Satele româneşti la începuturi

Românul nu are în vocabulariul său primitiv nici un cuvânt vechi pentru formaţiuni mai mari de convieţuire laolaltă. El nu cunoaşte din vremuri străbune decât satul şi cetatea (civitas), dar prin această din urmă denumire nu înţelege decât cetatea întărită. A cunoscut astfel de cetăţi sub două forme şi aproape fără întrerupere, aşa că de aici se explică păstrarea acestui element latin în limbă.

În primul rând el găsi la Dunăre rămăşiţele marelui brâu de cetăţi romano-răsăritene, apoi bizantine, care exista încă în parte pe la anul 1000 şi din care unele părţi, ca Turnul, Chilia, Cetatea Albă - Turris, Chele şi Maurokastron - s-au păstrat până în epoca nouă. În al doilea rând însă, el făcu, pe alocuri, cunoştinţă cu slavicul „grad” care, clădit din lemn şi lut, mai mult pe cursul apelor, într-o poziţie de neatacat, slujea drept locuinţă unui principe „democratic”.

Numele „grad” şi „grădişte” s-au prefăcut uneori în numiri de localităţi - aşa la Haţeg în Ardeal şi în multe alte sate actuale de pe plaiuri sau din şesul românesc -, pe când pentru noţiunea de loc întărit a rămas în uz numai singur cuvântul de cetate. „Grădiştile” slave dispărură în genere, chiar şi numai din pricina materialului lor puţin trainic: doar acolo unde râul cel mai mare şi mai însemnat al ţării, Murăşul, părăseşte Ardealul, mai găsiră ungurii năvălitori ai regelui o cetate slavă de piatră, Bălgradul, care a fost apărată de români pentru vreunul din şefii lor necunoscuţi.

Pentru rege şi pentru tradiţia oficială Alba1 forma aici punctul central al ţării nou-cucerite; pentru populaţia ungurească aşezată în preajmă-i ea fu, din cauza unor împrejurări necunoscute în perioada de neatârnare sau curând după cucerire, Cetatea Albă a lui Gyula. O altă Cetate Albă era reşedinţa regelui (Stuhlweissenburg), şi o a treia, aşezată la Dunăre, Cetatea Albă a împăratului, Cetatea Albă grecească. Pentru românii din popor însă, oraşul regal şi episcopal rămase până în zilele noastre vechiul, vestitul Belgrad.

Ca şi cetatea, satul are şi el o origine veche, şi în premergătorul latin al cuvântului românesc - dacă ar fi saturn şi nu fossatum, loc întărit cu şanţ, - s-ar oglindi viaţa de plugărie a coloniştilor romani din ţările dunărene. Satul a rămas până astăzi forma caracteristică de locuinţă a românilor. Un sat aparţinea uneia şi aceleiaşi familii; toţi locuitorii fără deosebire erau rude de sânge, coborâtorii unuia şi aceluiaşi strămoş, care stabilise şi hotarele vetrei satului. În Moldova pământul de moştenire, cu toate îmbucăţirile lui de mai târziu, se cheamă bătrân, şi la unirea mai târzie a mai multor sate până atunci independente unul de altul se vorbea de doi, trei bătrâni, din care s-au dezvoltat obştile mai mari de mai târziu.

Aşa, de pildă, satul Plotuneşti în veacul al XVIII-lea avea trei bătrâni, care se putură hotărnici precis unul de altul pe baza scrisorilor de danie şi de împărţire existente. Unul aparţinu-se într-un trecut foarte îndepărtat unui anume Andrei Brânză; al treilea, apoi, a cărui istorie e mai bine cunoscută, moştenirea şi satul lui Stan Plotun, a dat şi numele general de Plotuneşti, pe când ceilalţi doi bătrâni, ca mai puţin însemnaţi, au fost, ca să zicem aşa, adoptaţi în familia lui.

Nu posedăm, ce-i drept, scrisoarea domnească de danie pentru Plotun însuşi, dar avem întărirea daniei făcute fiilor lui în anul 1520. Acest fel de a înjgheba un sat se obişnuia fireşte cu mult mai înainte de a se fi întemeiat un principat: în această categorie intră un mare număr de sate, poate majoritatea lor, care poartă numele străbunului cu terminaţia -eşti sau, mai rar, -eni, de obicei sufix de provenienţă locală: se spunea „Piscani”, unde a stat Piscul, „Piţivoieşti”, unde a fost Piţivoiu Boul etc.

În cele mai vechi hrisoave domneşti privitoare la drepturile de proprietate ale locuitorilor Moldovei se găsesc absolut aceleaşi raporturi care se observă mai lămurit şi în cazuri mai numeroase mai târziu: aşa, de pildă, în 1418 se înfăţişează înaintea domnului o femeie bătrână, Maicolia, ca să aducă plângere pentru pământ, în numele mai multor fii şi nepoţi, ca reprezentantă a bătrânului originar, nenumit.

În Moldova, ca şi în Ţara Românească, pământul de moştenire rămas de la străbuni se cheamă moşie. Denumirea derivă din numele ce se dă străbunului. Căci moş înseamnă bunic sau străbun. De aceea şi în Ţara Românească ţăranii liberi, care-şi au încă pământul lor propriu, fără să atârne de altcineva decât de domn şi de dregătorii lui, se cheamă moşneni sau moşteni, adică urmaşii moşului şi totodată proprietari prin moştenire ai succesiunii sale, moşia. Ţara însăşi, statul politic, apare în această lumină, şi după această noţiune fundamentală orice român e fiu şi stăpân al pământului patriei sale, şi de aceea patria e privită şi numită numai ca moşie, ca un bun aparţinând strămoşilor luptători şi muncitori.

Ca o foarte veche denumire de origine slavă apare, chiar de la cele dintâi hrisoave privitoare la stăpânirea pământului, cuvântul ocina (în slavă ocina, otcina, otnina) şi expresia de moşie ohabnică; proprietăţile de familie poartă acest nume, pe când daniile de mai târziu ale domnului - cel puţin în Moldova - sunt numite urice (în ungureşte orok), cum se cheamă mai târziu hrisovul însuşi prin care ele se dăruiau.

Ocină nu era o formulă de cancelarie de origine ruteană sau bulgărească, ca atâtea alte cuvinte şi atâtea formule: dimpotrivă, înşişi ţăranii români din Ardeal vorbesc la începutul veacului al XVII-lea de „ocinele” lor în acelaşi înţeles în care domnii moldoveni din al XV-lea întăresc proprietăţile pe care le numesc tot aşa. Ba chiar în veacul al XV-lea se găsesc în Ţara Haţegului sate, vechi sate din vremuri depărtate, care se cheamă Ohaba, Ohabiţa şi Uric.

Cu vremea însă, „uricele” înseşi se prefăcură, legal şi chiar şi în vorbirea obişnuită, în „ocine”; se vorbeşte acum de „ocine drepte, din uricul său drept şi adevărat”, şi o „ocină” întărită de domn putea fi numită şi „uric”, ba se întâmplă ca. În hrisoave de întărire acelaşi sat să fie numit, când „uric”, când „ocină”. Moşia era stăpânită de toţi membrii familiei - odată, excepţional, apare cuvântul fămeaia în loc de „familia”, dar nu s-a păstrat în graiul poporului - şi nu există nici o deosebire între fraţi şi surori, între băieţi şi fete, între mamă şi copii cu privire la dreptul asupra pământu-lui.

Aşa, se înfăţişează pentru a căpăta un uric „Tatul Plotun cu fraţii săi Sima şi Coste şi cu surorile sale Anuşca şi Sorea şi Neaga şi Micae”, care sunt urmaşi pe aceeaşi linie şi moştenitori ai lui Stan Plotun; pentru toţi se dă numai o singură concesie, un singur act, care e înmânat celui mai bătrân membru al „seminţiei”; un singur hotar încunjură părţile - iarăşi o expresie latinească - tuturor rudelor de sânge, şi pietre de hotar înseamnă numai întinderea întregii vetre a satului - hotarul se cheamă şi margine -, aşa cum ea există încă sau cum a existat înainte de unirea ei cu o alta.

Asupra pădurii, râului, livezilor şi a ţinutului gol dimprejur, care până pe la 1550 se mai găsea ici şi colo, în scurt asupra întregului ţinut, care corespunde „feldmarcei” germane şi celei săseşti din Ardeal, are deopotrivă drept orice locuitor al satului şi nu trebuie să ne gândim nici măcar la împărţiri construite teoreticeşte: părţile care nu sunt despărţite una de alta prin semne exterioare şi care numai în caz de vânzare, obicei care se arată abia mai târziu, trebuie să fie determinate, aceste părţi, pe slavoneşte del, se raportă numai la vatra satului, şi nu la periferie, la proprietatea obştească, siliştea, care se mai cheamă şi la margene.

