Scrisoarea I, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Seria celor cinci Scrisori, publicate în 1881, din februarie până în septembrie, cu excepţia Scrisorii V, apărută fragmentar în 1886 şi integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artistică a lui Mihai Eminescu.

Scrisorile au fost publicate în „Convorbiri literare” şi alcătuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematică şi modalitate artistică. Tema centrală al celor cinci Scrisori este de natură romantică şi o constituie soarta nefericită a omului de geniu în raport cu timpul în care trăieşte şi cu societatea meschină, superficială, incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile spre ideal, fiind preocupată de ţeluri mărunte, efemere.

În Scrisoarea I, geniul este întruchipat de savant (omul de ştiinţă), în Scrisoarea II, omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), în Scrisoarea III, el este omul politic. În Scrisoarea IV şi Scrisoarea V, poetul satirizează profanarea sentimentului de iubire într-o lume incapabilă de a depăşi interese meschine.

Scrisorile sunt, aşadar, o unitate de gândire şi de creaţie în care poetul devine sarcastic şi vehement în ilustrarea contrastului dintre ideal şi real, poemele fiind satire ascuţite izvorâte dintr-o înaltă conştiinţă civică şi artistică, dintr-un autentic patriotism eminescian.

Iniţial, Scrisorile s-au numit Satire, însă Titu Maiorescu le-a schimbat numele. Ca specie literară, „epistola” sau „scrisoarea” a fost abordată încă din vechime de Horaţiu, ale cărui Epistole l-au fascinat pe Mihai Eminescu încă din vremea audierii cursurilor la Viena, pe când era student. În literatura română, această specie fusese cultivată înainte de către Costache Conachi şi Grigore Alexandrescu, în versuri, şi de Costache Negruzzi, în proză. Eminescu duce această specie literară la desăvârşire.

Tema

Scrisoarea I este un poem filozofic de factură romantică, o meditaţie filozofică, ilustrând condiţia nefericită a omului de geniu, în ipostaza savantului şi în raport cu timpul, societatea în general şi cu posteritatea, surprinzând - totodată - în tablouri grandioase - geneza şi stingerea Universului.

Sursele filozofice

Sursele filozofice care stau la baza meditaţiei în acest poem se regăsesc, mai întâi, în filozofia indiană, pe care exegeţii o explică prin pasiunea poetului pentru limba sanscrită. „Imnul creaţiunii lumii” din culegerea Rigveda l-a inspirat pe Eminescu mai ales în ilustrarea genezei din secvenţa cosmogoniei: Unele versuri ale poemului indian sunt foarte asemănătoare cu cele eminesciene: „Atunci nici Nefiinţă n-a fost, şi nici Fiinţă, / Căci nu era nici spaţiu, nici cer, şi nici stihie / [...] N-a fost nici Nemurire, nici Moartea nu-ncepuse / Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi”.

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a studiat Poemul naturii de Lucreţiu, în care viziunea asupra naşterii Universului constă în mişcarea atomilor în vid. Stingerea soarelui şi a Universului este byroniană, iar aceea a identităţii omenirii din versul „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”, reproduce gândirea lui Heraclit. De asemenea, într-un manuscris eminescian au fost găsite însemnări privind teoria cosmogonică susţinută de Kant şi Laplace.

Pentru Eminescu, noţiunile de timp şi veşnicie sunt antitetice, deosebindu-se de gândirea lui Schopenhauer, care susţine că eternitatea este o negaţie a timpului. Cu certitudine, Eminescu se inspiră din mitologia populară românească privind facerea lumii, care susţine ideea că la-nceput a fost o apă mare şi un întuneric de nepătruns, iar spuma mării a dat naştere sâmburelui creator.

Scrisoarea I este un poem cosmogonic, motiv literar ce se regăseşte şi în alte poezii (Rugăciunea unui dac, Memento mori, Gemenii), precum şi în proza Sărmanul Dionis. Cosmogonia studiază originea şi naşterea universului, cuvântul provenind din grecescul „kosmos”, care înseamnă „Univers” şi „gonos” care înseamnă „naştere”. Cosmogonia este, totodată, o ramură a astronomiei care se ocupă de originea şi evoluţia Universului.

Scrisoarea I este o meditaţie filozofică despre spaţiu şi timp, despre existenţa omului în lume, dar şi o satiră cu accente elegiace privind soarta nefericită a omului de geniu în societatea contemporană mediocră, precum şi în raport cu eternitatea, toate acestea fiind specii, teme şi motive romantice.

Structura poemului

Scrisoarea I este alcătuită din 156 versuri, distribuite în cinci tablouri construite simetric şi armonios. Incipitul îl constituie cugetarea eului poetic despre timpul curgător, într-un cadru romantic, exprimând o confesiune lirică, deoarece verbul este la persoana I, unic în tot poemul.

Tabloul I

Primul tablou ilustrează cadrul nocturn reprezentat de motivul poetic al lunii ca astru tutelar, stăpână a Universului şi, în acelaşi timp, martor al faptelor ce se petrec pe Pământ: „Luna varsă peste toate voluptuoasa ei văpaie, [...]” şi „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci”.

Într-o sugestivă meditaţie, Eminescu exprimă viziunea sa asupra timpului filozofic bivalent şi anume: timpul individual (măsurabil, curgător ireversibil) - „doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare” - şi timpul universal (eternitatea) - „din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”.

Tabloul II

Tabloul al doilea accentuează ideea că luna este „stăpâna mării”, astrul care tutelează întreg Universul, a cărui imagine este creionată de la general la particular, de la panoramarea Universului până la gândurile omului; luna guvernează de la „mii pustiuri”, la codri, izvoare, - mări, „ţărmuri înflorite”, „palate şi cetăţi”, apoi „în mii de case lin pătruns-ai prin fereşti”, până la gândurile oamenilor, pe care „gânditoare le priveşti”.

În cealaltă ipostază, de martor al celor ce se petrec pe Pământ, luna meditează asupra problemelor omenirii. Ea observă ce se petrece în lume, iar imaginile sunt prezentate în relaţii de opoziţie. Personificată, luna vede mai întâi „un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac / Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac”; pe unul care este preocupat de aspectul său fizic -„caută-n oglindă de-şi buclează al său păr”-, spre deosebire de altul care „caută în lume şi în vreme adevăr”, ipostaze umane conturate în antiteză.

Ideea egalităţii oamenilor, a condiţiei omului în lume, supus destinului, ca orice muritor în faţa morţii, este preluată de Eminescu de la Schopenhauer şi redată foarte sugestiv în versurile: „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”.

Oamenii devin egali în faţa morţii, statutul pe care l-au avut în timpul vieţii neavând nici o importanţă, deoarece cu toţii sunt robii aceloraşi patimi şi supuşi sorţii, pe care nimeni nu o poate influenţa sau determina. Ideea egalităţii oamenilor este evidenţiată printr-o antiteză la nivelul versului, care accentuează faptul că oricât de diferiţi ar fi ei în timpul vieţii, au acelaşi statut de muritor, „Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”.

Portretul savantului, pe care Eminescu îl creionează în continuare, simbolizează superioritatea omului de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea şi descoperirea tainelor acestuia şi care - indiferent faţă de latura pragmatică a existenţei, - stăpâneşte tainele lumii, deoarece „el sprijină lumea şi vecia într-un număr”: „Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, / Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate / Şi de frig, la piept şi-ncheie tremurând, halatul vechi, / Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi, / Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic, [...] Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”.

Dezinteresat de lumea materială, de pragmatismul vieţii, omul de ştiinţă îşi dedică întreaga viaţă studierii tainelor Universului, reuşind să descifreze mistere necercetate încă, deşi condiţiile în care trăieşte sunt precare şi nimeni dintre contemporani nu este interesat de preocupările superioare care vor contribui la evoluţia şi civilizaţia omenirii. Astrologul, care „într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate”, este comparat cu Atlas în ceea ce priveşte responsabilitatea asumată şi efortul intelectual pe care savantul îl depune pentru atingerea absolutului în cunoaştere.

Tabloul III

Tabloul al treilea este o Cosmogonie, în care Eminescu meditează atât la naşterea lumii, cât şi la pieirea ei. Geneza Universului îl preocupă pe poet, care meditează asupra începuturilor lumii, prin intermediul savantului, pe care îl „poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”, în timpurile primordiale, atunci când „nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns”.

Începuturile naşterii Universului se situează în atemporalitate, „pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”, pe când „totul era lipsă de viaţă şi voinţă”, gândurile fiind generate de întrebări filozofice: „Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?” la care, bineînţeles, nu s-a răspuns, deoarece „N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă / [...] / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază”. Înainte de a apărea orice formă de viaţă, „era un întuneric ca o mare făr-o rază” şi „stăpânea eterna pace!...”.

