Sciţii şi agatirşii. Topografia Sciţiei

În vremile cele mai vechi despre care istoria ne-a lăsat vreo pomenire, ţările care alcătuiesc patria liberă sau încă subjugată a românilor, erau adăpostul mai multor popoare, pe rădăcina cărora - acum adânc îngropată, s-au altoit pe rând toate acele elemente, din ale cărora introlocare se urzi poporul român. Până în vremile mai nouă când s-au dezvoltat studiile preistorice, ştirile asupra acestor vremuri de mult apuse se culegeau din singurul izvor direct asupra lor, din părintele istoriei, nemuritorul Herodot. Acuma însă arătările lui pot fi îndeplinite şi îndreptate prin interpretarea rămăşiţelor lăsate de timpurile preistorice de la Dunărea de jos şi din împrejurimi.

Cu toate acestea, arătările lui Herodot nu rămân mai puţin de preţ, când ne dăm sama de iubirea de adevăr a marelui istoric elin şi de silinţele lui de a culege ştirile ce le dă, prin el însuşi, pe cât îi sta prin putinţă, sau din spusele locuitorilor asupra regiunilor pe care nu le văzuse cu ochii. Unde asemenea mijloace de informaţie lipsesc lui Herodot, el are totdeauna grija de a da arătările lui ca nesigure.

Aşa, într-un rând vorbeşte el de un mare vas de aramă din ţara Exampea pe care el însuşi l-ar fi văzut, pe când aiurea el scrie că „nu se ştie nimic pozitiv asupra ţărilor aşezate dincolo de acest râu şi nu cunosc pe nimeni care să-mi vorbit de ele după propria-i vedere”. Herodot a vizitat şi oraşele Traciei. El spune de mai multe ori: „Am auzit de la grecii ce locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin”, sau: „Mai spun tracii că peste Dunăre” . Tot atât de puţin va fi călătorit el înlăuntrul Traciei, precum şi în acel al Sciţiei.

Sciţia, după Herodot, este o regiune foarte întinsă, din care numai o mică parte cade pe ţările ocupate astăzi de românii din stânga Dunării. Ea cuprindea şi o mare parte din Rusia meridională, mărginindu-se spre răsărit prin fluviul Tanais (Donul), care o despărţea de sauromaţi. Spre miazăzi se mărginea cu Palus-Maeotides (Marea de Azov) în care Tanaisua se varsă, apoi cu Pontul Euxin până la Dunăre, trecea la gurile acestui fluviu şi pe dreapta lui, cuprinzând Dobrogea de astăzi, care, în vechime, purta, până pe timpul romanilor, numele de Sciţia Minoră. Astfel Herodot ne spune că „Tracia ce se ţine de Pontul Euxin, este înaintea Sciţiei care nu începe decât în punctul unde se sfârşeşte golful dependent de Tracia, şi că deci Istrul trece prin Sciţia pentru a merge în mare”.

Dar marginea între Sciţia şi Tracia pe la gurile Dunării nu este determinată de Herodot prin cursul fluviului, ci prin o afundătură a Mării Negre, un golf, de la care înainte începe Sciţia, iar gurile fluviului trec prin această ţară, nu o mărginesc. În privinţa celorlalte limite ale Sciţiei, Herodot ne spune ră: spre apus, de la Istru în sus, se mărgineşte Sciţia întâi de către Agatirşi, apoi de către Neuri, mai apoi de Androfagi, în sfârşit de Melanchleni. În spre nord deci (de la Istru în sus), începând de la apus şi mergând înspre răsărit, marginile Sciţiei sunt arătate, nu prin accidente geografice, ci prin locuinţele altor popoare. Pentru a lămuri deci până unde se întindea Sciţia, este de trebuinţă a se determina poziţia geografică a acestor neamuri .

Cel întâi din ele care ar mărgini Sciţia dinspre nord şi ar avea totodată aşezarea cea mai apuseană, sunt agatirşii. Despre ei ne spune Herodot aiurea că sunt nişte oameni cu port răsfăţat şi foarte de aur purtători. Această descriere a poporului agatirşilor ne dă mijlocul de a hotărî regiunea ocupată de ei. Îmbelşugarea aurului la acest popor şi deci luxul hainelor sale provenea din bogatele mine de aur ale Transilvaniei, exploatate după cât se vede încă de pe atunci, şi care, în vremile vechi, erau de o producţie mult mai mare decât astăzi. Tot acolo transpune o altă arătare a lui Herodot despre ţara agatirşilor. El spune anume vorbind de mai multe râuri ale Sciţiei: „Acestea sunt râurile ce izvorăsc chiar din Sciţia, care măresc fluviul; râul Maris însă, ieşind din ţara agatirşilor, de asemenea se uneşte cu Istrul”.

