Sfârşitul lui Ştefan cel Mare

În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregii ţări pe stâlpii puternici a biruinţelor sale. Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea celui ce luptase bărbăteşte cu cea mai grea din luptele sale.

Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vrâstei sau în avântul încrezător al tinereţilor, încunjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţele ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei.

Din turnul de strajă de asupra porţii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, mitropolitul, episcopul de Roman, mitropolit şi el, al Ţării de Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii care putuse să se încingă pentru această lungă cale primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora.

Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunericul gropniţii umbrea tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrânului. Şi, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obraze, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuse totuşi rămăşiţele Celui Mare.

Domnise aproape 50 de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vitejia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zadar.

A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşea înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el le statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremurilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el le pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte.

Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră şi meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănui. Şi candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâni de hoţi au scormonit în mormântul cel sfânt.

Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor 500 de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii.

Check Also

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …

Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile …

Aprecieri şi comentarii despre Ştefan cel Mare

„Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr… ca să tragă zid …