Preluând ideea genezei Universului prin mişcarea atomilor în vid, precum şi aceea că acesta s-a născut din haos, Eminescu imaginează crearea lumii prin mişcarea unui punct central, care generează „muma” şi „Tatăl”: „Dar deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. Iată-l! / Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl...”

Mitul popular autohton conform căruia la început totul era acoperit de ape şi domnea un întuneric de nepătruns, iar spuma de pe suprafaţa apei a dat naştere „sâmburelui creator” este prezent şi el în explicarea genezei Universului: „Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii...”, „Negura eternă” a început să se desfacă în fâşii odată cu apariţia aştrilor cereşti, „lună”, „soare”, precum şi a fenomenelor stihiale, ceea ce face posibilă naşterea vieţii pe Pământ.

În această nemărginire, omul este neînsemnat, trecător prin această lume, prilej cu care Eminescu reafirmă ideea curgerii ireversibile a timpului pentru omenire, în general: „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul. / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată”.

Omenirea este definită prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei în univers, din care străbate cu subtilitate o ironie amară tipic eminesciană privind superficialitatea lumii: „noi copii ai lumii mici”, „muşunoaie de furnici”, „microscopice popoare”, „muşti de-o zi”, „lume mică”. Oamenii nu sunt conştienţi că în raport cu veşnicia universului viaţa lor valorează doar „o clipă suspendată”, fără ca să poată cunoaşte nimic din tainele firii, pentru că „îndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată”. Savantul are genialitatea de a vedea succedarea generaţiilor - „Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi”, apoi dispariţia civilizaţiilor strălucite, eul liric exprimând aici ideea schopenhaueriană că lumea este o aparenţă, o iluzie, întrucât toate elementele vieţii trec perpetuu în nefiinţă: „Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric”.

Cugetătorul este capabil de a-şi imagina apoi stingerea Universului, mintea lui cercetătoare îl duce „mii de veacuri înainte”. Semnele pieirii universale se manifestă prin stingerea soarelui, a stelelor şi, ca urmare, îngheţarea planetelor, imagine apocaliptică, deoarece omenirea îşi va înceta ciclurile existenţiale, după care timpul devine veşnicie, totul revine la haosul iniţial şi se instalează pacea eternă: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / [...] Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, [...] Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”.

Pieirea Universului este construită într-o viziune escatologică, concept provenit din limba greacă: „eschatos”, care înseamnă „ultim”, „final” şi „logos”, care are sensul de „cuvântare”. Extincţia se produce prin stingerea soarelui, idee ilustrată de un epitet dublu, „trist şi roş”, aflat în antiteză cu epitetul „mândru”. Comparaţia stelelor care pier de pe cerul înroşit „ca şi frunzele de toamnă” amplifică imaginea apocaliptică a destrămării cosmosului, Ideea timpului universal este ilustrată printr-o metaforă sugestivă pentru o întreagă concepţie filozofică: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”.

Tabloul IV

Ideea principală aici este relaţia omului de geniu cu lumea contemporană şi cu posteritate, acest tablou fiind o satiră virulentă la adresa superficialităţii societăţii contemporane lui, prilej cu care eul liric îşi exprimă dispreţul faţă de neputinţa acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, mărunte, nesemnificative. Satira conţine elemente de meditaţie filozofică, având un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt adevărate sentinţe exprimate cu indignare şi amărăciune de către poet, ceea ce conferă acestui tablou accente clasice.

Meditaţia socială debutează prin ideea filozofică a identităţii oamenilor cu ei înşişi, a individului cu întregul, a rădăcinii comune pentru întreaga omenire: „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”. Satira urmează imediat după această meditaţie, Eminescu accentuând sarcastic: „Deasupra tuturora se ridică cine poate”.

Poetul se întreabă dacă omul de geniu, savantul, poate intra în nemurire prin opera sa, căreia i-a dedicat întreaga viaţă: „Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? / Nemurire, se va zice...”. Savantul speră că ideile sale ştiinţifice, descoperirile care l-au preocupat întreaga viaţă vor rămâne în eternitate, parcurgând secolele. Gloria şi nemurirea sunt însă simple iluzii: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”.

Eminescu stigmatizează şi posteritatea, care va fi preocupată mai ales de biografia neinteresantă şi banală a omului de geniu şi mai puţin de importanţa, de însemnătatea operei sale, prilej cu care este exprimată încă o dată ideea curgerii implacabile a timpului şi a condiţiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectuală, de preocupări sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se află acesta în ierarhia societăţii: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune, / Peste toate o lopată de ţărână se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri...”.

