A se feri de umezeală!, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

A se feri de umezeală!, de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

Era un robot evoluat, o minune a ciberneticii. De când inginerul găsise că valoarea logaritmului K şi coeficientul entropiei este egal cu sigma minus logaritmul lui Pai, înlăturând astfel orice indice H (indicele dezordinei, spaima roboţilor), maşina începuse să-şi merite denumirea de FACTOTUM 10. Prin ultimele experienţe, inginerul îl înzestrase cu posibilitatea de a se exprima, fixându-i în memorie absolut toate cuvintele limbii române, potrivit ultimei ediţii a Dicţionarului Limbii Române Contemporane, a dicţionarelor enciclopedice, a dicţionarelor de arhaisme, regionalisme şi neologisme. Se putea afirma că munca filologilor şi a lingviştilor nu fusese mai prejos decât aceea a tehnicienilor, aşa încât, după părerea unanimă, niciun singur cuvânt sau expresie a limbii române nu rămăsese neînregistrată în memoria lui FACTOTUM 10. Cele două volume ale gramaticii le memorase în 10 secunde şi 2 zecimi, în timp ce juca pionii într-o apărare Karo-Khan cu campionul de şah al ţării. La mutarea nebunului pe ea ştia şi Ortoepia şi-şi ruga partenerul să-i aducă Semantica. Nici n-apucase să zică primul „şah”! când limba română nu mai avea secret pentru el. Da, era un robot evoluat, însă totodată modest; de aceea, când inginerul îi comunică voios că a două zi urma să facă demonstraţii publice de limbă şi gramatică română la Pavilionul de Experimentare, FACTOTUM 10 îl rugă să mai amâne cu o zi. Şi totodată îi ceru să citească măcar o dată cele un milion patru sute de mii de volume din Biblioteca Academiei. Ceea ce şi făcu, citindu-le în timp ce-şi mânca porţia zilnică de ulei cu parafină. (Era un obicei prost, pe care-l păstrase de când era mic şi purta abia numele de FACTOTUM 1.) Nu se grăbea încă să dea ochii cu publicul. Nu voia să aibă niciun risc şi inginerul nu se împotrivi. Experienţa îi dovedise că FACTOTUM 10 nu este nici capricios şi nici timid, ci doar un robot cât se poate de exigent cu sine însuşi. De aceea, consimţi să amâne cu 24 de ore evoluţia robotului şi plecă să anunţe acest lucru ziarelor, nu înainte însă de a-i fixa pe piept anunţul foarte important: A SE FERI DE UMEZEALĂ! Căci, dacă indicele H constituia, ca să zicem aşa, virusul său intern, umiditatea era, încă de pe vremea când purta scutece, cel mai primejdios agent extern. Aducea gripa. Şi ştiţi şi voi cât mai valorează o maşină gripată!

Robotul rămăsese, aşadar, singur. Dar nu pentru a reciti încă o dată cele un milion patru sute de mii de volume, cum s-ar fi putut crede la prima vedere. Făcu şi acest lucru, e drept, dar numai pentru că în mintea lui de robot evoluat se ivise o idee. O idee absolut firească pentru prestigiul său, de care era conştient. Voia ca, în lipsa inginerului, să verifice el însuşi, înaintea confruntării cu publicul, ceea ce ştie şi ceea ce poate la limba română; să aibă, cu alte cuvinte, o discuţie de antrenament Ideea îi venise când, făcându-şi siesta, zărise pe geam, nu departe, doi copii discutând pe o bancă. „Ce-ar fi, îşi zisese, să-mi fac un autocontrol al cunoştinţelor?”

Inginerul plecase... Copiii erau tot pe bancă şi păreau că vorbesc din ce în ce mai înfierbântaţi. Afară era senin, o boare primăvăratică se juca prin tufişuri şi, privindu-şi ceasul de la mână, FACTOTUM 10 observă umiditatea: 0,01. Excelentă! Nu era deci niciun risc. Ieşi, aşadar, şi pentru a nu-i speria se apropie tiptil de cei doi. În focul discuţiei, copiii nu-l zăriră.

„E mai bine aşa. O să vorbească nestingheriţi, iar eu trec pe autocontrol”, îşi spuse robotul, şi degetele îi tremurau de emoţie pe şnurul care îl menţinea în priză.

Cei doi râdeau tare şi de abia după câteva minute robotul înţelesese că-şi povesteau un film care le plăcuse grozav.

- Haios era, ce zici, suflete?

- Mişto, bă!

- Ce caft îi căpăcea la gioale. Te-ai prins?

- Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a tărsănit un flit între felinare?

- Eşti nasol. Păi nu i-ai ginit moaca? Ce cărămidă avea!...

- Lasă-te de cioace...

- Ete, iordanistul. Păi bine, bă, faţă de ginere mort.. Dar nu mai continuă. Zise doar pe şoptite:

- Babacu’! M-am uşchit…

Robotul rămăsese cu gura căscată. Îşi scutură apoi brusc capul şi, cu o viteză nebănuită la greutatea lui, o zbughi în laborator. Dar nu se linişti. Continuă să-şi smucească din ce în ce mai tare capul ca şi cum o viespe i-ar fi pătruns în creierul lui electronic. Şi, într-adevăr, ceva bâzâia îndrăcit între milioanele lui de celule fotoelectrice... O forţă extraordinară îi apăsa creierul, firele acestuia zbârnâiau şi vibrau gata să plesnească. De undeva, poate din coeficientul sigma, începu să iasă fum. Avertizorul automat intră în funcţiune, umplând cu vaierele sale încăperea, dar robotul, deşi ştia aceasta de la vârsta de 5 secunde, nu smulse şnurul din priză. Dimpotrivă. Se conecta la sursa de 1.000 de megawaţi. Acum, creierul său scapără şi de sub calota de duraluminiu explodau parcă nişte rachete multicolore.

Supremul avertisment! Dar nici de data asta robotul nu reacţiona. Cu întreaga lui energie, cu formidabila lui energie, scormonea cu febrilitate cele mai tainice unghere ale memoriei sale.

„Nasol! Haios?? Mişto??? N-am auzit!”...

Cu o viteză de neînchipuit tria milioane de cărţi citite, sute de mii de fişe, fotocopiile tuturor dicţionarelor...

„Sanchi? Cioace?? Gioale??? Nu cunosc...”

Sortă înfrigurat ultimele cotloane ale memoriei, unde i se fixaseră arhaismele şi regionalismele, combină apoi într-o supremă încordare arhaico-regionalismele şi, când nu găsi nici aşa nimic care să-l lămurească, oftă din rărunchi:

„Şi, totuşi, era ceva în româneşte... Asta după gramatică... Dar ce? Ce?...” Şi când în laborator era numai fum, se prăbuşi pe un fotoliu şi suspină amar:

- Sunt un incapabil!... Şi plânse.

Primele lacrimi sfârâiră pe obrajii lui înfierbântaţi şi se evaporară. Celelalte însă curgeau, curgeau la vale. Şi când se opriră pe tăbliţa cu anunţul fatal, robotul devenise rece. Trăgea să moară. Umezeala lacrimilor îl dăduse gata...

Aşa l-a găsit inginerul. Când, în sfârşit, l-a reanimat, FACTOTUM 10, cel mai evoluat robot, îl prinse de mânecă şi-i vorbi:

- De ce nu m-ai lăsat să mor? Nu sunt bun de nimic... Ţi-ai jertfit talentul şi tinereţea cu mine, ai pierdut mii de nopţi să calculezi şi să descoperi valoarea lui minus sigma, ţi-ai pus atâtea nădejdi în mine, şi eu... eu...

- Tu?

- Eu nu ştiu nici cât ştie un copil de 12 ani. Ştiu şah, calcul infinitezimal, pun diagnosticul oricărei boli... Credeam că stăpânesc întregul tezaur al limbii române.

- Şi nu-l stăpâneşti?

- Nu. Vorbeau doi copii în curte şi nu înţelegeam nimic... Ici colo, pricepeam şi eu câte un cuvânt. Şi asta mă descuraja şi

mai tare... Încolo, nimic... Nici nasol, nici mişto, nici cioace, nici gioale...

- Şi de asta plângeai?

- Da, suspină robotul şi era gata să dea din nou apă la şoareci, dacă inginerul n-ar fi izbucnit în aceeaşi clipă într-un hohot nestăvilit de râs. Când, în sfârşit, putu să vorbească, zise ferm, dar blând:

- Dar asta nu e limba română, prostuţule!

- Dar ce?

- Nimic! Gunoi...

A două zi, FACTOTUM 10 trecea toate probele într-un chip strălucit Primise felicitări şi certificate din partea tuturor savanţilor, iar lumea se răspândea spre ieşire, când lângă soclul robotului se opriră doi copii. Îl priviră îndelung, apoi unul dintre ei fluieră admirativ.

- Mişto!

- Haios! adăugă celălalt.

În clipa aceea, robotul izbucni în râs. Râdea atât de tare, încât hohotele sale umpleau de vuiet imensa sală. Era înfricoşător acest râs...

- Uşcheală! mai apucă să zică unul şi o tuliră amândoi spre ieşire. Dar robotul râdea, râdea în continuare. Şi deodată se opri brusc. Robotul, râdea cu lacrimi, şi iarăşi umezeala îl dădu gata!

Dar inginerul nu se alarmă. Râdea şi el cu lacrimi...

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …