Semnificaţia Răscoalei lui Horea (1784)

Ţăranii răsculaţi au fost înfrânţi. Înfrângerea lor au adus-o nu numai slăbiciunile interne, specifice sau inerente răscoalelor ţărăneşti în genere, nu numai puterea covârşitoare a armelor imperiale în raport cu slabele lor mijloace militare, ci înainte de toate faptul obiectiv că însuşi procesul de dezvoltare economică-socială nu ajunsese încă la un nivel care să facă posibilă o răsturnare a raporturilor feudale.

Prin ridicarea lor însă, ţăranii au zguduit puternic pentru un moment întreg edificiul orânduirii feudale de aici. Nu numai prin loviturile grele pe care le-au dat în cuprinsul teatrului de luptă, ci şi prin ecourile largi pe care ridicarea lor le-a stârnit în afară. Lumina flăcărilor se propagă până departe; agitaţii, pregătiri de răscoală, răzvrătiri locale se înregistrează din Banat până în Maramureş.

Răscoala în munţi se sfârşea când iobagii şi lucrătorii de la. ocnele de sare din Maramureş se ridicau. A fost nevoie şi aici de intervenţia armatei. Nu e comitat, ţinut, unde să nu fi ajuns ecoul ei, să nu aducă în fierbere ţărănimea, care nu aştepta decât ivirea cetelor răsculaţilor ca să se ridice şi ea. Scriptele comitatelor, corespondenţa nobilimii sunt pline de cele mai alarmante ştiri. Nobilimea peste tot îşi ia măsuri de siguranţă, se înarmează, se instruieşte în mânuirea armelor de luptă. Răscoala iobagilor români ameninţa într-adevăr să cuprindă în flăcările ei toată iobăgimea Transilvaniei. Aceasta era şi intenţia lor, o mărturiseşte însuşi Crişan la interogatoriul lui preliminar.

Ecourile răscoalei au trecut şi graniţele, s-au propagat şi în ţările vecine, în Ungaria vestea a ajuns până la graniţele de apus. Iobăgimea de pretutindeni se trezeşte la orice zvon de răscoală, la aceste începuturi de clătinare a lumii feudale. Mai mult, ecourile ei s-au propagat şi spre ţările mai îndepărtate. S-au propagat înainte de toate prin presă, prin ziare, organul nou şi prompt de informaţie, care putea răspândi ştirile despre răscoală în tot apusul Europei, le putea trece chiar peste Ocean. Au circulat apoi o serie de broşuri în limba germană, franceză, dar şi în alte limbi. Una dintre ele a ajuns să fie tradusă până şi în limba suedeză. S-au răspândit gravuri, stampe cu chipul, real sau închipuit, al căpitanilor sau cu scene din răscoală.

Un material variat menit nu numai să satisfacă o curiozitate, setea de „senzaţii” a cititorului. El era cerut şi de frământarea generală, de atmosfera de prefaceri, de lupta socială care se deschisese, era cerut de spiritele luministe sau revoluţionare. Dacă spiritele luministe recunosc doar inechităţile feudale care au dat naştere răscoalei, cerându-le îndreptarea, cele revoluţionare văd în ea o luptă revoluţionară, la nivelul propriilor năzuinţe. Publicistul german Wekhrlin vede în răscoala românilor o luptă pentru libertate, dreptate, egalitate. Un ziar olandez cerea împăratului să desfiinţeze iobăgia: „Românii sunt poate singurii supuşi ai majestăţii sale la care încă nu s-a înlăturat iobăgia, pe când vecinii lor şi-au dobândit, în sfârşit, drepturile sfinte ale omenirii”.

Iar Jean-Pierre Brissot, viitorul şef al girondinilor, ia apărarea lui Horea şi a românilor răsculaţi de-a dreptul în numele ideilor revoluţionare, într-o pledoarie adresată împăratului după execuţia lui Horea, sub formă de scrisoare deschisă, venea nu numai să le justifice fapta, dar şi să demonstreze dreptul la revoltă a poporului asuprit în genere. Şi câte asemenea atitudini vor fi fost, care nu s-au rostit public? Mari sau mici, mai depărtate sau mai apropiate, atari evenimente, acum, în atmosfera de pregătiri revoluţionare, în pragul căderii lumii feudale, oriunde s-ar fi ivit ele, veneau să alimenteze spiritul de înnoire, de răzvrătire, conştiinţa revoluţionară în genere.

