Satele târguri şi oraşele din spaţiul românesc

Habitatul rural

În perioada prestatală principala formă de comunitate umană, în spaţiul românesc, a fost obştea sătească (teritorială), care a evoluat către aşezări stabile, cu un teritoriu delimitat, satele (din latinescul fossatum = loc întărit). În timp ce Occidentul a trecut la un habitat stabil, încă din secolele X-XII în spaţiul românesc această mutaţie s-a realizat cu întârziere şi numai treptat.

În secolele XIV-XV satele erau mult mai mici decât cele de astăzi, cu un număr de case cuprins între 20 şi 150, satele întinse cu o populaţie numeroasă, fiind o excepţie. Aşezările rurale erau mai dese, mai ales în zona dealurilor şi de-a lungul cursurilor de apă. În ceea ce priveşte locuinţele coexistă bordeiele şi semibordeiele cu cele construite la suprafaţă din lemn şi chirpici.

În epoca medievală au fost atestate circa 7.000-8.000 de aşezări în secolul al XIV-lea, până la 10.000 în secolul al XVI-lea. Numărul relativ ridicat al aşezărilor nu înseamnă însă şi o ocupare integrală a spaţiului. Cu unele excepţii, pădurile rămân predominante, iar zonele locuite de oameni par mai degrabă insule într-un ocean de copaci.

Satele se împart în trei categorii: domneşti, aşezate pe proprietatea domniei, boiereşti şi mănăstireşti, care erau în proprietatea boierilor şi mănăstirilor, şi satele de moşneni sau răzeşi, formate din coproprietari, descendenţi dintr-un singur strămoş comun. Satele domneşti erau administrate în Moldova, în secolul al XV-lea, de cnezi, juzi sau vatmani, iar mai târziu de reprezentantul domnului care se numeşte vornic. În Ţara Românească el poartă numele de pârcălab, la fel cum se numeau reprezentanţii domnului în târguri. Satele boiereşti şi mănăstireşti erau administrate în Moldova de uriadnici şi vătămani, iar în Ţara Românească de pârcălabi, care îi reprezentau pe proprietari. Satele de moşneni sau răzeşi se administrau singure.

Târguri şi oraşe

Evoluţia vieţii urbane în spaţiul românesc prezintă numeroase asemănări, dar şi unele deosebiri semnificative faţă de tendinţele existente la nivel european. Astfel, la noi ca şi în restul lumii europene civilizaţia antică a avut o certă componentă urbană de factură greco-latină. Destrămarea lumii romane a fost însoţită de un declin extrem de pronunţat al vieţii orăşeneşti.

În Occident această situaţie se schimbă începând din secolul al X-lea, când revigorarea urbană se resimte în mod semnificativ prin apariţia de noi oraşe sau dezvoltarea celor deja existente. În spaţiul românesc ruralizarea care a urmat retragerii stăpânirii romane a fost mai gravă decât în alte foste provincii romane, datorită absenţei unor structuri politice şi a unei ierarhi boiereşti bine definite.

Revitalizarea urbană a început ceva mai târziu şi de la un nivel de pornire sensibil mai redus decât în Occident, fiind semnificativă abia din secolele XIII-XIV. În istoriografia românească persistă încă puncte de vedere diferite referitoare la mecanismul formării oraşelor medievale. Adepţilor unei geneze endogene, care insistă pe rolul primordial al elementului autohton, li se opun cei care consideră că decisiv a fost aportul din exterior: bizantin, italian sau german. În realitate situaţiile sunt destul de diferenţiate, târgurile şi oraşele medievale constituindu-se sub influenţa a doi factori principali: înflorirea comerţului şi dezvoltarea meşteşugurilor.

În Transilvania, apariţia oraşelor este strâns legată de colonizarea saşilor şi de privilegiile acordate acestora de regalitatea maghiară. Aşa au apărut oraşele Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Orăştie, Rodna, Sebeş, etc. În Ţara Românească şi Moldova centrele orăşeneşti au apărut, de regulă, în târgurile periodice amplasate în poziţii favorabile faţă de căile comerciale, unde meşteşugarii din zonele vecine s-au stabilit pentru a-şi vinde mărfurile. Prezenţa saşilor se simte şi în zonele extracarpatice. Astfel ei au contribuit la întemeierea oraşelor Câmpulung Muscel, Baia, Şiret, iar o serie de toponime care se referă la nemţi (Târgu Neamţ, Neamţul) sugerează existenţa saşilor.

După apariţia statelor medievale, noile centre urbane se dezvoltă în jurul unor cetăţi regale şi domneşti, unde meşteşugarii şi negustorii beneficiau de protecţia domnilor şi de o cerere mare pentru produsele lor. Astfel în Ţara Românească cele mai importante centre urbane au fost reşedinţele domneşti: Câmpulung, Târgovişte, mai târziu Bucureşti, la care se adaugă şi portul dunărean Brăila.

În Moldova, alături de reşedinţele domneşti din Baia, Şiret şi Suceava, principalele centre urbane au fost marile porturi comerciale Chilia şi Cetatea Albă. În zonele miniere din Transilvania, cu importante aglomerări umane, ca şi în centrele episcopale, apar oraşe importante precum Baia Mare, Rodna, respectiv Oradea şi Alba Iulia. De asemenea, drumurile comerţului intercontinental care străbăteau spaţiul românesc au accelerat tendinţa de urbanizare.

Repere monografice ale unor oraşe medievale

Bucureşti

După atestarea documentară, Bucureştiul, ca formaţiune urbană, face parte din generaţia oraşelor feudale. În perioada secolelor IX-XI apar elementele primei faze a localităţii, faza de târg. În secolul al XIV-lea în jurul „Cetăţii Dâmboviţei” gravitează aşezările săteşti din apropiere, dând naştere târgului şi numelui viitoarei aşezări urbane.

Pe vatra Cetăţii Dâmboviţei, Vlad Ţepeş a ridicat fundaţiile noi cetăţi a Bucureştiului, după cum o atestă hrisovul domnesc din 20 septembrie 1459. Este perioada în care localitatea se dezvoltă, trecând de la faza de târg la cea de oraş, datorită funcţiei politico-militare. În secolele XIV-XV oraşul se întinde pe o suprafaţă de circa 15 ha şi avea, aproximativ 1.500-2.000 locuitori. La începutul secolului al XVI-lea avea 1.500 case şi circa 20.000 locuitori, pentru ca la finele lui, numărul caselor a ajuns la 6.000, iar al populaţiei la circa 50.000 locuitori.

După prima atestare documentară, din 1459, timp de două secole, Bucureştiul va fi, în acelaşi timp cu oraşul Târgovişte, capitală a Ţării Româneşti. Hrisovul domnesc din 1659 ne arată că, la cererea expresă a turcilor, capitala Ţării Româneşti s-a mutat la Bucureşti.

Suceava

Târgul Sucevei, aşezat la un vechi vad, acolo unde marele drum continental ce urca de-a lungul Şiretului tăia apa Sucevei, a precedat întemeierea statului moldovean. În prima jumătate a secolului al XIII-lea, înainte de năvălirea tătarilor, vechea aşezare a primit un apreciabil adaos de populaţie prin coloniştii saşi şi unguri, după cum se menţionează într-o scrisoare papală din 1234.

Prima menţiune documentară datează din 11 februarie 1388, când voievodul moldovean Petru Muşat comunică din „Cetatea Sucevei” regelui polon Vladislav Jagiello că-l împrumută cu 3.000 ruble de argint. În timpul lui Petru Muşat a devenit reşedinţa statului moldovean şi se construieşte cetatea Sucevei, care a fost mărită şi consolidată în timpul domniei lui Ştefan cel Mare.

Numele localităţii vine de la râul Sucevei, iar numele apei este de origine slavă (sinuos, cu coturi, înconvoiat). Locuinţele sunt din lemn, acoperite cu şindrilă, fiind atât de suprafaţă, cât şi bordeie şi semibordeie. Prăvăliile şi dughenele, din lemn şi ele, erau grupate pe ramuri de producţie sau meserii: fierării, cojocarii, pescării, bărbierii etc.

Braşov

Ca în aproape toate cazurile, Braşovul are o existenţă anterioară primelor menţiuni scrise. Atestat documentar în 1235 (în Catalogul Ninivensis) sub denumirea de Corona, oraşul s-a întemeiat la adăpostul unei cetăţi medievale ridicate de cavalerii teutoni. În secolul al XIII-lea vechea aşezare cunoaşte un nou avânt, prin colonişti germani aduşi de regii Ungariei. Aşezarea primeşte de la saşi numele de Kronstadt, adică oraşul coroanei, în timp ce maghiari păstrează vechea denumire romano-slavă, zicându-i Brasso. Numele oraşului apare sub forma Brasu în 1271, Braso în 1288, Braşov în 1294 şi Brassov în 1295.

Începând cu secolul al XIV-lea, Braşovul cunoaşte o dezvoltare rapidă, în special, datorită poziţiei cheie pe care o ocupă pe drumul comercial ce leagă apusul de răsăritul Europei. Încă din anul 1394 Braşovul primeşte dreptul de târg anual de la regele Ungariei, Ludovic cel Mare. În 1368, domnitorul Ţării Româneşti, Vlaicu Vodă, încheie primul acord comercial cu braşovenii, care conferă legăturilor economice şi politice dintre locuitorii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor un statut juridic de referinţă.

Oraşul întreţinea un comerţ înfloritor cu ţările dunărene, prin pasul Branului, pe drumul Prahovei şi al Ialomiţei, pe drumul Teleajenului şi pe cel al Buzăului, ce ducea la Brăila. Un alt drum comercial ajungea, prin pasul Oituzului, în Moldova. Braşovul ajunge treptat să joace rolul unei adevărate pieţe centrale pentru toate cele trei ţări române.

Check Also

Viaţa orăşenească a românilor la începuturi

Românii n-aveau la început târguri şi oraşe: acestea poartă ici şi colo mai mult nume …

Dezvoltarea oraşelor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Din punct de vedere numeric, situaţia oraşelor şi târgurilor din Moldova şi Ţara Românească cunoaşte …

Oraşele din Transilvania în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, pe teritoriul principatului Transilvaniei se găseau nouă localităţi cu statute orăşeneşti: …

Oraşele şi târgurile din Moldova şi Ţara Românească în perioada de trecere de la feudalism la capitalism

Organizare şi administraţie În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al …

„Comunitatea” oraşelor pontice în secolele I-II d.Hr.

Tot din primele timpuri ale stăpânirii exercitate de romani asupra cetăţilor din Pontul Stâng datează …