Şcolile din Transilvania în secolul al XVII-lea

Învăţământul în şcoli s-a bazat şi în acest secol pe principiile stabilite încă din secolul precedent de Reformă şi de umanism şi servea în primul rând interesele clasei dominante. Totuşi, nu lipsesc din istoria învăţământului în această vreme tendinţe progresiste, demne de relevat. O însemnătate deosebită pentru orientarea învăţământului a avut puritanismul. Punctele principale ale programului puritanilor transilvani au fost lărgirea învăţământului şi în general modernizarea instrucţiunii.

Conducătorul lor, Ioan Tolnai Dali (1606-1660), după reîntoarcerea din Anglia (1638) s-a ocupat cu destulă îndrăzneală de reforma învăţământului înlăturând manualele din trecut, propunând împărţirea şcolilor în clase şi cerând răspândirea scrisului şi a cititului în limba maternă şi printre ţărani. Iar Paul Medgyesi (1605-1663), insistând asupra şcolarizării ţăranilor, aruncă cu curaj în faţa nobilimii întrebarea: „A cui e vina că sunt ignoranţi?”. Puritanii au pregătit şi terenul pentru primirea ideilor marelui pedagog ceh al vremii, Jan Amos Comenius, în învăţământul din Transilvania.

Comenius preconiza, printre altele, ca învăţământul să se facă în limba maternă, recomandând să se predea în şcoală cunoştinţe efective, nu numai cuvinte abstracte neînţelese. El a criticat vehement stările sociale din Transilvania, atribuind nobilimii înapoierea şi mizeria poporului, susţinând dreptul la cultură al tuturor, fără deosebire de origine şi confesiune. Prestigiului lui Comenius, care se afla în slujba principelui (1650-1654), i se datorează faptul că puncte din programul opoziţiei puritane-prezbiteriene pentru difuzarea culturii au fost acceptate de cercurile oficiale bisericeşti. Propagandei puritane i se datorează faptul că pe la mijlocul secolului al XVII-lea în cele mai multe sate cu populaţie calvină existau şcoli elementare. Învăţământul românesc a înregistrat în acest secol un vădit progres. Şcoala nu mai servea exclusiv nevoilor bisericii, ci răspundea unor necesităţi culturale mai largi. Se constată creşterea numărului dascălilor şi al grămăticilor din mediul rural.

Pregătirea preoţilor şi a cântăreţilor bisericeşti, şi uneori a dascălilor, modestă desigur, s-a făcut mai cu seamă în şcolile mănăstireşti, fie în cele vechi, fie în cele mai noi, de la Bălgrad (Alba Iulia), Măgina (lângă Aiud) sau Sâmbăta de Jos. La Braşov, şcoala de pe lângă biserica din Şchei îşi continuă activitatea în întregul secol, funcţionând cu doi, trei şi chiar mai mulţi dascăli. Între şcolile din mediul rural este aceea de la Săliştea Sibiului, care, se pare, s-a susţinut prin contribuţiile ţăranilor. În 1616 se aminteşte ca funcţionând la această şcoală dascălul Dumitru Popa. Ca aceasta au existat, fără îndoială, şi altele. Problemele învăţământului sătesc se reflectă şi în dispoziţiile luate de sinodul bisericii ortodoxe din Transilvania. Astfel, sinodul din 1675 hotărî ca fiecare preot să ţină şcoală în biserică cu copiii după ce va isprăvi slujba bisericească.

Mai bine organizate au fost şcolile româneşti calvine, înfiinţate în secolul al XVI-lea, care îşi continuă activitatea şi în veacul al XVII-lea, cum sunt cele din Lugoj, Caransebeş, Haţeg şi Sighet. Ele sunt sprijinite de oficialitate, fiind puse în slujba răspândirii calvinismului printre români. În 1624, Gabriel Bethlen stabili prin lege dreptul fiilor de iobagi de a frecventa şcolile, fără a fi opriţi de nobilime. Ca urmare a acestei măsuri, mulţi români au pătruns în colegiile reformate din Alba Iulia, Aiud, Orăştie, Târgu Mureş, Baia Mare şi Cluj.