Chiar într-o perioadă foarte târzie de dezvoltare, când gradul de rudenie nu se mai putea recunoaşte şi când căsătoria înlăuntrul satului era o cerinţă a obiceiului, membrilor satului li se dădea o denumire caracteristică: chiar atunci ei se mai numesc încă „fraţi de moşie”. Într-o epocă mai nouă satul nu mai trece drept proprietatea celui mai bătrân moştenitor al celui dintâi întemeietor, nu putea prin urmare să mai fie reprezentat de acesta singur în faţa domnului şi a legilor nescrise: de aceea, la orice prefacere a proprietăţii satului, toţi locuitorii trebuiau să se înfăţişeze înaintea judelui ca proprietari ai întregului, cu toate că de fapt nu erau decât uzufructuari ai unei părţi.

Acesta e un obicei general românesc, în Moldova ca şi în Ţara Românească, şi nu mai puţin în Ardeal. Vecinii „de sus şi de jos” apar pe lângă familia propriu-zisă la orice vânzare, schimb sau contract ce se referă la pământ; la vânzare li se oferă mai întâi lor partea de care este vorba, şi ei pot să o ia pe preţul obişnuit, aşa cum îl stabileşte obştea, sau să renunţe la acest drept, - ceea ce în Ardeal se cheamă „a lepăda”. În acest din urmă caz poate veni şi străinul să-şi ofere banul: dar numai când e primit în cercul lor de proprietarii moştenitori mai bătrâni, s-ar putea zice: când e „adoptat”, numai atunci el poate cere de la domn întărirea actului de contract, numit carte (în latineşte charta), mai târziu pe slavoneşte, zapis.

Totuşi moşnenii, urmaşii moşului sau bătrânului, păstrează încă dreptul sfânt de a-şi reclama îndărăt proprietatea, când ajung într-o situaţie mai bună. Ei n-au decât să înapoieze străinului de sânge, veneticului urât, vechea sumă de vânzare: „i se aruncă banii”, şi el trebuie să se care de acolo, pentru ca să se statornicească iarăşi în sat viaţa unită de familie. Mai târziu, când se clădiră case mai bune, se făcură garduri şi se luară măsuri pentru tot felul de îmbunătăţiri, se despărţi partea fiecăruia din apă, din dealuri păduroase şi din heleşteu şi se prefăcu în proprietate personală de veci.

În Moldova dimpotrivă, până-ncoace târziu în epoca modernă, fiecare ţăran posedă numai a treia, a patra parte, etc. dintr-un bătrân şi chiar, pe cât se pare, părţile de moştenire au fost de regulă deopotrivă pentru toţi moştenitorii de linie ascendentă şi descendentă, aşa că văduvei i se cădea tot atâta cât şi copiilor şi nepoţilor. Însuşi cuvântul moştenire arată că într-însul se cuprinde înainte de toate proprietatea pământului, pe când în împărţirea bunurilor mişcătoare, a turmelor, a vitelor, a uneltelor, hainelor şi giuvaiericalelor, când se găsesc şi de acestea la un ţăran mai cu stare, domnea neegalitatea.

Tatăl sau mama de familie, dacă la zile de bătrâneţe erau îngrijiţi de vreunul din fii sau de vreuna din fiice, îşi puteau dărui câmpul lor acestuia ori acesteia încă în viaţă fiind, sau putea să i-l lase printr-o diată în viu grai, mai rareori printr-una scrisă. Cât timp tatăl era în viaţă, copiii, până nu-şi înjghebau o gospodărie proprie, erau „într-o pită” cu capul familiei, care-i reprezintă faţă de stat sau de urmaşul acestuia, marele proprietar. Dacă, apoi, cineva prin vreo crimă sau o purtare necuviincioasă pierdea partea sa, pentru totdeauna sau pentru o vreme mai îndelungată, atunci, după obiceiul pământului, ocina părăsită sau pierdută revenea celorlalţi membri ai marii familii vechi.

Străinul se aşează statornic într-un sat şi se pierde în unitatea de nedespărţit a locuitorilor numai prin căsătorie sau înfiere; ba, privită mai de aproape, căsătoria, aşa cum o înţelege ţăranul român până azi în unele ţinuturi mai retrase, reprezintă o înfiere - afară de cazul când mirele-şi duce mireasa în satul lui natal, ceea ce în poezia populară dă totdeauna prilej de jale şi de blestem pentru noua căsătorită. Prin aceasta bătrânul tată capătă un nou fiu; el e privit ca atare şi primeşte o parte egală din moştenirea „părintească”; chiar fraţii nevestei îl numesc: frate.

Dar şi fără o astfel de adevărată înrudire nou-creată, românul capătă „fraţi”, care ajung atunci şi membri ai aceluiaşi sat cu drepturi egale: doi prieteni poftesc obştea la sărbătorirea înfrăţirii lor, cu care prilej se schimbă anumite formule solemne şi sub binecuvântarea credinţei devin „fraţi de cruce”; aceasta face adesea mai mult decât o adevărată rudenie de sânge, şi în basmul popular obiceiul joacă un foarte mare rol.

Adesea însă în poezia epică astfel de înrudiri artificiale nu urmăresc scopurile nobile ale prieteniei credincioase şi ale jertfirii: înfrăţirea se face mai mult numai pentru a furişa în familia satului un străin care plăteşte bine. Există chiar şi cazul, curios şi oarecum hazliu, în care două mănăstiri, pentru a nu jigni dorinţele ctitorilor, se înfrăţesc în chip sfânt pentru scopuri de schimb: călugării, slugile, păstorii ambelor lăcaşuri sfinte trebuie să se privească unii pe alţii ca tovarăşi, încă în veacul al XV-lea întâmpinăm o „înfrăţire până la moarte” între un boier şi fiii propriului său frate, ca să se poată moşteni reciproc.

La înfrăţirile personale mai era şi un „înfrăţitor”, un fel de pseudo-tată ad-hoc, care era îndatorit să dea daruri noilor fraţi, părinţilor lor adevăraţi, când aceştia mai trăiau, şi nevestelor lor. După ce toate acestea se petreceau conform obiceiului şi se făceau cunoscute solemn printr-un zapis, numai atunci se îndeplinea în sfârşit şi dania părţilor de moştenire, care altfel ar fi fost cu neputinţă. Mai târziu astfel de înfrăţiri se făcură şi de către tovarăşi de afaceri pentru scopuri negustoreşti: „să fim fraţi au pe pagubă, au pe dobândă”.

Pentru îndeplinirea unor astfel de scopuri, la români ca şi la vecinii bulgari, se luau drept fii persoane străine, mai tinere sau mai bătrâne, şi aceşti fii de alt sânge se chemau de fiu, fiu de fiu sau chiar suflet. Astfel procedau de cele mai multe ori oameni lipsiţi de copii, care pentru anii năcăjiţi ai bătrâneţii lor nu se puteau aştepta la vreun sprijin din partea rudelor mai îndepărtate şi de aceea înfiau pe „bunul creştin” care primea aceasta de mila lor. Aceste întocmiri, numai când le privim pe deasupra şi în treacăt, au o asemănare cu obştile săteşti slave, cu zadruga şi mirul.

O deosebire fundamentală domneşte însă între întocmirile româneşti, care, precum arată cuvintele întrebuinţate aici, ajung până în perioada dinainte de slavi, şi între cele sârbeşti sau ruseşti. Acolo se poate reduce totul la „democraţia” primitivă, la viaţa sub cârmuirea tatălui de familie, pe când aici raporturile vin numai din dreptul de proprietate veşnic şi exclusiv al strămoşului. Acolo totul se leagă cu faptul rătăcirii barbarilor, la care au luat parte şi slavii; aici cu întinderea înceată a unui popor paşnic, care se află la începutul unei vieţi culturale şi care-şi caută spaţiu pentru istoria sa viitoare.

Ici, colo, în poezia populară română găsim părţi unde se preamăreşte viaţa în libertate, rătăcirea păstorului. „Norişor”, cântă fata de ţăran, orişor mândru de ploaie, / Nu sui la munte tare, / Că-i acolo mândru mieu. / L-ii ploua şi l-ii uda, / Şi la oi n-a putea-mbla. / „Munte rău”, spune ciobanul, / De m-aş vedea-n vârful tău, / Num-aş sta şi m-aş uita, / Pe care plaiu aş lua …”, sau, asemănând dragostea cu nourii şi stelele care atârnă deasupra munţilor ori luminează liniştit, ei cântă: „De la munte iese-un nor, / De la mândra vine-un dor; / De la munte ies trei stele, / De la mândra-mi vine jele.”

Dar astfel de melodii se cântă numai în puţine regiuni, unde din pricina condiţiilor naturale vitrege locuitorii trebuie să se hrănească în mare parte cu turmele; de fapt toate exemplele date purced din ţinutul nord-răsăritean al Ardealului, din Bistriţa, unde locuitorii satului, fără să părăsească total agricultura pe bucăţile de pământ bune de lucrat, sunt aduşi să mâne la munte micile lor turme.

Dar şi în cântecele populare apare ca ocupaţie de căpetenie a românului „lucrul pământului, greaua şi sfânta „muncă a pământului, de la care totul vine şi pentru care se jertfeşte totul. „Ce-i mai bun pe pământ?”, zice aria populară, şi răspunsul sună: „Nu-i mai bun ca calul bun, că te duce şi te-aduce.” „Ce-i mai bun pe pământ?” „Nu-i mai bun ca boul bun, că răstoarnă brazdă neagră şi revarsă pâne albă.” Şi la urmă numai, pentru a mulţămi şi pe acela care într-un alt chip îşi câştigă hrana zilnică, se mai întreabă încă o dată: „Ce-i mai bun pe pământ?” „Nu-i mai bun ca oaia bună, că ea vara te hrăneşte şi iarna te încălzeşte.”

La moarte se plânge mai ales darea obştescului sfârşit în timpul primăverii, în vremea muncii fără de preget, şi bocitoarele jelesc: „Eu pe unde merg şi cânt, ies plugari cu plugurile: nevestele duc de prânz, bărbaţii merg şuierând, şi nevestele cântând, şi voie bună făcând... Doamne, mândru-ai mai murit, în aratul plugului, în cântarea cucului, în verzitul livezilor, şi-nfloritul pomilor.”

Când, în toiul iernii, la marea serbătoare a Anului Nou, totdeauna mai bun, populaţia tânără şi chiar cea mai vârstnică a satului se adună-n cete mici, pentru ca pe înserate să execute muzica grozav de hazlie a „buhaiului” şi când, cu prilejul acestei reprezentaţii săteşti, în gheţosul aer liber al serii răsună cântecele vechi, nu vine vorba în ele de turme şi nici de vreun rege al ciobanilor, - nu: patronul Anului Nou este „Bădica Troian”, împăratul ţăranilor, şi în poveştile despre încălecarea lui pe calul scump împodobit sunt împletite tot felul de icoane speciale din munca morăritului şi-a câmpului. Această colindă de Anul Nou se cheamă, de altfel, a merge cu plugul, cu pluguşorul; cei care merg cu plugul şi flăcăii care-i însoţesc cântând vesel, sunt numiţi plugari.

Literatura populară obişnuieşte să înfăţişeze acele împrejurări în oare mai ales a trăit poporul. Dar cântecul popular nu e singurul care ne povesteşte despre legătura poporului cu ogorul; mai sunt şi alte mărturii. Înainte de toate, stările de lucru aşa cum le putem cunoaşte din cele mai vechi hrisoave sunt aceleaşi în toate părţile pământului românesc. Domnii organizatori şi cu năzuinţe de hotare sigure din „Transalpina” ca şi din „Ţara Moldovenească” au ca supuşi aceleaşi elemente pe coasta de miazăzi sau de răsărit a Carpaţilor; e aceeaşi populaţie, pe care cu două veacuri mai înainte regii unguri şi slujbaşii lor începură să o stăpânească-n văile Ardealului, unde trebuie să căutăm patria-mumă centrală a neamului românesc şi a celui daco-romanic care l-a precedat.

Voievozii din Argeş găsesc în şesul cucerit pe încetul, din spre miazănoapte, sate cu o populaţie de agricultori, cu „silişti” şi „ţarine”, şi chiar în număr aşa de mare, încât ei nu putură dărui pământuri, totul fiind acum ocupat şi stăpânit. Niciodată nu e vorba de ţinuturi pustii: şi acest fapt îl întăreşte şi actul de danie al lui Bela al IV-lea în folosul Ioaniţilor, care act arată ca existând cel puţin în Oltenia „agriculturae”, păşuni, mori şi biserici.

În Moldova, ce-i drept, nu este ceva rar dăruirea „slugilor credincioase” cu ţinuturi aşezate în „pustietate”, în „pustina”, dar aceasta nu trebuie înţeles textual, şi tocmai de aceea nu, pentru că astfel de „locuri pustii” sunt totuşi mărginite de puncte existente şi acum bine stabilite geograficeşte. Afară de aceasta, ţinuturi nelocuite se găsesc numai în anumite regiuni, pe când în celelalte părţi ale principatului trăieşte o populaţie veche, pe care cuceritorii o întăresc şi o asigură în vechea ei proprietate.

În aceste mult mai numeroase cazuri, adevăratul proprietar de până acum primeşte moşia pe care a moştenit-o din moşi, strămoşi în „vechile-i hotare”: acestea sunt aşa de bine cunoscute, încât nu mai este nevoie de o descriere a lor mai de-aproape. Satele sunt toate ocine şi purced dintr-o vreme când nu exista încă un principat românesc în aceastălaltă „ţară transalpină”, moldovenească, şi ele-şi păstrară, potrivit cu uricul domnului din Suceava, vechiul lor drept, care nu putea fi atins. Regele unguresc nu întâlneşte pe lângă apele Ardealului o nestatornică şi neastâmpărată populaţie sărăcăcioasă de păstori pribegind sălbatic, aşa cum au încercat adesea să o dovedească idei politice preconcepute.

La 1075 regele Geza dă Benedictinilor din Gran posesiuni la Tisa, şi aici apar villae pescatorum, sate de pescari, lângă „tăurile” hrănitoare, sub udvornici, şi juzi (iudices), pe lângă şerbi pentru slujba mănăstirii, şi aflăm nume ca „piscina” Rotunda, cetatea „Cerigrad” (Centigrad), şi muntele „Sorul”. Un „desertum” deplin, metafizic, într-o frumoasă regiune rodnică, între ţinuturi vecine bine populate, către care păsurile Carpaţilor ofereau trecere, nu se poate închipui, fie şi numai din pricină că o astfel de părere ar fi cu totul nelogică.

În privilegiul dat Cavalerilor teutoni sunt acum pomeniţi „Blaci” - numele a fost înlocuit mai târziu în cancelaria regală prin „Olaci” apoi prin „Walacbi”, - ca trăind pe aceeaşi treaptă de cultură cu grănicerii ungureşti, secuii: în acest an 1222 exista în Ardeal, lângă aşezările acestor „hospites” saşi, o „terra Blacorum” şi o „terra Siculorum”. Nişte păstori ar fi avut ce-i drept, cum am văzut şi la aromâni, munţii lor, dar nu o moşie proprie. Ceva mai târziu, una din cele dintâi fundaţiuni pioase din provincia transilvăneană, Cârţa din Ţara Oltului, unde cărturarul călugăr „latin” avea de îndeplinit printr-o muncă grea încă o frumoasă misiune, primeşte ca danie o terra, care era luată, smulsă de la români, „exempta de Blacis”.

Acelaşi rege Andrei, căruia ungurii îi datorează în cea mai mare parte stăpânirea lor în această cetăţuie a Carpaţilor, întăreşte libertăţile coloniştilor saşi şi le mai dă încă şi dreptul să se folosească: în devălmăşie de „pădurea Vlahilor şi Pecenegilor” întocmai ca şi aceşti „Blaci et Bisseni”; pădurea de care e vorba trebuie să ne-o închipuim foarte întinsă, ca una din acele păduri nesfârşite, cum le cunoaşte începutul evului mediu, cam ca pădurea hercinică sau cea sârbească, ce se întindea de la Belgrad la Niş, ori cea românească de pe malul nordic al Dunării.

Nu numai ca păstori se foloseau vlaho-bisenii de pădurea lor, ci şi pentru a aduna lemne de construit colibele şi de ars şi pentru a-şi duce turmele de porci la îngrăşat, precum făceau şi saşii, care desigur că nu se dedau exclusiv numai vieţii păstoreşti; o astfel de silva se găseşte de altfel unită în Ardeal cu orice aşezare ţărănească, mai mare sau mai mică. De aceea şi plăteau ei saşilor, cea ce n-ar fi făcut-o niciodată nişte ciobani pro-priu-zişi, care n-au un cămin al lor şi nu ştiu de nici un hotar, terragia, pe care nici saşii nu refuzau să le plătească în anumite cazuri episcopului Ardealului.

Din pricina stricăciunilor pe care le pricinuiau oile şi porcii din satele româneşti pădurii lor, se plâng saşii în veacul al XV-lea înaintea judecăţii regale, aşa cum se vor fi jeluit desigur adeseori în veacul al XIII-lea funcţionarilor regali. A îngraşă astfel de turme în pădurea săsească era, de altminterea, obicei chiar la saşi, şi „ritus suse gentis” nu se deosebea de „ritus” băştinaşilor vecini.

Pecenegii erau rămăşiţe ale fostei aristocraţii ostăşeşti barbare de la Dunăre, care veniseră ca fugari din acea regiune unde stăpâniseră şi cuprinseseră sub numele lor pe ai noştri: multe grupe poate să fi rămas ca mici insule în Ardeal, încă de la năvălirile lor din veacul al XI-lea. Ei duceau o viaţă organizată şi se bucurau de anumite privilegii: în anul 1222 vorbesc, plângându-se, de vechea lor libertas, pe care o socotesc atinsă. Recunosc ca autoritate superioară doar pe mai mulţi iobbagiones şi un comes, care funcţionează numai trei ani şi se arată rareori printre barbarii încredinţaţi supravegherii sale.

„Bisenii” plătesc conducătorului lor dări foarte mici, sunt însă îndatoraţi la serviciul militar. Ca şi secuii - cealaltă populaţie ardelenească pomenită în hrisoave alături de români - ei sunt chemaţi ca paznici şi apărători vremelnici ai cutării sau cutării cetăţi regale şi în satul în care ei trăiesc dregătorii au pus hotare solide, metae. Ei semănau desigur în toate privinţele cu pecenegii din Bulgaria apuseană şi Serbia, cu „Pincenarii qui Bulgariam inhabitabant” din veacul al XII-lea: acestora din urmă le era încredinţată şi paza râurilor şi cu săgeţile şi arcurile lor de corn şi os ei ţineau la distanţă pe duşmanul vecin. Până în anul 1324 mai existau încă în Ardeal „oameni liberi, care erau biseni”, „homines liberi Biceni”.

Ca tovarăşi ai secuilor şi pecenegilor, „olacii” sunt şi ei curând întrebuinţaţi la aceleaşi scopuri militare. Cei mai mulţi dintre iobbagiones castrorum pe care îi întâlnim în timpul veacului al XIII-lea la Alba Iulia, în Solnoc, în Sătmar - cuvântul e românesc şi pare a însemna „Satul Mare”, trecut prin unguri şi revenit la români - Rodna, localităţi care sunt toate la origine castra regeşti, erau cu siguranţă români: cei din întâia dintre aceste cetăţi se cheamă în 1206 „Gynna (Ghinea), Gyna, Gyurgy (Giurgiu), Iseph, Willera”.

De la pristavul „pristaldul” regelui primiră ei ocine într-o „villa militum”, şi această proprietate era cu drept de moştenire când îşi îndeplineau datoriile. Această orânduire se poate urmări în trecut până pe vremea „sfântului rege”, adică a regelui Ştefan I-iu, şi încă în veacul al XIII-lea iobbagionatus era un honor, o distincţie militară; chiar şi reprezentantul comandantului suprem din Ardeal se cheamă tot iobbagio. Astfel de români erau aceia care, alături de alţi „inhumani homines”, cumani, unguri, „feluriţi slavi”, secui, pecenegi (bezzermini), ismaeliţi (tătari), luptară la 1260 împotriva regelui Boemiei Ottokar, în lupta de la Kressenbrunn.

Dar încă din vremea aceasta drepturile regale asupra castelelor ridicate din poruncă domnească şi cu banii stăpânului fură nu rareori uzurpate de către lacomi şi nesupuşi nobili şi conţi, nobiles ori comites, ceea ce e arătat anume în anul 1238. Aşa căzu cu timpul din ce în ce mai jos situaţia unui „iobbagio”, şi anume în măsura-n care ţara a fost apărată de alte forţe, acelea ale saşilor şi ale nobilimii ardelene care se ridica.

Încă din veacul al XIII-lea iobbagiones apar ca stând pe aceeaşi treaptă cu rustici de rând, şi trebuiau să plătească întocmai ca şi aceştia o dajde de strămutare; ei aparţineau unui nobil, chiar când erau „cnezi”, sau unei biserici, şi erau supuşi încă din 1366 Scaunului judecătoresc al nobililor printr-o „antiqua et approbata regni consuetudo”, afară de cazurile criminale, când erau supuşi judecăţii nobililor. Însă chiar şi în această situaţie umilită ei mai luptară cu „armele lor ţărăneşti” - arma rusticana - sub steagul unui nobilis şi-şi păstrară şi dreptul moştenit asupra vechii proprietăţi a neamului lor.

Dar, afară de satele de iobagi de la graniţă, de la Alba Iulia până în colţul secuiesc, unde pe la 1300 şi în veacul următor se găsesc sate-n întregime româneşti sau cel puţin grupe de locuitori români în posesiunea vechilor lor moşii de danie, toată ţara era presărată la venirea ungurilor cu „villae olachales”. Acestea se pot recunoaşte după porecla de Olah adusă la numele vechi slavone, pe care slavii acum dispăruţi nu le putură duce mai departe şi care totuşi au fost primite de noii colonişti unguri ai ţării, şi în sfârşit după numele locuitorilor.

Românii aşezaţi temeinic în pomenitele villae au transmis şi numele nurilor, care apar întâi în haină românească: „Marisch”, „Schebis” (mai târziu Maros, Sebeş) ori chiar: „Crys”, şi tot aşa şi multele numiri de localităţi care, ca Siret, Galaţi sau Grădişte, se găsesc şi-n ţinuturile „transalpine”. Pentru a cita unele cazuri cu data lor, încă din anul 1135 ne izbim de un „Crez” (Creţu), în 1219 de „pratum Mykula”, de „villa Myroslov” (Miraslău) şi de o alta, „Sycozov”, în 1219 de udornici regalii „Cuzma, Bessu, Bud, Bundu”, în 1221 de un „Incola Nugul”, de „servi”; „Micou, Lazou”, de „vinitor”, vierul, „Buchta”, de ciobanul „Pycha”.

Tot aşa lângă vechiul grad slavo-român de la Oradea („vâr”, cetate, e egal cu „gradul” slavon) registrul episcopal înseamnă între 1201 şi 1235 pe românii Buhuş, Crăciun, Micu, Ceuca, Ciuleiu, Iancu, Stan, Radu, Lodomir, Tatomir, Tihomir, pe „pristaldul” Dan, pe câţiva bani, pe Pavel Voievod, pe „Vodă”, fiul lui Fărcaş, pe „contele” Soboslov, pe lângă un „sat al chenezului”.

În 1246 e vorba de localităţile: „Byolokol” şi „Galou”, în 1252 de muntele „Vecul” şi în acelaşi an de numele de botez Budul. În 1236 e numit ca vinovat de trădare Nicolae, feul lui „Borch” (Borcea), cum şi „Mica Barbatus”, în 1276 „terra filiorum Mykula”, în 1283 localitatea „Musna”; apoi numele de localităţi „Mogorrenn”, „Pastorren”, care nu s-ar putea explica lingvistic decât româneşte, în sfârşit satele Olahteluk, Olahkercz etc.

Şi încă lăsăm nebăgate în samă mărturiile îndoielnice: aşa ar fi, de pildă, ştirea, din 1231, care povesteşte, într-o formă neobişnuită, despre „Trulh, fiul lui Choru”, un proprietar din ţara Făgăraşului şi moştenitor al unor ţărani care trăiau acolo, „pe timpul când Ţara Făgăraşului aparţinuse Bulgarilor”; aceasta nu se potriveşte nici cu istoria şi nici nu corespunde felului obişnuit de exprimare din acea vreme. Tot atâta preţuieşte actul de hotărnicie în care nişte români din ţinutul Bistriţei vorbesc, în veacul al XVI-lea, cu mult patos, despre drepturile lor „milenare” de proprietate în ţinut.

Mai departe, ungurii au primit de la această veche populaţie cuvinte cum e cer, pentru un arbore foarte răspândit în Ardeal, a cărui scoarţă se întrebuinţează la tăbăcit, „curtis” în hrisoavele latineşti pentru scaunul unei autorităţi, „kerep”, corabie, pentru casele de pe apa Mureşului. Numele secuiesc Udvarhely, „loc de curte” vine desigur de la slavonescul dvor (în ungureşte udvor), pe care românii l-au trecut vocabulariu-lui unguresc.

Şi pentru clasa de „udvornici” ai regelui, existentă numai în Ardeal şi nu mai târziu de veacul al XIII-lea, trebuie să admitem aceeaşi explicare: aceştia erau ţărani liberi, cu proprietate ce se putea moşteni, care se numeşte „terra udvornicorum”. În sfârşit, cum se va vedea mai jos, de la aceşti înaintaşi şi în parte megieşi s-au împrumutat şi nume pentru demnităţi politice: poate „pristald” (pristav), desigur însă „udvornici” şi voievodul. Pomenirea de deşerta, care se prezintă nu rareori, trebuie explicată tot aşa ca şi „pustina” domnilor moldoveni.

O sessio, o terra, mai ales după năvălirea tătarilor, poate să fi fost într-adevăr „deşartă”, dar ca toată Ţara Bârsei să fi meritat expresia de cancelarie: „vacua et inhabitata” nu se poate admite; cum putea fi atunci transmisă vechea terminologie slavă, aşa cum ea dăinuieşte în Bârsa, Braşov, Codlea etc.? Populaţia era neapărat rară, aici ca şi în alte părţi ale „pământului românesc”, dar aici ca peste tot înăuntrul hotarelor sale „mansiones Olacorum” şedeau laolaltă în sate, care-şi aveau întocmai ca în Moldova ale lor „hotare vechi”, „metae antiquae”, „veteres metae”.

Aşa-numitele „agricolationes”, plugarii ale românilor nu erau cunoscute pe acest pământ numai în veacul al XV-lea, ci încă din al XIV-lea exista un „modus Olachorum” special pentru a stabili precis hotarele unei moşii. Populaţia ţinuturilor carpatine şi dunărene n-a uitat niciodată plugăria şi nici n-a părăsit-o de dragul altor ocupaţii, pe care le-a îndeplinit de bună voie sau de nevoie: această ocupaţie de căpetenie şi cel mai însemnat izvor de hrană nu se stinse şi nu secă niciodată, din depărtatele vremuri ale pătrunderii şi colonizării romane în Dacia şi încă din timpul mai depărtatei ocupaţii libere a geto-dacilor neatârnaţi.

Ceva din terminologia agrară purcede, ce-i drept, de la slavi, care nu aduseră cu dânşii o mai înaltă cultură din patria lor de stepă, ci o aflară în Balcani. Aceste cuvinte împrumutate înseamnă mai mult unelte: plug, rariţă, părţile plugului sau particularităţi mai puţin însemnate ale muncii câmpului. Ele se explică prin cumpărarea de la „emporiile”, târgurile de graniţă, odată bizantine, apoi slavizate.

Cea mai mare parte însă din cuvintele pe care ţăranul le întrebuinţează zilnic şi care stau pe planul întâi în cugetarea sa, aparţin mai mult vocabulariului latin moştenit; aşa în primul rând numirile pentru lucrările-n care se împarte munca la câmp: a ara (= arare), a semăna (= seminare), a culege (= colligere), a întoarce, adică a lucra din nou câmpul după o muncă neizbutită, a secera. Chiar numele latin al plugului a fost păstrat dialectal. Produsul îngrămădit la un loc al secerişului, cum şi spaţiul ce-l încunjură, care e mărginit de o brazdă, ca mijloc de apărare împotriva focului, se cheamă arie (= area).

Deosebitele feluri de cereale poartă şi ele exclusiv nume latineşti: grâu, orz, mei, secară, ovăz; excepţie fac numai plantele cultivabile împrumutate mai târziu, la care însă o prefacere a înţelesului îngăduie ca materialul lingvistic local să dea adesea o nouă denumire, aşa, de pildă: porumb, popuşoi şi pe lângă aceasta denumiri ca rapiţă, hrişcă. Şi cuvintele privitoare la podgorie cuprind o mare parte latină în ele. Caracteristic e faptul că pentru românul de la nord, arătat, de dragul unei teorii ademenitoare, ca un cioban de meserie, hrana se cheamă în general pine, că traiul laolaltă cu o rudă mai bătrână sau cu un cap de familie se cheamă „a fi într-o pită” cu dânsul.

Cum e şi de aşteptat de la un popor care trăieşte în condiţii primitive de cultură, ţăranul îşi pregăteşte singur totul de ce are nevoie. Pentru casă nu-i trebuie arhitect: se îngroapă patru pari în pământ, se împleteşte între aceştia o reţea de nuiele ori se bate pământul între scânduri care apoi se înlătură, ca în Oltenia şeasă, şi peste toate acestea, care alcătuiesc partea solidă a căsuţei de sat, se pune un strat gros de pământ şi lut. Coperişul e făcut din coceni, ramuri, stuf şi iarăşi din pământ aruncat deasupra.

Până foarte târziu ferestrele erau lipite cu hârtie şi numai la oameni mai bogaţi se vedea preţiosul geam cumpărat de la bâlciuri sau când se ducea la târg. Case de lemn, cu tot materialul de construcţie ce se găsea în foarte mare cantitate-n regiunea muntoasă şi deluroasă, nu se făcură - afară de colibele ciobăneşti ce se puteau strămuta; numai bisericuţa satului era din lemn nevopsit, înnegrit de vreme, împodobit cu muşchi galben şi verde, bisericuţa unde, în zilele de sărbători mari, clopotele cele mici, darul vreunui păcătos cu frica lui Dumnezeu şi punga ceva mai plină, chemau cu dangătul lor pe oamenii săraci.

Calea ce leagă numai două localităţi se cheamă la români, în Moldova ca şi în Ţara Românească şi în Ardeal: drum, o amintire a vremurilor în care elemente greceşti vechi îşi amestecară moravurile şi vocabulariul cu acela al stăpânilor romani. Cel ce merge (cu sensul de a „se cufunda”, ca în locuri muntoase) pe drum se cheamă călător, dar cuvântul cale - mai târziu, de când cu noua întocmire modernă a limbii se întrebuinţează foarte mult şi forma nouă: stradă - ne întâmpină şi în locuţiuni: aşa, de pildă, omul care nu şi-a atins ţelul şi trebuie să se întoarcă îndărăt, merge „la calea-ntoarsă”.

Când oamenii regelui apărură-n Ardeal, ca nişte noi barbari pentru populaţia localnică barbarizată, ei nu mai găsiră marile şosele, de mult căzute în ruină şi uitate, ale trecutelor zile împărăteşti de înflorire şi de durere, dar încă în veacul al XIII-lea se aflau „viae” sau „magnae viae” înlăuntrul ţării nou cucerite: ele duceau de-a lungul râurilor de la o vale mare la alta şi alcătuiau linii de legătură între păsurile apusene şi răsăritene, de miazănoapte şi miazăzi. Astfel de drumuri - poezia populară aminteşte cu precădere ca drumuri pentru eroii săi „drumurile săpate”, care sunt dovedite şi documentar - existau şi în ţinutul românesc „transalpin” şi fură întrebuinţate după întemeierea statului, dar nu abia atunci create, deoarece în mare parte natura însăşi le tăiase.

În satele de munte fiecare obşte, fiecare familie mare sătească îşi are pârâiaşul său; totuşi el nu joacă acelaşi rol pentru întâlnirile tainice, ca jos la şes fântâna, puţul (ambele nume latine), dacă e să credem cântecului. De multe ori acest pârâiaş nu poartă nici un nume, pentru că nu-i nevoie de deosebire, şi un nume determinat ar fi numai o împovărare a minţii. Pârâiaşul e al satului, şi satul însuşi e o lume închisă-n sine, îndestulătoare pentru ea însăşi: acest mic element fără odihnă, care însufleţeşte peste tot şi totdeauna natura, care vede totul şi nu păstrează nimic din toate acestea, este „valea satului”, împreună cu apa ce curge printr-însa.

Numai când străvechiul, dar totdeauna vioiul pârâiaş a îmbiat la întemeierea unui sat pe malurile sale, numai atunci a apărut imediat, pe o parte sau pe cealaltă a acestei modeste văi protectoare, într-un chip nu mai puţin modest, strada. Aceasta e uliţa, nume slav, pe care-l întâlnim peste tot, ba în Moldova încă şi sub forma diminutivă ori stricată de ulicioară şi hudiţă.

La şes însă se naşte fără ajutorul pârâiaşului o cale de umblat tot aşa de întortocheată şi labirintică: pentru muncitorii care o folosesc la îngânatul zorilor sau în misteriosul amurg al serii, căci acestea sunt ceasurile când ţăranul se duce „la câmp”, sau se întoarce de acolo rupt de oboseală şi tăcut; pentru călăreţ şi pentru carul cu boi ce înaintează încet, obişnuitul mijloc de transport al ţării, din acele vechi vremuri „sarmatice” şi până astăzi, vehicul care merge singur, pe când cel ce mână boii gândeşte, cântă, visează şi chiar doarme fericit sub dogoritoarea arşiţă a soarelui de vară: pentru femeile care, curat îmbrăcate, când nevoia ajunsă cunoscută de toţi vecinii nu li-a distrus orice simţ de sfială, mergând, torc cu îndemânare din furcă - iarăşi moştenire a marilor străbuni - firul alb; în sfârşit şi pentru copiii satului, totdeauna din mila

Domnului destul de numeroşi şi care, lăsaţi de capul lor, zburdălnicesc numai în cămăşi. Iarna însă, mai numai un singur oaspete se foloseşte de uliţa albă, acum goală: crivăţul, care adesea luni de zile acopere totul cu o groasă mantie de zăpadă - chiar şi în şesul Munteniei, unde vremea e de obicei mai puţin aspră. Uliţa sau valea satului în caracteristica aşezare românească, acolo unde n-a înrâurit vechea influenţă străină a civilizaţiei apusului, desparte ogrăzi mari şi întinse, care sunt împrejmuite cu gard viu, înflorit primăvara şi vara, sau cu o îngrăditură din împletituri de nuiele, sau în sfârşit, deşi numai la gospodarii bogaţi, de un gard de scânduri, zaplaz, uluci.

Modesta casă de locuit se pierde aproape în întinsul spaţiu slobod, în care se află o curte pentru păsări şi animalele mici, mai ales porci; alături stau, pentru păstrarea proviziilor, coşarele, durate din acelaşi material ca şi locuinţa, şi în sfârşit tot acolo e şi grădina de fructe, livada, pometul, care în unele ţinuturi de munte, unde din prune se prepară ţuica, formează un însemnat câştig. Grădinile de flori, obişnuite aiurea, împodobesc aici numai curtea oamenilor cu stare; cultură de legume nu se făcea până la marele război decât în unele colţuri ale Ţării Româneşti şi era lăsată-n mare parte în sama străinilor, sârbi (bulgari).

Pe lângă casă se cultivă numai verdeţurile care servesc la pregătirea borşului sau ciorbei de borş, de peşte, carne sau dresuri, obişnuită ca mâncare pe lângă mămăligă. Adesea se întrebuinţează ca bucătărie sau pivniţă bordeiul din apropierea casei, o locuinţă sub pământ, uneori cu două încăperi, care-şi primeşte puţina lumină numai prin uşa lăsată deschisă şi în care cei săraci îşi căutau adesea un adăpost statornic şi trebuiau să vieţuiască şi mai multe generaţii de-a rândul când starea lor nu se îmbunătăţea.

În casa propriu-zisă se intră printr-o uşă de lemn, cioplită tot de mâna ţăranului, cu toate că de mult, din vremea romanilor, se aflau totdeauna în sat şi lemnari. Meşterul pentru lucrarea fierului se cheamă fierar, o expresie care ne duce îndărăt spre aceleaşi vremuri depărtate, dar locuinţa ţărănească n-are prin regiunile rămase-n urmă nici o încuietoare de fier sau numai una foarte primitivă, pe care în acest din urmă caz a făurit-o creatorul de meserie al unor astfel de lucruri, născocitorul ţigan, care e totodată făurar şi muzicant.

Întâi se intră-n tindă, adică odaia de intrare, şi apoi în odăile de locuit, care se reduc de obicei la două. Aici e o masă de lemn rotundă sau în patru colţuri, se găsesc şi câteva scaune - scaun şi masă vin din vocabulariul latin -, dar podoaba casei şi mândria gospodinei o face paturile, care stau de-a lungul păretelui, laviţele, şi aşternuturile şi piesele de îmbrăcăminte frumos lucrate, cu cusături bogate de un adevărat simţ artistic, care, pentru ca oricine să le poată vedea, sunt aşezate în teancuri foarte înalte, aproape aşa de sus că ating candela.

Lângă aceasta atârnă la bogaţi icoana „îmbrăcată” în argint şi suflată cu aur a unui sfânt ori a Maicii Domnului, icoana făcătoare de minuni (după grecescul eikon). Cuptorul înalt, cu gura foarte largă - ţăranul îşi face singur pâinea când e destul de bogat pentru a se putea hrăni cu grâu - este şi el un fel de mobilă a gospodăriei ţărăneşti; deasupra, pe spinarea lui netedă, întinsă, caldă, se odihneşte în timpul nopţii şi gustă plăcerea unei călduri din belşug pentru trup, partea plăpândă a familiei sau cea bolnavă.

Casa e clădită, de altfel, numai pentru iarnă, vreme rea şi pentru noapte: viaţa adevărată o trăiesc oamenii afară, sub cerul senin sau întunecat. Când, după greaua trudă a zilei, muncitorul se întoarce acasă, nu-i mai trebuie lumină, pe care, până la generalizarea lămpilor, o căpăta scăpărând din amnar pe cremene, pentru a aprinde opaiţul, fitilul muiat în său. În prietenosul ţârâit al greierilor, care fac şi ei parte dintre locuitorii cuptorului, îşi doarme el somnul adânc şi bine meritat.

Se făcea fireşte şi comerţ în aceste sate care trăiau din agricultură, şi cuvintele negoţ, negustor, a vinde, a cumpăra aparţin elementelor romanice din limbă, ca şi numele de cot (cubitus), palmă, deget ale măsurilor de lungime. Chiar şi negoţul pe bani nu era necunoscut, deşi cuvântul ban pentru monedă e de origine mai târzie; capetele, banii împrumutaţi, poate şi dobânda, sunt în uz încă înainte de vremea slavilor. De obicei afacerile se dezbăteau acolo unde se adunau la sărbătorile mari locuitorii mai multor sate. Aceste locuri se numesc nedei (singular nedea), care e poate derivat din nedelia, numele duminecii la slavi. Se aflau desigur multe nedei de acestea la Dunăre, şi numele lor mai trăieşte azi încă în numirile de localităţi din acea regiune.

Pentru locuitorii de la munte, nedeile se făceau pe o culme, între două sau mai multe văi: până azi se cunosc nedei în Ţara Haţegului şi încă o parte a muntelui Ţibleş, în partea nord-estică a Ardealului se cheamă Nedeia; cu prilejul acesta se şi juca, se bea şi nu în ultimul rând se puneau la cale multe legături de căsătorie între cei de faţă. De aceea nedeile se cheamă uneori şi târgul fetelor. Numirile de bâlci şi iarmaroc (germană Jahrmarkt) pentru astfel de adunări cu mai multe scopuri - preoţii catolici încercară în veacul al XVIII-lea să stârpească obiceiul bâlciurilor, ca primejdioase pentru moravuri - fură împrumutate abia mai târziu de la saşi şi unguri.

Cu toată simplitatea condiţiilor lor de trai, ţăranii noştri nu erau lipsiţi de o viaţă sufletească, cu toate că amănunte despre dânsa nu ne sunt date în cărţi, nici bune, nici rele. Sufletul lui îşi găseşte-n cea mai bună parte hrana necesară: groaza şi nădejdea peste fire, icoane şi scene triste şi vesele, în credinţa sa creştină, sau mai curând creştino-păgână, la care ţine naiv şi adânc. De lucru se apucă întotdeauna, de lucrul zilnic ca şi de cel neobişnuit, primejdios, care e hotărâtor pentru viaţa lui, numai după ce-şi face semnul crucii. La masa-i frugală mulţumeşte întâi, cu acelaşi semn de binecuvântare.

Aceluia care i-ar fi putut lăsa nerăsplătită trudnica-i muncă şi care totuşi s-a îndurat de el, păcătosul, şi a făcut să crească sămânţa pe bucăţica-i de ogor. Pentru dânsul, orice om bun, cinstit, care-i vorbeşte pe limba lui, este un român şi totodată şi creştin. În urma înrâuririi de netăgăduit a bogomilismului bulgar, care predică purificarea sufletului prin posturi straşnice, făcătoare de minuni, şi care te mântuieşte de toate relele, ţăranul se lipseşte de orice hrană cu carne, ba chiar de lapte şi ouă; cine face altfel, trece drept un păgân îndărătnic, un batjocoritor al lui Dumnezeu, un letin murdar, „spurcat”, adică un catolic.

Aceste posturi el ştie să le socotească în chip foarte simplu şi cu mult înainte aşteaptă, ca un mare şi fericit eveniment al familiei, ca o binefacere menită lui personal, Pastile, când, în luminoasa biserică a satului, în faţa bieţilor oameni gătiţi în cele mai bune straie ale lor, Dumnezeu însuşi serbează o clipă, prin învierea sa din morţi, veşnica biruinţă asupra morţii crude, prin cântecul preotului, până mai dăunăzi aproape puţin cărturar. Şi tot aşa e şi la serbătoarea de încheiere a anului, când încetează „munca”, singura muncă la care el se simte chemat, căci toate celelalte sunt, de fapt, făcute numai pentru ţigan, evreu, grec, neamţ şi ciocoi (târgoveţ, boier, funcţionar).

Atunci se dedă el cu totul marilor saturnale de iarnă, serbătorilor abundenţei, hranei din belşug, băuturii din gros, şi cântecului din toată inima, pentru serbarea Naşterii Domnului, Crăciunul, Moş Crăciun, cu vestitorul şi premergătorul său, Moş Ajunul. În ajunul Anului Nou se cântă-n cinstea sfântului creştin Vasile, în faţa ferestrelor sclipitoare de gheaţă, strămoşeştile melodii despre marele plugar, Traian împăratul.

La Bobotează e serbarea ruperii gheţii, şi voinicii se afundă în valurile gheţoase pentru a prinde cu degetele-nţepenite crucea aruncată-n înăuntru spre fala celui ce o găseşte. La această serbătoare, când îi este îngăduită şi omului o privire în viitorul tăinuit, se deschide o clipă poarta cerului şi se închide iarăşi pentru un an întreg, şi tot ce vieţuieşte pe pământ capătă glas omenesc, pentru a rosti în cuvinte şi fraze neînţelese cine ştie ce lucruri mari. Acestea şi încă multe datini generale creştine şi superstiţii special naţionale, farmece şi credinţa în spirite trăiesc la ţăranii români.

Că, astfel, creştinismul a fost primit în vremuri foarte vechi şi că are rădăcini nesfârşit de adânci în sufletul ţăranului român, o dovedesc nu numai cele câteva cuvinte citate mai sus. Afară de unele părţi ale serviciului religios şi de denumirile unor slujbaşi ai Bisericii şi ale unor cărţi bisericeşti, aproape tot ce aparţine noii religii se exprimă prin cuvinte latineşti. Credinţa se cheamă lege, popa se numeşte şi preot (presbyter) şi tot astfel Cârnelegi, Câşlegi („carnem, caseum ligare”), lăsatul de sec, păresimi („quadragesimae”), jrupt „fructus”).

Tot ce se referă la post - numai cuvântul post e de origină slavonă - se poate reduce la tipuri latine. Un mare număr din numele sfinţilor creştini apar în compoziţii proprii, foarte vechi: dintre aceştia face parte de pildă Sfântul Gheorghe, Sângiorz, după care s-a numit şi un sat în răsăritul Ardealului; apoi „fratele lui Crăciun”, Sânvăsuiu, Sf. Vasile, cu a cărui serbătoare începe Anul Nou plin de speranţe. Nu mai puţin Sântă Măria, care stă la poarta cerului sau a raiului, ca să audă şi să asculte totul, Sântămăria, Maica Domnului.

Ziua Sânmedrului (Sf. Dumitru) înseamnă, ca şi aceea a Sf. Gheorghe o schimbare a anului, şi de aceea ea e legată la români, ca şi la alte popoare din Peninsula Blacanică, ba chiar şi la turci, care numesc această zi de serbătoare „ziua Casim” şi obişnuiesc să întrerupă atunci campaniile lor pe toamnă, ca multe acte ale vieţii economice şi sociale; Sinziene (Sf. Ion) şi corespondentul său feminin Sânziana, care apare deseori amestecată cu Cosânzeana, „sora Soarelui şi stăpâna zilelor”, sunt elemente constitutive însemnate din lumea basmelor şi din superstiţia poporului. Sânnicoară şi Sântoader, Sfinţii Nicolae şi Teodor, hotărăsc în lupta dintre iarna care se sfârşeşte şi primăvara din nou surâzătoare.

Sântoader e un falnic călăreţ, ai cărui cai au coarne străpungătoare; el şi tovarăşul său de călărie ocrotesc soarele şi în cele dintâi zile ale lunii martie se produce din lupta lor marele amestec de fulgi de zăpadă, ploaie şi de fricoase raze de soare trecătoare, „moşii şi babele”, după sfârşitul cărora, cam pe la Sf. Gheorghe, care aduce peste tot pe pământ, chiar şi în munţii aspri, verdeaţa nouă, ţăranul poate să-şi lepede căciula de iarnă. Sfântul Andrei, Îndreiu, a dat lunii decembrie numele său; Sf. Pantelimon, „Sf. Pintilie Călătorul”, e foarte mult cinstit, dar mai ales marele Sfânt Petru, Sâmpetru - în Moldova: Pietru, Chetru -, care, împreună cu Dumnezeu-Tatăl, amândoi prefăcuţi în doi bieţi cerşitori bătrâni, rătăcesc pe pământ pentru a cerceta purtarea oamenilor.

Dar poporul românesc are şi sfinţi de ace: a care nu sunt decât puţin preţuiţi în calendarul cărturarilor: căci la dânsul, la ţăranul care din vremuri străvechi are o cunoaştere sigură a călindariului, cu socoteli pe boabe de fasole păstrate cu îngrijire, multe din zilele neţinute în samă de cărturari joacă un foarte mare rol în viaţa de toate zilele. Ţăranului îi trebuie în fiecare împrejurare un sfânt ocrotitor, pe care-l poate împăca sau câştiga cu posturi şi rugăciuni, cu formule şi datini străvechi.

De focul temut îl ocroteşte un Sfânt Foca (de aici şi jocul de cuvinte cu focul); patroni împotriva durerilor de cap sunt Antănăsiile, în care sunt contopiţi laolaltă Sfinţii Anton şi Tănase; împotriva primejdiei trăsnetului au chiar pe Sântilie (Sf. Ilie), care duruie tunând cu carul său cel greu pe bolta de aramă a cerului, sau Fulgerătoarele, sau Cercovii de iarnă. E şi un sfânt nebun, Trif, şi prea-cinstite zeităţi „creştine” care pedepsesc cu melci şi lăcuste pe cei care le nesocotesc.

Filipii, adică alele Sfântului Filip, sărbătorit de mai multe ori pe an, stau pe aceeaşi sinie cu marile serbători bisericeşti. Aceasta sună totuşi cam păgân, dar este un păgânism adesea foarte deosebit de acela al popoarelor slave vecine în ce priveşte numele şi însemnătatea sfinţilor. Şi cu toate acestea românul are groază de păgânism, de cel declarat, nu de cel păstrat inconştient. Tot ce-i bun şi blând e creştinesc; aşa se plânge ţăranul iubitei lui: „O nu eşti, mândro, creştină, / De mă urăşti fără vină”.

Dimpotrivă, tot ce-i rău şi aspru e socotit ca „păgân”, aşa că sunt destule fete „păgâne”, destui Domni „păgâni” etc. Aceasta nu-l împiedecă însă pe sătean, după împestriţatul său calendar sătesc, care e mult mai bogat decât al oricărei alte confesiuni creştine, să păzească, cu teamă, serbători ale hoţilor, ale oilor sau ale lupilor şi să socotească o anumită joi „nenumită” ca aducătoare de nenorociri (Joimăriţa).

Din vremea romanilor a moştenit în parte numirea lunilor: Faur - Februar; Mărţişor - Mart; Prier - Aprilie; Maiu; Aust, Ogusta, Gustea - August; pentru celelalte luni există numiri poetice, născocite: Cuptor, Cireşar, Brumar, Florar etc., numite după căldură, cireşe, negură şi flori; dar acestea-şi au însemnătatea lor numai pentru calendar.

Numele latineşti ale zilelor săptămânii s-au păstrat, dimpotrivă, pe deplin în noua limbă, şi în fiecare din ele românul vede o sfântă care apare şi-n basmele lui cele mai adesea ori ca o cuvioasă bătrână, care hrăneşte şerpi, broaşte şi tot felul de gângănii, le spală şi le piaptănă, şi care recunoaşte şi răsplăteşte în persoana fetei izgonite nevinovăţia prigonită.

Odată chiar, între aceste „sfinte ale săptămânii”, Sfânta Luni e numită „Lunea păstorilor”. De altfel se pomenesc ca zâne principale de această specie Sfânta Luni, Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică, şi de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea, românca, şi din clasele culte, chiar în cele mai noi generaţii, păstrează un post straşnic în cinstea puternicelor sfinte: Miercuri şi Vineri.

În basmele populare apar fiinţe supranaturale, dar care nu sunt reprezentate decât acolo, nici măcar în poezia populară: nu-i destul că ele mişună de uriaşi proşti şi de isteţi pitici bărboşi, ca „Tartahot, barbă de-un cot, călare pe-un iepure şchiop”, că se află o împărăţie a şerpilor cu un şef împărătesc; nu-i destul că fiecare animal are puterea să grăiască omeneşte, să săvârşească lucruri năprasnice şi să prezică viitorul, pentru care i se cuvine titlul de măiestru, măiastră: „magister”, „magistra” -, pe lângă toţi aceşti cai şi aceste păsări nemaipomenite, mai ales vulturi (pajuri) şi pe lângă arbori înţelepţi, cu grai, mai sunt şi groaznici balauri şi zmei.

Cei dintâi sunt şerpi cu trupuri uriaşe, care cer mereu de mâncare, şi cu mai multe capete, un fel de hidre ale antichităţii; ceilalţi, creaturi nehotărâte, colosale, care vin iute ca vântul, cu vuiet mare, învârtesc puternic buzdugane năzdrăvane, ce prezic şi se pot mişca singure, aşa încât, după o rătăcire care trezeşte groază, îşi găsesc de la sine cuiele de care atârnă; dar totuşi ei sunt de regulă învinşi de priceperea şi de vitejia omenească, de tinereţea făcătoare de minuni şi de neprihănirea sufletească, aşa încât, închişi în butoaie, urlă fioros, până când le vine ca mântuitor un călător naiv; el pare să fie o întrerupere a vântului puternic, aducător de furtuni, care e învins de soarele surâzător.

