, a pus la dispoziţia lui Ipsilanti divanul boieresc, trimiţându-l cu o escortă la Târgovişte şi că, la 18 mai, ajungând la Goleşti, a făcut o ultimă încercare - nesinceră, de altfel - de colaborare cu Alexandru Ipsilanti, sunt afirmaţii care nu derivă (decât cu totul forţat) din documente. Ele reprezintă, în schimb, deducţii din teza (nefondată) că Tudor a fost un militant eterist, care a comis greşeala de a trece de partea turcilor, act repudiat chiar şi de propria sa oştire, rămasă credincioasă scopurilor eteriste.

Check Also

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: …

Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu: 1) A călcat legământul faţă de Eterie, …

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Un eveniment de importanţă covârşitoare pentru istoria ţării se va petrece la începutul secolului al …