Politica şcolară a lui Bethlen a fost continuată de Gheorghe Rakoczi I şi Gheorghe Rakoczi al II-lea. Mitropolitul român ortodox din Alba Iulia e obligat de superintendentul calvin, căruia îi era subordonat, să înfiinţeze şcoli româneşti de orientare calvină. În Ţara Făgăraşului cititul şi scrisul se învăţa obişnuit prin preoţi care aveau pe lângă ei şi grămătici. În 1658 „vizitatorii” calvini examinau pe preoţi şi pe grămăticii lor din 39 de sate de aici asupra cunoştinţelor preoţeşti şi de carte românească.

Cele mai numeroase ştiri le avem despre şcoala românească din Făgăraş, întemeiată în 1657 de Susana Lorantffy, văduva principelui Gheorghe Rakoczi I. După toate probabilităţile, şcoala a durat până la sfârşitul secolului, când au avut loc acţiunea de reîntărire a catolicismului în Transilvania şi încercările de unire a românilor cu biserica Romei. Şcoala românească funcţiona alături de şcoala maghiară, „pentru ca să poată fi inspectată mai cu uşurinţă, pentru ca elevii români să înveţe ungureşte şi să-şi poată însuşi scrisul în limba maghiară şi latină, în schimb să poată învăţa şi elevii maghiari cărora le va plăcea să vorbească şi să scrie româneşte”

În ce priveşte programa de învăţământ, regulamentul prevedea să se înveţe înainte de toate scrisul şi cititul în româneşte. Şcolarii trebuiau să cunoască catehismul calvinesc şi cântecele calvineşti. Regulamentul interzicea trimiterea dascălilor în satele româneşti dacă aceştia nu cunoşteau pe deplin scrisul şi cititul în limba română. O altă măsură impunea grămăticilor din întreg ţinutul Făgăraşului obligaţia de „a veni de pretutindeni şi a învăţa în şcoala aceasta românească din Făgăraş”, sub ameninţarea de a fi scoşi din grămăticie şi lăsaţi din nou în stare de iobagi. Şcoala românească de la Făgăraş a pregătit nu numai preoţi, dar şi numeroşi dascăli şi a instruit mulţi grămătici din ţinutul Făgăraşului.

Primind rar învăţăturile calvine, românii au învăţat în şcolile organizate pentru ei să scrie şi să citească în propria lor limbă. Ca o dovadă a extinderii învăţământului este tipărirea în 1699, la Alba Iulia, a unei Bucoavne, cea dintâi carte didactică în limba română. Liceele săseşti de la Braşov, Sibiu, Bistriţa şi Sighişoara, întemeiate în secolul precedent, au continuat să funcţioneze şi în secolul al XVII-lea, iar numărul şcolilor săteşti a crescut în chip deosebit şi la saşi - fapt datorat şi răspândirii ideilor lui Comenius, ale cărui scrieri au apărut în mai multe ediţii, în special la Braşov, începând din anul 1638 - astfel că aproape în fiecare sat se întâlneşte o şcoală.

De la desfiinţarea universităţii iezuite din Cluj în 1603, Transilvania n-a mai avut o şcoală superioară până la crearea de către principele Gabriel Bethlen a colegiului academic de la Alba Iulia în 1622, unde au predat învăţaţi străini de renume, ca Martin Opitz, Alstedius şi Bisterfeld. Această şcoală superioară a fost instituţia în care s-au pregătit mai multe serii de tineri pentru carierele laice. În 1658, cu prilejul incendierii oraşului Alba Iulia de către oştile lui Mohamet Koprulu, a fost distrus şi colegiul. Din oraşul transformat în ruine, principele Apafi a mutat şcoala superioară în 1662 la Aiud, unde aceasta, şi-a continuat activitatea în spiritul cocceianismului şi al cartezianismului.

Check Also

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …