Sergiu Dan

Sergiu Dan (pseudonimul literar al lui Isidor Sergiu Rottman) (29 decembrie 1903, Piatra Neamţ - 13 martie 1976, Bucureşti) - prozator, publicist şi traducător. Este fiul Ghizelei şi al lui Simion Rottman. A urmat Şcoala Superioară Comercială.

A debutat în „Cugetul românesc” în 1922. A colaborat la numeroase ziare şi reviste din perioada interbelică: „Adevărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Bilete de papagal”, „Cetatea literară”, „Clipa”, „Contimporanul”, „Dimineaţa”, „Dreptatea” (unde semnează cronica teatrală), „Herald”, „Lumea literară şi artistică”, „Omul liber”, „Rampa”, „Reporter”, „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, „Tempo!” (unde publică reportaje), „Ţara noastră”, „Viaţa literară”, „Viaţa românească” etc. A semnat şi cu pseudonimul Ion Rozmarin.

Romancier cu o îndelungată activitate literară, Dan debutează editorial în 1929 cu volumul Viaţa minunată a lui Anton Pann, scris în colaborare cu Romulus Dianu şi reluat în 1934 cu titlul Nastratin şi timpul său. Genul vieţilor romanţate, foarte la modă în acea perioadă, este abandonat curând de cei doi autori.

În 1931 Dan publică Dragoste şi moarte în provincie, ce ar fi putut deveni, după cum s-a remarcat, o versiune autohtonă a Doamnei Bovary, dacă finalul nu ar fi fost ratat. Aşa, romanul rămâne numai povestea unei iubiri în provincie, încheiată prin moarte.

Arsenic (1934; Premiul Techirghiol-Eforie) e interesant mai mult prin tehnica narativă, decât prin ţesătura epică sau încărcătura de idei. Scrisă la persoana întâi, cartea pare a fi fost concepută ca o fişă clinică întocmită de doctorul George Filimon cu privire la sine şi la personajele ce vin în contact cu el. De aici, şi o anume notă de detaşare şi autoironie.

De fapt, e o carte polemică la adresa literaturii care cultivă mitul eroului, fiindcă în viaţă, constată romancierul, compromisurile, laşităţile umbresc de multe ori, până la ştergere, idealul eroic. Astfel doctorul, ce se închipuie comiţând gesturi cu consecinţe fatale, dar păstrând apoi o atitudine demnă, nu e decât un biet laş, care întreţine relaţii amoroase cu soţia prietenului său; cum nu are curajul să-şi înfrunte bărbăteşte rivalul, recurge la josnica răzbunare a injuriilor telefonice anonime.

În Surorile Veniamin (1935; Premiul Societăţii Scriitorilor Români), romancierul continuă să facă investigaţii pe arii minore. Concentrându-se asupra vieţii a două surori, el foloseşte metoda simetriilor contrare în construcţia personajelor: Felicia - ştearsă, severă, posacă şi instruită, Maria - frumoasă, exuberantă, superficială. Femeilor le corespund parteneri pe măsură: un militant comunist şi un anost director general. Destinele lor, ce păreau perfect paralele, se întretaie brusc, cele două surori îndrăgostindu-se, fatal, de acelaşi bărbat: vajnicul militant comunist. Tot conflictul decurge din acest joc de linii, izbutită fiind doar construcţia.

Un roman de o factură cu totul deosebită faţă de cele anterioare este Unde începe noaptea (1945). Renunţând la stilul foiletonistic şi la analiza psihologică a individului, autorul descrie spaimele trăite de evrei în perioada legionară şi în aceea a deportărilor. Făcând din ei un popor „victimă” a istoriei, Dan consideră că destinul lor tragic se datorează unei vini ancestrale.

Romanul are două părţi distincte: prima înfăţişează viaţa comunităţii evreieşti la începutul războiului (când erau ameninţaţi, hăituiţi, dar se aflau totuşi în libertate), cealaltă descrie lunga agonie a evreilor în lagăr (trăind terorizaţi de spectrul ultimei clipe). Surprinderea colectivităţii în asemenea momente-limită e realizată printr-o reuşită individualizare a personajelor. Evreii nu sunt priviţi ca o masă informă, nediferenţiată, ci dimpotrivă, ca entităţi unice şi nerepetabile, fiecare avându-şi destinul său, dincolo de acela tragic, al tuturor.

Acelaşi subiect este tratat şi în Roza şi ceilalţi (1946), de data aceasta naratorul încercând să releve degradarea relaţiilor umane sub tensiunea ameninţării cu moartea. Firul epic este şocant de asemănător cu cel din Bulgăre de seu al lui Guy de Maupassant: la rugăminţile coreligionarilor, Roza, o evreică tânără şi frumoasă, cedează unui ofiţer neamţ, pentru a salva viaţa unor prizonieri evrei; este apoi repudiată de colectivitate şi silită să se sinucidă. Deşi preocuparea de a surprinde atmosfera de teroare există şi aici, Roza şi ceilalţi nu mai reuşeşte să impună figuri cu valoare de simbol, cum o făcuse romanul anterior.

După o tăcere de doisprezece ani, Dan revine cu o istorioară de dragoste, Taina stolnicesei (1958), a cărei acţiune, plasată în epoca lui Caragea Vodă, constituie pentru autor pretextul de a crea un cadru pitoresc. Scrisă dezinvolt, cu o anume ironie, dar şi cu un umor deseori facil, cartea face concesii evidente unui gust îndoielnic.

În Tase cel Mare (1964), este abordată una dintre temele de largă circulaţie la noi: soarta îmbogăţiţilor de război. Eroul, Tase Trandafir, pornit de jos şi ajuns unul dintre potentaţii României interbelice, nu este, cum se credea, norocosul posesor al unei comori ascunse, ci un escroc lipsit de scrupule, care trimite la ocnă oameni nevinovaţi. Renunţând la introspectiva psihologică, scriitorul sondează medii sociale extrem de diferite, într-un roman pe arii largi, conferind un caracter conflictual întâmplărilor, aproape de tipul intrigii unui roman poliţist: apariţii nocturne ce ameninţă cu moartea, seduceri în muzee, şantaj sentimental etc.

Apărut în 1970, romanul Dintr-un jurnal de noapte se deosebeşte fundamental de tot ce scrisese Dan până atunci. Calitatea esenţială, care îi fusese recunoscută de critică, era buna cunoaştere a tehnicii romaneşti (construcţia şi dozarea efectelor). Aici el renunţă la meşteşugul ştiut, ambiţionând să-şi transcrie amintirile fără să ţină cont de cronologie, de epic, de legile naraţiei. Totul pare pus pe hârtie la voia întâmplării, în fraze fără legătură unele cu altele; pe scurt, unsprezece oameni, într-o celulă de închisoare, fiecare cu ticurile, gândurile lui, transmise cititorului doar fragmentar, sincopat. „Povestirea” nu are flux continuu, nu există nici conflict, nici personaje care să unească crâmpeiele de acţiune. Deseori, rarele „insule narative” sunt despărţite prin „aforisme”, de fapt fraze reluate din cărţile anterioare.

Opera literară

  • Viaţa minunată a lui Anton Pann (în colaborare cu Romulus Dianu), Bucureşti, 1929; ediţia II (Nastratin şi timpul său), Bucureşti, 1934;
  • Dragoste şi moarte în provincie, Bucureşti, 1931;
  • Arsenic, Bucureşti, 1934;
  • Surorile Veniamin, Bucureşti, 1935;
  • Unde începe noaptea, Bucureşti, 1945;
  • Roza şi ceilalţi, Bucureşti, 1946;
  • Taina stolnicesei, Bucureşti, 1958;
  • Tase cel Mare, Bucureşti, 1964;
  • Dintr-un jurnal de noapte, Bucureşti, 1970;
  • Serviciul de noapte, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Gafiţa, Bucureşti, 1980.

Traduceri

  • Gustave Flaubert, Doamna Bovary, Bucureşti, 1929; Salammbo, Bucureşti, 1930;
  • Pierre Benoit, Prizonier în Germania, Bucureşti, 1933;
  • I.S. Turgheniev, Duelistul, Bucureşti;
  • Voltaire, Fecioara din Orleans, Bucureşti, 1955;
  • Zeiţa de jad şi alte povestiri chinezeşti, prefaţă de Sidonia Drăguşanu, Bucureşti, 1956 (în colaborare);
  • G.V. Starikova, Creaţia lui L.M. Leonov, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu R. Hefter);
  • S. Podiacev, Nuvele şi povestiri, I-II, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Irina Andreescu);
  • Jerome K. Jerome, Fantoma lui Whibley, Bucureşti, 1957;
  • Louis Aragon, Săptămâna patimilor, prefaţă de Valentin Lipatti, Bucureşti, 1960; Clopotele din Basel, Bucureşti, 1964; Frumoasele cartiere, Bucureşti, 1966; Călătorii din imperială, Bucureşti, 1969;
  • Anatole France, Crima lui Sylvestre Bonnard, prefaţă de Valentin Lipatti, Bucureşti, 1960; Povestiri, Bucureşti, 1963;
  • Malek Haddad, Ultima impresie, Bucureşti, 1961;
  • Vera Ketlinskaia, Altfel nu face să trăieşti, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Vladimir Cogan);
  • Theun de Vries, Fata cu părul roşu, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu H.R. Radian);
  • Elsa Triolet, Sufletul. Vârsta de Nylon, Bucureşti, 1964;
  • Boris Polevoi, Pe ţărmul sălbatic, Bucureşti 1964 (în colaborare cu M. Cardaş);
  • Henri Perruchot, Viaţa lui Cezanne, Bucureşti, 1967;
  • Maurice Druon, Regii blestemaţi, I-III, Bucureşti, 1971;
  • M. Droit, Ostaşii din Pădurea Neagră, Bucureşti, 1972.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …