Sensul reformei sociale a lui Constantin Mavrocordat

După aceste măsuri preliminare, rumânia a fost desfiinţată în Ţara Românească prin actul obşteştei adunări din 5 august 1746, care cuprindea 64 de semnături de boieri, clerici şi boiernaşi. Boierii declară că „acestu vechiu şi rău obiceiu al rumâniei, carele de la moşii şi strămoşii noştri până astăzi au rămas asupra capului nostru”, constituie o „pagubă” pentru sufletele creştine.

Pe acest temei religios, care nu era cel adevărat, se hotărăşte desfiinţarea rumâniei. Ţăranii „fiind vânduţi cu moşiile lor den vremile ceale vechi la strămoşii noştri”, se hotărăşte ca moşiile „să rămâe la stăpânirea noastră” (a boierilor), ca un drept ereditar, iar rumânii să se răscumpere fără moşiile pe care le avuseseră părinţii lor odinioară, numai „capetele (persoanele) rumânilor, fără de moşie” răscumpărându-se pentru 10 taleri de cap, „şi cu voe de va fi stăpânului său, şi fără voe”.

Ei deveneau în acest chip oameni liberi fără pământ, în marginile libertăţii de care se puteau bucura atunci ţăranii aşezaţi cu învoială pe moşii, aşa-numiţii „lăturaşi”, adică având un drept de strămutare limitat, făcând o clacă redusă, stabilită de stat, neputând fi strămutaţi fără voia lor, nici vânduţi altui stăpân. Din actele domneşti şi zapisele de după reforma din 1746 se vede că zilele de clacă datorate de foştii rumâni deveniţi acum clăcaşi erau de 12 pe an, întocmai ca numărul de zile de muncă fixat începând din 1744 pentru ţăranii aşezaţi pe moşii. Era deci o asimilare completă.

Actul pentru desfiinţarea veciniei în Moldova, din 6 aprilie 1749, diferă prin formă şi fond de cel muntean. Actul moldovenesc defineşte vechea situaţie a vecinilor din Moldova prin aceea că „vecinii robi nu sunt, nici se stăpânesc cu nume de robie, fiindcă numai ţiganii au acea robie”. Aşadar, dependenţa vecinilor nu era personală, ca a robilor, ci legată de stăpânirea pământului.

Vecinii, constată actul moldovenesc, nu se pot vinde, nici schimba, nici dărui în afara moşiei. După reformă, vecinii eliberaţi urmau „în sat să rămâie”, îngrădindu-li-se astfel dreptul de strămutare; ei trebuiau de asemenea să facă clacă, iar „slujba să o facă cu nart, 24 de zile de om într-un an” (prin „nart” se înţelege, în textul reformei din 1749, „termen”). Această din urmă prevedere singură constituie temeiul reformei, ea nu este o afirmare a tradiţiei, ca cele dintâi, ci un fapt nou faţă de situaţia anterioară.

Spre deosebire de situaţia din Ţara Românească, în Moldova se stabileşte un număr dublu de zile de clacă (24 faţă de 12) pentru ţăranii dezrobiţi; în schimb nu se hotărăşte nici o despăgubire în bani, ca în ţara vecină, pentru pierderea de către boieri a dreptului la munca nereglementată a supuşilor lor. Cuantumul ridicat al clăcii îi punea pe ţăranii din Moldova într-o situaţie mai grea decât aceea în care se aflau rumânii eliberaţi din Ţara Românească, astfel că nu li se mai putea cere şi bani.

Întrucât regimul obligaţiilor de muncă al foştilor rumâni şi vecini corespundea cu situaţia care se crease anterior ţăranilor aşezaţi cu învoială pe moşii, reforma se poate defini ca asimilarea lor cu oamenii aşezaţi cu învoială. Ei erau oameni liberi din punct de vedere juridic, obligaţi să presteze un număr de zile de clacă şi să dea dijmă din produsele lotului cultivat de dânşii, iar dreptul lor de strămutare era îngrădit (în Moldova lipsea cu totul).

Procedând astfel, autorii reformei au socotit că au eliberat pe rumâni şi pe vecini şi de aceea aceste denumiri ale şerbilor au dispărut treptat atât din actele oficiale, cât şi din vorbirea curentă. În realitate, ţăranii dependenţi n-au fost eliberaţi decât parţial. Lipsiţi de pământ, ei rămâneau mai departe grevaţi de o serie de servituti, astfel că nu se poate vorbi de o adevărată eliberare a ţăranilor din Moldova şi Ţara Românească.

Reforma lui Constantin Mavrocordat înseamnă o intervenţie a statului în relaţiile agrare într-un moment de mare tensiune, când cârmuirea a fost silită să asimileze pe rumâni şi vecini cu oamenii cu învoială. Boierii au admis eliberarea rumânilor şi vecinilor şi au renunţat la vechea lor putere asupra acestora pentru că era necesar atunci să se facă faţă fugii masive a ţăranilor şi mişcărilor populare, dar mai târziu ei au încercat să revină la situaţia dinainte prin mărirea numărului de zile de clacă impuse ţăranilor şi chiar au făcut tentativa de a anula reforma lui Constantin Mavrocordat.

Eliberarea şerbilor însemna desigur o pierdere pentru boieri. sunt caracteristice cuvintele boierilor olteni în timpul stăpânirii austriece: „de s-ar schimba iobăgia, nu am mai putea fi numiţi boieri adevăraţi”. Banul Mihai Cantacuzino, în capitolul Despre ţărani al lucrării sale Istoria Ţării Româneşti, vorbind de situaţia lor dinainte de reforma lui Constantin Mavrocordat, aminteşte de ţăranii „liberi fără moşii, şezând pe moşiile mănăstirilor şi ale boierilor”, dar adaugă îndată: „Iar cei mai mulţi din ţărani erau sclavi (şerbi) ai boierilor şi ai mănăstirilor”. Reiese deci numărul cu mult mai mare al rumânilor faţă de ţăranii aşezaţi cu învoială, în epoca premergătoare reformei.

Dorinţa de revenire la vechile stări este afirmată categoric în plângerile boierilor munteni adresate în 1790 generalului austriac Coburg, în care pretindeau că înainte de reformă stăpânirea satelor de către boieri fusese un privilegiu dat de domnii cei vechi: „întru răsplătirea vre-unei mari slujbe... le-au hărăzit sate întregi robi, cari se numeau vecini şi rumâni”, dar „cei după urmă domni, cu gând tirănesc, vrând să surpe neamul boieresc, i-au lipsit de acest mare privileghiu şi... în loc de câte 500 şi de câte 1.000 şi mai mult, care avea mulţi «boieri»”, li s-a dat un număr mic de scutelnici. De aceea boierii îi cer: „să ne înnoieşti cel mai vechi privileghiu, spre a ne da sate întregi, precum am avut de la cei vechi domni”.