Lăsând pentru un moment la o parte determinarea râului Maris, anume cu ce râu de astăzi corespunde, observăm numai opoziţia ce o face Herodot între râurile ce izvorăsc din Sciţia şi acel Maris ce iese din ţara agatirşilor. Sciţia fiind arătată de Herodot ca o ţară de tot plană, urmează că ea se întindea, în partea ei apuseană, către nord, până în Carpaţi; prin urmare râurile autogene ale Sciţiei vor fi acelea ce izvorăsc pe laturea exterioară, sudică a Carpaţilor: râul Maris însă, ce curge din ţara agatirşilor, va trebui să izvorască de pe laturea aceea a Carpaţilor ce nu se atingea cu Sciţia, prin urmare de pe cea nordică, din Transilvania.

Pe cât timp însă popoarele nu sunt constituite în state, limitele între diversele ginţi sunt de obicei acele naturale, mări, şi munţi, mai cu seamă, şi aceasta cu atât mai mult că un strat din poporul scit era nomad. Odată ce Herodot ne arată că acest popor se întindea în Rusia meridională şi Moldova de astăzi, de asemenea în regiunile de la gurile Dunării către Marea Neagră, nu avem nici un temei a ne opri la vreun punct oarecare de pe întinsul şes al Munteniei; toată regiunea plană a acestei ţări cel puţin până la Oltul cel cu malurile râpoase, trebuia să fi fost cutreierată de hoardele sciţilor cu turmele şi carele lor.

Precum când turnăm apă pe o suprafaţă plană şi lipsită de ridicături, lichidul se întinde în toate îndreptările şi o acopere, astfel şi toiurile de popoare nomade, când le vedem arătate ca ocupând o parte dintr-un şes sau podiş, putem spune cu siguranţă că întreaga regiune a acelui şes sau podiş este ţara lor, în sensul adică că este cutreierată de ele.

Din aşezarea agatirşilor în cetatea Transilvaniei se explică cum de ei singuri se putură opune sciţilor, când aceştia, urmăriţi de Darius, vroiră să-şi răzbune asupra popoarelor înconjurătoare: melanchlenii, androfagii, neurii şi agatirşii, care nu voiseră a le da ajutor contra marelui împărat. Melanchlenii, androfagii şi neurii suferiră pustiirile sciţilor; singuri agatirşii putură să se împotrivească, cum ne spune Herodot, şi această împotrivire le fu cu putinţă numai din pricina munţilor ce-i apărau.

Mai avem o indicaţie că agatirşii trebuiau să locuiască departe de Dunăre, în faptul că popoarele din Tracia, de pe malul drept al fluviului, aveau despre nişte împrejurări, pe care le vom vedea că se referă la ţara agatirşilor, idei foarte confuze. Ele spuneau că: „Dincolo de Istru, pământul e cuprins de albine care împiedecă pe oameni de a înainta în calea lor”.

Agatirşii cultivau albinele, şi tracii, auzind despre ţara aceea îndepărtată unde erau albine, scorniră închipuirea că ţara de dincolo de Dunăre era aşa de plină de albine, încât împiedecau pe oameni în drumul lor. Tot astfel spuneau sciţii, că, la marginea ţării lor către nord-răsărit „nu este cu putinţă a pătrunde mai departe, nici a vedea ceva din cauza nenumăratei mulţime de pene ce zboară prin văzduh” , ceea ce Herodot, el însuşi, explică prin o veşnică şi deasă ninsoare.

Precum sciţii nu pot pătrunde mai spre nord din cauza penelor, aşa şi tracii din cauza albinelor. În ambele cazuri, aceeaşi transformare extraordinară a unui fapt real, provenită din cauza îndepărtării şi a relaţiilor nesigure şi rare. Despre sigini care locuiau în Banat lângă Dunăre, tracii ştiu să spună lui Herodot relaţii adevărate; iar despre agatirşi nu, pentru că erau despărţiţi de ei prin toată lăţimea Munteniei.

Din toate cele spuse s-a demonstrat îndestul că Sciţia se întindea înspre partea ei cea mai apuseană, către nord, până la Carpaţii Munteniei şi că dincolo de aceşti munţi, în Transilvania de astăzi, locuia poporul agatirşilor. După agatirşi, Herodot numeşte ca al doilea popor mărginaş al sciţilor, pe acel al neurilor. Despre acesta spune întâi că trăia după obiceiurile scitice, prin urmare că era păstor şi nomad; neurii apoi sunt din acei, a căror ţară a fost devastată de Darius, când acesta urmărea pe sciţi, două semne de pe care putem recunoaşte că locuiau o regiune mai plană care, fiind mai spre răsărit de agatirşi şi la nordul Sciţiei, nu poate fi căutata decât în partea Moldovei numită ţara de sus, şi până pe la izvoarele Nistrului, pe unde spune Herodot că se mărginea Neurida cu Sciţia.

După neuri veneau androfagii (mâncători de oameni) şi melanchlenii (cei cu haina neagră), ale căror locuinţe trebuiau să fie mai înspre nord-est, către obârşiile Niprului. Şi mai către răsărit încă, se mărginea Sciţia cu deosebite popoare, asupra cărora relaţiile lui Herodot sunt din ce în ce mai fabuloase. Din aceste hotare date de Herodot ca alcătuind marginile Sciţiei, se vede că o parte din ea, împreună cu întreaga regiune locuită de agatirşi, cuprindea ţările în care mai târziu s-a dezvoltat viaţa românilor.