Eul poetic imaginează apoi funeraliile savantului, la care falsa solemnitate a înmormântării este ilustrată prin incapacitatea posterităţii de a descoperi şi de a aprecia valoarea creaţiei pe care o lasă în urma lui savantul, oamenii fiind interesaţi numai de „biografia subţire”, deoarece „măgulit e fiecare / Că n-ai fost mai mult ca dânsul”. Ei vor rememora numai „pete multe, răutăţi şi mici scandale”, tot ceea ce ţine de omul obişnuit, oarecare, adică „toate micile mizerii unui suflet chinuit”.

Ironia dispreţuitoare a eului liric se revarsă în continuare asupra ipocriziei-contemporanilor, care nu sunt în stare să aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea în vedere un discurs în memoria savantului, ci se va strădui, cu infatuare, să arate cât de inteligent şi de bun orator este el: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.”

Posteritatea este cu totul dezinteresată şi incapabilă să aprecieze opera genială, „lumina / Ce în lume-ai revărsat-o”, ci va reţine din biografia savantului numai ceea ce-l aseamănă cu ceilalţi oameni, muritorii anonimi şi neînsemnaţi, adică „păcatele şi vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”.

Tabloul V

Tabloul al cincilea creează impresia unui epilog şi revine la motivele romantice iniţiale: sub stăpânirea atotputernică a lunii, ca astru tutelar şi martor, se desfăşoară spectacolul naturii eterne şi al umanităţii efemere. În Universul ilustrat prin aceleaşi elemente ca la începutul poemului, „pustiuri”, „codri”, „valuri”, oamenii sunt muritori şi supuşi sorţii, idee filozofică ce se constituie, parcă, într-o concluzie a poeziei şi a existenţei întregii omeniri: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”

Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalităţi uimitoare atât în ceea ce priveşte lexicul, cât şi prozodia sau figurile de stil.

→ Îmbinarea surprinzătoare a limbajului popular şi a celui intelectual, însă fără abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizează stilul acestui poem prin câteva trăsături:

  • naturaleţea şi prospeţimea limbajului poetic este dată te cuvinte populare, regionalisme şi arhaisme folosite: „gene ostenite”, „ceasornicul”, „suflu-n lumânare”, „fereşti”, „osebite”, „răboj”, „prizărită”, „colb”;
  • expresia intelectualităţi este prezentă, mai ales, în tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugerează mituri, idei filozofice, etice, care obligă la cugetare; de „exemplu, imaginea haosului primordial, „pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă” trimite la imnurile creaţiunii din Rig-Veda sau aminteşte de ideile lui Schopenhauer: „stăpânul fără margini peste marginile lumii”. De asemenea, sunt prezente expresii livreşti: „precum Atlas în vechime”, „microscopice popoare”, „ne succedem generaţii”.

→ Viziunea contrastantă asupra lumii este realizată prin relaţii de opoziţie şi prin antiteza specifică poeţilor romantici:

  • antiteză compoziţională: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
  • antiteză ideatică: „Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, / Altul caută în lume şi în vreme adevăr”;
  • antiteză la nivelul vocabularului: „Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”, „viitorul şi trecutul”; prin derivare: „fiinţă nu era, nici nefiinţă”.

→ Epitetele morale şi ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzător sentimentelor poetului: „mişcătoarea mărilor singurătate”, „galbenele file”, „bătrânul dascăl”, „timpul mort”, „ironică grimasă”, „universul cel himeric”;

→ Comparaţiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: „precum Atlas în vechime”, „ca şi spuma nezărită”, „ca o mare făr-o rază”.

→ Personificările ilustrează desăvârşita familiaritate a poetului cu natura terestră şi cosmică deopotrivă: „luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie”, „codru-ascund în umbră strălucire de izvoară”, „timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”.

→ Metaforele sunt numeroase ca şi epitetele şi au capacitatea de a vizualiza ideile: „urna sorţii”, „colonii de lumi pierdute”, „muşti de-o zi”, „din ungherul unor crieri”.

 

Prozodia

Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. În prima parte a poemului, rima este feminină, iar în partea de satiră rima este masculină, ilustrând tonul retoric. Rima este aici absolut inedită, fapt ce a stârnit reacţii impresionante în epocă; Eminescu rimează, în mod surprinzător substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: „mititel / el”, „adâncă / încă”, „recunoască-l / dascăl, iată-l / Tatăl”.

„Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală şi poetul o foloseşte pentru a exprima gânduri şi viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească.” (Tudor Vianu)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …