Scrierea de tranziţie în Principatele Române

Schimbările în plan economic, social şi politic ce au avut loc în societatea românească la începutul epocii moderne au pus probleme urgente de adaptare a limbii române, de sincronizare a ei la noul ritm şi la noile exigenţe de dezvoltare. Una dintre cele mai acute probleme o reprezenta sistemul de scriere, care a cunoscut la începutul secolului al XIX-lea o perioadă de tranziţie de la scrierea chirilică la impunerea definitivă a alfabetului latin.

Origini

Alfabetul chirilic, cunoscut în spaţiul românesc încă din secolul al X-lea, a fost folosit în scrierile în limba slavonă, iar din secolul al XVI-lea până în epoca modernă, în scrieri în limba română. Conţinând iniţial 43 de slove (semne), acest alfabet a cunoscut simplificări succesive, ajungând într-o formă finală de 27 de semne. Primii care au susţinut adoptarea alfabetului latin au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene. Ion Heliade Rădulescu a propus între 1836 şi 1844 o serie de modificări în scopul introducerii scrierii cu litere latine.

Până în anii 1860-1862, când a fost oficializată folosirea alfabetului latin în Ţara Românească şi respectiv în Moldova, şi câtva timp după aceea, slovele şi literele latine au coexistat în aşa-numita scriere de tranziţie. De pildă, pe aceeaşi pagină slovele şi literele se foloseau fie în text, fie unele în titluri şi celelalte în text. Dintre cele mai târzii exemple ale scrierii de tranziţie sunt cunoscute paginile de titlu ale operelor lui Vasile Alecsandri sau Abecedarul lui Ion Creangă.

Scrierea de tranziţie

Apariţia şi persistenţa scrierii de tranziţie a fost legată de dificultăţile întâmpinate în găsirea soluţiilor concrete de impunere a alfabetului latin. Problema ortografiei a intrat în atenţia şi în discuţia Eforiei Instrucţiunii Publice din Muntenia în 1856 şi în Moldova în 1859.

Din 1867, această chestiune a fost pusă în dezbaterea Societăţii Academice Române (Academia Română de mai târziu) care a avut ca bază de discuţie trei proiecte. În final s-a impus proiectul propus de Junimea şi de Titu Maiorescu, susţinătorul unei scrieri fonetice raţionale, pe principiul „unui fonetism temperat prin necesităţi etimologice”.

Evoluţia alfabetului chirilic

  • 1688: Biblia de la Bucureşti - numărul de semne redus de la 43 la 40;
  • 1784: Ortografie sau scrisoare dreaptă (Viena) - numărul de semne redus la 35;
  • 1787: Observaţii sau băgări de seamă de Ienăchiţă Văcărescu (Râmnic) - numărul de semne este de 33,
  • 1828: Gramatica românească de Ion Heliade Rădulescu - numărul este de 27.