Secolul fanariot

Fanariotismul a reprezentat un sistem social, economic, politic şi cultural impus de către Poartă în secolul al XVIII-lea. „Fanariotism” provine de la cartierul Fanar din Constantinopol, de unde erau originari cei mai mulţi dintre domnitorii ţărilor române în secolul al XVIII-lea. Până la 1774, ei erau descendenţii unor familii de origine română, albaneză şi grecească: Racoviţă, Ghica, Mavrocordat, Callimachi. Spre sfârşitul epocii fanariote se constată preponderenţa grecilor la tronul Principatelor: Ipsilanti, Mavrogheni, Caragea etc.

O dată cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice şi militare otomane, încetând să mai desfăşoare o politică externă proprie. Principala trăsătură a epocii este noul caracter al regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere politic şi economic. Domnitorii au devenit funcţionari în cadrul administraţiei sultanului, având rangul de paşă cu două tuiuri. Erau numiţi sau revocaţi în funcţie de interesele Porţii şi de sumele de bani puse în joc.

Sistemul obligaţiilor ţărilor române către Imperiul Otoman

Tributul Creşte permanent, dar reprezintă doar o mică parte a obligaţiilor ţărilor române către Poartă.
Mucarerul (mare, o dată la tei ani; mic, în fiecare an) Sumă de bani plătită pentru numirea domnului şi apoi pentru reînnoirea domniei.
Peşcheşurile   Daruri pentru sultan şi marele vizir făcute cu diferite ocazii, mai ales de Bairam. Fiecare domn avea la Poartă un om de încredere care se folosea de „peşcheşuri pentru obrazuri ştiute”, când ceva ameninţa pe domnul de la Iaşi sau Bucureşti.
Obligaţia de a aproviziona Constantinopolul cu grâne; cererile de furnituri Mari cantităţi de grâne, vite, cherestea, silistră erau trimise la Constantinopol, neplătite sau la un preţ impus, sub valoarea pieţei. Monopolul otoman asupra comerţului extern românesc; astfel, se cerea ca anumite produse să fie vândute cu precădere negustorilor otomani, exportul către alte ţări fiind îngăduit după aprovizionarea otomanilor.

Ierarhia social-politică

Accentuarea dominaţiei otomane a avut o influenţă negativă asupra instituţiilor ţării, a evoluţiei funcţiilor interne, de la domnie la administraţie. Vechea ierarhie a boierilor, bazată în principal pe marea proprietate funciară, a fost modificată prin reforma lui Constantin Mavrocordat, care a stabilit că boieri sunt doar cei care deţin o funcţie în stat. Urmând modelul otoman, boierimea alcătuia Divanul cel mare şi instituţia „celor cinci de sus”, protipendada, în care intrau cinci înalţi dregători: logofătul, vornicul, hatmanul, postelnicul şi aga. Marii boieri îşi ziceau fraţi şi numai ei purtau barbă. Din cele patru clase ale boierilor, ultima era cea a mazililor, descendenţi fără dregătorii ai boierimii mici de la ţară.

Rangurile erau puse în evidenţă de reguli stricte de protocol. De pildă, un boier din clasa a treia săruta poala anteriului unui boier din clasa întâi. Boierul din clasa a doua îi săruta doar mâna, iar cei din protipendadă, fiind de acelaşi rang, se sărutau pe obraz. Domnii fanarioţi au creat noi dregătorii, iar boierilor fără funcţie le ofereau titluri care nu aveau acoperire în aparatul administrativ. Caftanul, veşmântul purtat de boieri, a devenit simbolul statutului social şi un rapid mijloc de îmbogăţire. În acest context, conflictul dintre domnia fanariotă şi boierimea pământeană sau dintre boierii greci şi cei români a dominat politica internă. Cele două partide îşi disputau puterea, problema statutului Principatelor şi relaţiile cu Constantinopolul.

Regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic şi militar al ţărilor române, dar şi orientalizarea culturii şi civilizaţiei: limba greacă era folosită în administraţie şi biserică, au fost preluate moravurile, îmbrăcămintea şi stilul de viaţă de la Constantinopol. Totuşi, după 1774, se răspândesc ideile şi modul de viaţă occidentale. Cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi, influenţaţi de ideile iluministe şi de modelele europene ale despoţilor luminaţi, au încercat să întreprindă în Principate reforme administrative şi sociale şi au contribuit la alcătuirea unor coduri de legi.

Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele romano-bizantine, au fost înlocuite la îndemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca condică), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi), Ion Gheorghe Caragea (Legiuirea Caragea). Izvoarele juridice erau codul civil austriac şi codul civil al lui Napoleon.

Constantin Mavrocordat

Între anii 1730 şi 1769, domn al Ţării Româneşti de şase ori şi de patru ori în Moldova datorită priceperii cu care îşi cultiva relaţiile la Poartă. În acest răstimp a înfăptuit mai multe reforme. A desfiinţat rumânia în Ţara Românească, reglementând regimul zilelor de clacă. Reforma fiscală pe care a întreprins-o a însemnat introducerea principiului generalităţilor la impozite, iar reforma administrativă şi judecătorească a adus unele inovaţii semnificative: sistemul funcţionarilor plătiţi, instanţe de judecată în fiecare judeţ şi limitarea autorităţii clerului asupra mirenilor în chestiunile de judecată.

Alexandru Ipsilanti

Domn al Ţării Româneşti în două rânduri, 1774-1782, 1796-1797, şi al Moldovei în anii 1786-1788. Fiind un om învăţat, cu studii de matematică şi filozofie, s-a preocupat de învăţământ, reorganizând Academia Domnească de la Sf. Sava şi înfiinţând o şcoală de preoţi şi un orfelinat. S-a îngrijit, de asemenea, de starea edilitară a Bucureştiului, căruia i-a stabilit o nouă delimitare administrativă. În vremea sa au apărut primele cişmele din oraş şi a început ridicarea unei curţi domneşti. Tot din iniţiativa sa, s-au organizat sistemul poştelor, manufacturile de hârtie. Cea mai importantă realizare a sa este Pravilniceasca condică, un cod de legi care a contribuit la reorganizarea justiţiei.

Criza orientală şi revenirea domnilor pământeni

Începutul secolului al XIX-lea a cunoscut o activare a spiritului revoluţionar european. În contextul crizei Imperiului Otoman, al mişcărilor de eliberare din Balcani şi al creşterii dominaţiei Rusiei în zonă, Principatele au iniţiat o acţiune politică având ca scop promovarea programului lor naţional.

Marii boieri pământeni din Ţara Românească, inspiraţi de principiile iluministe şi de ideile naţionale moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să redea Principatelor vechile privilegii încălcate de otomani şi fanarioţi.

Tudor Vladirnirescu, fost comandant de panduri şi sudit al Rusiei, a fost ales de Comitetul de Oblăduire - organism politic provizoriu desemnat să înlocuiască domnitorul - să „ridice norodul cu arme şi să urmeze precum este povăţuit”, pentru ca „să se facă folos neamului creştinesc şi patriei noastre”. Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată între ianuarie - mai 1821, avea un caracter moderat, reflectat şi de documentele programatice, care însă conţineau idei iluministe. Acţiunea românească s-a desfăşurat în strânsă legătură cu Eteria şi în acest scop Tudor a încheiat un legământ cu Iordache şi Farmache, căpeteniile eteriste; înţelegerea avea ca scop lupta împotriva dominaţiei otomane.

La chemarea lui Tudor au răspuns pandurii, care alcătuiau nucleul militar al mişcării, ţăranii şi mica boierime. Ei au format „Adunarea norodului”, organism politic şi militar, constituită după modelul Adunării naţionale din timpul insurecţiei sârbeşti, amândouă inspirate de Adunarea Naţională a Revoluţiei franceze. Adunarea a împărţit puterea politică cu vechea administraţie, controlată de boierii din Comitetul de oblăduire. După sosirea lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul mişcării eteriste, în Principate şi după tratativele cu Tudor, administraţia locală a fost împărţită între Tudor şi Eterie, prin mijlocirea Comitetului de Oblăduire.

Actele elaborate în perioada în care a condus ţara ca reprezentant al „vremelnicei ocârmuiri” reflectă contradicţiile politice şi militare. Cererile norodului românesc, concepute ca un act fundamental pe care trebuia să jure domnii Principatelor, conţineau principii moderne - numirea în funcţii după merit, libertatea comerţului, armată naţională, desfiinţarea vămilor interne -, dar prevedeau şi menţinerea domnilor fanarioţi.

După 20 martie, Tudor a înlocuit discursul social-politic cu unul patriotic şi naţional, necesar unirii tuturor forţelor pentru recâştigarea „drepturilor ţării”. Evenimentele au luat o direcţie neaşteptată: revolta grecilor şi cea a românilor au fost dezavuate public de consulul rus de la Bucureşti şi apoi chiar de ţarul Alexandru I, membru al Sfintei Alianţe, dar care, în acelaşi timp, le susţinea din umbră.

Tratativele iniţiate cu otomanii şi descoperirea acestora de către eterişti au însemnat sfârşitul lui Tudor. Părăsit de căpitanii săi, Tudor a fost judecat şi condamnat de Eterie pentru trădare, în conformitate cu legământul încheiat. Dar anul 1821 a provocat sfârşitul regimului fanariot în Principate, în 1822 domniile fanariote au fost înlocuite cu cele pământene.