Printre rândurile informaţiilor, reduse, domesticite de cenzură, spiritele prevăzătoare citeau răsturnările care vor veni. „Europa stă în faţa unei schimbări mari care mocneşte încă în cenuşă” - enunţă o broşură asupra răscoalei cu locul de tipărire Strasbourg. Şi ceea ce e important pentru noi, spiritele luministe sau revoluţionare văd în răscoală şi lupta unui popor asuprit, ţinut în servitute, nu numai făcând cunoscut poporul român Europei, dar şi trezind toată simpatia pentru lupta sa.

În tot cazul, ridicarea iobagilor români se aşează în rândul răscoalelor care marchează şi în răsăritul Europei începuturile destrămării orânduirii feudale şi aşezării pe temeiuri noi a vieţii popoarelor. Marea luptă a ţăranilor, jertfa lui Horea n-au rămas zadarnice. Răscoala lor, şi înfrântă fiind, n-a rămas fără urmări, cum nu poate rămâne nici o răscoală în genere.

Pentru stăpânii feudali a rămas o veşnică ameninţare: tresar la cea mai mică mişcare, trăiesc mereu sub teroarea ridicării ţărăneşti, nu contenesc să se alarmeze, să descopere termene la care ţărănimea ar fi hotărât să se ridice din nou. În schimb, pentru ţărănime a rămas un veşnic îndemn la luptă. Iobăgimea îşi simte acum nu numai dreptatea, ci şi puterea. Îndemnul la ridicare reapare ori de câte ori simte că povara vieţii sale creşte. Ea nu mai uită că: „Pân-a fost Horea împărat / Domnii nu s-au desculţat / Nici în pat nu s-au culcat / Prânz la masă n-au mâncat.”

Statul şi el, am văzut, a trebuit să ia o serie întreagă de măsuri pentru îndreptarea stării ţăranilor, tocmai sub presiunea răscoalei. Cu toată rezistenţa nobilimii stăpâne, refacerea completă a vechilor raporturi nu mai e posibilă. Ca să poată fi menţinute, ele trebuie mereu ameliorate. Legarea de glie a iobagului odată desfiinţată şi dreptul de mutare obţinut, raporturile feudale au intrat într-o nouă fază, au început coborâşul. Iobagii răsculaţi n-au putut strivi acum raporturile feudale, cum ar fi vrut, le-au slăbit însă fără îndoială. Şi le vor slăbi mereu, cu cât lupta lor nu va înceta.

Dacă în condiţiile reacţiunii puternice, care va urma în imperiu după revoluţia franceză, iobăgimea din Transilvania nu va mai putea izbucni într-o ridicare generală, de proporţiile celei de la 1784, trebuind să ducă o luptă difuză, fărâmiţată în nenumărate mici rezistenţe şi acţiuni locale, va izbucni cu atât mai puternic pe urmă, în 1848, când, sub loviturile revoluţiei, vor cădea şi raporturile feudale.

Pornind la dărâmarea feudalismului, ţăranii români se ridicau aici în fruntea luptei, în virtutea masei lor covârşitoare. Ei se ridicau împotriva asupririi sociale. Dar se ridicau în acelaşi timp, am văzut, împotriva asupririi sub toate formele ei, se ridicau deci şi împotriva asupririi naţionale şi religioase. Ceea ce nu i-a împiedicat să-şi lovească adversarii sau pe acoliţii lor şi când erau români, şi să-şi asocieze în luptă iobagii sau sărăcimea de alte neamuri. Pornind la lupta de emancipare socială ei intrau, cu toată masa lor, şi în lupta de emancipare naţională, luptau, în forme simple, populare, şi pentru ridicarea din inferioritate a propriului popor la locul care i se cuvenea în cadrele ţării.

Mai ales acum, când destrămarea societăţii feudale şi procesul de constituire a statelor naţionale şi aici începuse, obiectivele de luptă nu se separau, lupta de emancipare socială trebuia să ducă implicit şi la emancipare naţională. Participând la lupta generală împotriva feudalismului, ţăranii români de aici participau în acelaşi timp şi la lupta de ridicare a poporului român din Transilvania la rolul care trebuia să-i revină legitim în virtutea greutăţii muncii sale şi a covârşitoarei sale preponderenţe numerice, la lupta de ridicare a poporului român în genere.

Contemporanii înşişi au văzut în răscoala ţăranilor o răscoală românească, o luptă nu numai de emancipare socială, ci şi de emancipare naţională. Lui Horea şi ţăranilor săi răsculaţi le-au atribuit gânduri de reînviere a Daciei. Chiar şi nobilimea îi atribuia asemenea intenţii. Ca să alarmeze pe împărat de primejdie şi să-i grăbească intervenţia, a răspândit chiar ea medalii cu inscripţia „Horia rex Daciae”.

Mai departe, în Apus, unii văd în Horea pe purtătorul ideii naţionale româneşti. Stampe, ziare apusene îi pun în gură, pe eşafod, exclamaţia : „Mor pentru naţiune!”. Nu lipsesc nici printre ţăranii răsculaţi lozinci ca „ţara asta e a noastră”, după cum nu lipseşte în gândurile lor nici închipuirea unei stăpâniri româneşti în Transilvania, a unui nou aparat administrativ, numit chiar de Horea.

Nu cunoaştem încă ecourile pe care le-a avut răscoala în Ţara Românească şi Moldova, ecouri pe care cu siguranţă le-a avut, şi nici ce legături au putut avea răsculaţii cu ele. Fapt e că chiar din gura ţăranilor s-a putut auzi adesea că aşteaptă ajutor de acolo. Preotul reformat din Turda putea scrie la 3 februarie 1785: „Hoţii de rebeli stăteau în corespondenţă cu ţările vecine, Ţara Românească şi Moldova, de la care aşteptau ajutor”, adăugind că pe la începutul anului vreo 30.000 de români din Moldova voiau să năvălească în Transilvania prin pasul Ghimeş, dar au fost întorşi şi nimiciţi de secui şi de turci. Ofiţerul Mihai Popescu sau Poperski, care, în drum spre Moldova, trecea chiar acum prin Transilvania, a fost urmărit de autorităţi sub bănuiala că ar putea avea vreo legătură cu răsculaţii.

Iar peste 10 ani, un raport diplomatic austriac pretindea a şti că Horea însuşi a trimis o solie, pentru ajutor, la domnul Moldovei. Oraşul Sebeş afla în schimb de la preotul român din Săsciori vestea că ajutorul armat le vine din Ţara Românească. Împăratul şi el îndruma pe generalul Schackrnin să fie cu toată grija ca românii răsculaţi să nu fugă în Ţara Românească, căci de acolo ar putea face pe urmă incursiuni în Transilvania şi ar putea începe sau întreţine aici mişcări primejdioase. Preotul român din Orăştie, care se zvonise că a plecat în Ţara Românească pentru ajutor, fu readus la cerere oficială pentru cercetări. Informatorul ziarului maghiar din Pojon (Bratislava) alarma pe cititori că şi românii din Arad şi Banat vor să cheme în ajutor pe cei din Ţara Românească.

Horea însuşi a fost întrebat la interogator ce înţelegere a avut cu supuşii din Ţara Românească. Erau mai curând credinţe, zvonuri, bănuieli numai desigur, dar semnificative pentru spiritul de solidaritate cu românii de peste Carpaţi, pe care îl manifestau ţăranii sau de care se temeau adversarii. Ceea ce e cu atât mai important acum, în acest răstimp de ridicare la conştiinţă naţională. Ecourile răscoalei şi ele se puteau propaga uşor, le duceau cu sine chiar răsculaţii înşişi refugiaţi peşte Carpaţi şi mai ales noile valuri de emigrări; de după răscoală. După cum printre ţăranii răsculaţi se găseau şi din cei strămutaţi din Moldova sau Ţara Românească, cum era Petru Muntean, unul dintre căpitanii răsculaţilor de pe Mureş, şi cum mai erau şi alţii.

Iobagii români răsculaţi, ridicându-se împotriva orânduirii feudale, porneau în acelaşi timp şi o luptă firească, izvorâtă din realităţi şi dintr-un lung trecut de asuprire nu numai socială, ci şi naţională. Ei veneau să adâncească lupta, să demonstreze, simplu, că luminismul sau reformismul nu e de ajuns, că e nevoie de depăşirea lui, prin luptă revoluţionară. Veneau să fructifice nu numai conştiinţa de sine, dar şi conştiinţa revoluţionară a poporului român. Lupta revoluţionară din 1848 continuă în linie directă răscoala lui Horea.

Avram Iancu însuşi era convins, încă la 1847, că „nu cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea”. Şi lupta naţională care urmează e legată acum de răscoală. Nicolae Bălcescu pune ridicarea de la 1784 în şirul luptelor poporului român pentru libertate socială şi unitate naţională, cu fapta lui, Horea scrise „drepturile naţiei române şi programa politică şi socială a revoluţiilor ei viitoare”.