Dar aceşti zmei groaznici nu sunt niciodată temuţi în viaţa de toate zilele şi împotriva lor românul n-are descântece (incantationes); nici o fată tânără din sat al cărei spirit a fost hrănit cu basme din această literatură romantică nescrisă nu se teme să găsească ascuns la fântână, unde, după cum spune cântecul, ei „pândesc”, vreun balaur cu gura căscată. În schimb însă românul crede în alte fiinţe supranaturale care, de fapt, stăpânesc viaţa lui mai mult decât sfinţii bisericii creştine oficiale şi ai celei particulare, cu toate că de cele mai de multe ori în mod nevăzut.

Fiinţele bune superioare, fără deosebire şi fără denumiri particulare, se cheamă zâne, şi printre zâne sunt şi ursitoarele, care prin mingea lor prevăzătoare şi prin sentinţele lor enigmatice hotărăsc cursul vieţii copilului nou-născut. Zeităţile rele ale trecutului păgân sunt vâlvele, care însufleţesc orice lucru; aşa există în provincia muntoasă a Ardealului o Vâlva Băii, morţii sculaţi din groapă, vâjile şi mai ales zeităţile niciodată chemate pe nume, care adastă şi aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai cheamă eufemistic şi „frumoasele”, „blândele”.

Ademenitoarele nimfe ale apelor, care, înşelând prin frumuseţe, cântă dulce pescarului şi călătorului noptatec minunate arii visătoare şi care, însetate dle dragoste şi dorite de suflet omenesc, zboară îndărăt spre adâncurile albastre împreună cu viata iubitului, aceste vile ale slavilor şi nereide ale grecilor sunt necunoscute românului. Dar în pădure, care-i stă mai aproape decât râul, preferat de slavi, trăieşte ca fiinţă rea Muma pădurii, şi soţul ei, mult mai rar pomenit, Moşul pădurii. În inima ternei se ascunde căţelul pământului, al cărui lătrat fioros este auzit cu groază de călătorii singuratici, rătăciţi pe la crucile de piatră, care înseamnă omor şi moarte nelegiuită.

Nici gâcitul, invocarea puterilor întunerecului nu este străin ţăranilor români, ceea ce rezultă din credinţa lor în zeităţi rele. În parte ei au împrumutat astfel de vrăji de la slavi, cum o mai fac şi astăzi de la rutenii din Bucovina. Dar cuvinte ca farmece, descântece, desfaceri, a arunca (un blestem împotriva cuiva), a da, a face (cu acelaşi înţeles), fapt (factum) pentru o faptă drăcească, îndeplinită prin vrajă, neexplicabila minţii omeneşti obişnuite, arată că multe din acest hocus-pocus de o cruzime copilărească purced încă din epoca romano-tracică.

Din viaţa socială şi psihică, acum destul de cunoscută, a ţăranului român izvorăşte şi literatura populară, transmisă numai oral, sau mai degrabă prin cântec. De chemaţi şi nechemaţi a fost ea adusă până în pragul timpului nostru, şi din amestecul de bun şi rău, de original sau adaus, de fraze şi versuri redate întocmai sau denaturate cu voinţă ori involuntar, se poate căpăta cam următoarea caracteristică a legendei populare româneşti şi a cântecului popular românesc.

În produsele spiritului poporului se pot deosebi trei grupe: umor sătesc şi sentinţe săteşti, poveşti în proză şi în sfârşit - adevărata esenţă a spiritului poporului - creaţia sa poetică în înţeles mai restrâns, adică rimată, însoţită de anumite melodii. Românii nu sunt ca francezii un popor glumeţ, cu toate că au minunate dispoziţii spre un umor satiric mai adânc, observator şi instructiv. Ghicitori, mici bucăţi satirice numite snoave sunt născocite şi împărtăşite şi altora.

La şezători, adunările ţărăneşti de seară, care se fac în chip firesc când mai multe femei se adună laolaltă cu lucrul, pentru a-şi petrece cu torsul lungile nopţi de iarnă şi mai târziu, în carnaval, la nunţi, când li se asociază şi tineretul, dar şi la priveghiuri, unde, pe când în una din odăiţe se odihneşte în sfârşit pe masă, după o lungă muncă, ţinând în alba-i mână nemişcată pe piept, după luminarea de moarte, sfânta icoană a răposaţilor, un tată de familie amarnic jelit şi a cărui lipsă se simte adânc, în cealaltă odăiţă, pentru a distra pe musafiri şi întâmplător chiar pe jalnici, şi însufleţită nu în ultimul rând de pornirea omenească demonică de a amesteca durerea cu bucuria, ţărănimea noastră izbuteşte prin astfel de mijloace să aducă râsul pe feţele plânse.

În multe sate ardeleneşti mai este şi obiceiul ca într-o anumită zi a anului să pună a se recita, dar nu a se cânta, dintr-un copac o melodie ţigănească de o natură satirică tăioasă despre consătenii neiubiţi: obicei temut, dar totodată hazliu, care se cheamă „a da peste sat”, adică a face cunoscute păcatele mari şi mici ale unuia sau altuia. Snoavele aparţin exclusiv poporului românesc şi se referă mai ales la tipul celui care întruneşte şiretenia cu prostia, la nătângul care zăpăceşte pe cei cuminţi, adică la Păcală, sau la diferitele popoare care sunt cunoscute românilor şi pe ale căror greşeli şi slăbiciuni ei le biciuiesc.

Ghicitorile sau cimiliturile seamănă mai mult cu acelea ale acestor popoare vecine. Ca povestiri care, cu tot cuprinsul lor poetic, trebuie să se lipsească de haina poetică din pricina lungimii lor, sunt basmele sau poveştile. O poveste este spusă de obicei copiilor de mamă sau de bunică, pentru a-i face să adoarmă în căsuţa mai rece sau mai caldă. Povestitoarea nu o crede: începe cu o glumă şi sfârşeşte cu alta: „a fost odată...”, porneşte ea cu un zâmbet cuminte care rămâne tăinuit în întunerecul nepătruns al odăiţei, „pe când puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier la un picior şi tot sărea cât casa..., pe când prostul era înţelept şi înţeleptul prost”, şi aşa mai departe.

Micul public crede însă neclintit în poveştile despre împăratul Roşu şi Verde, despre zmeii ca vântul şi balaurii cu multe capete, despre copacii ce cântă şi despre animalele bune care vorbesc, dau sfaturi şi ajută. Şi ca un fel de iluzie poetică a vieţii pentru mintea şi inima copiilor povestesc mereu aceste lungi şi minunate poveşti băbuţe zbârcite, care au ascultat şi ele odată cu băgare de seamă pe cuptorul părintesc, ca fragede copile gingaşe, aceleaşi poveşti. Elemente străine se găsesc şi în aceste poveşti, dar cele mai multe se pot foarte uşor explica prin subiectul care se sprijină pe aceleaşi împrejurări omeneşti şi prin spiritul poporului, care lucrează după aceeaşi logică omenească închipuire.

Odinioară la curţile domnilor şi în casele marilor boieri se recitau poezii epice şi se cântau după o anumită melodie: călătorul polon Stryjkowski, din veacul al XVI-lea, diplomatul suedez Strassburgh, din al XVII-lea, cronicarii români din acelaşi veac sunt martori ai acestui obicei, care se practica mai cu seamă la ospeţe. Şi la intrarea oştii într-un oraş se cântau astfel de povestiri puse în versuri, iar la ivirea soldaţilor munteni ai voievodului Constantin în Oşorheiu, în 1659, locuitorii auziră cântecul despre „fata de ţăran la care-şi pierduse oile pe munte”.

Multe din aceste cântece de un cuprins mai întins s-au pierdut îndată după îndeplinirea scopului lor de a lăuda sau a critica, odată cu interesele şi pasiunile timpului iute-curgător; cele mai multe au fost denaturate şi s-au amestecat cu tot felul de motive străine, aşa încât în ele nu se mai poate deosebi ce-i vechi de ce-i nou: dintre cele mai vechi face fără îndoială parte cântecul în care se plânge omorul făptuit în anul 1529 de către necredinciosul boier Drăgan asupra cavalerescului domn Radu de la Afumaţi, învingătorul turcilor de la Dunăre. Pe lângă aceasta poporul îşi mai aminteşte-n cântecele sale de marile întâmplări care au înrâurit puternic lumea contimporană lor.

Numele strălucitului cuceritor Mihai Viteazul de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi acela al celor mai buni oşteni ai lui, pământeni sau străini, trăiesc încă astăzi în comoara poetică a poporului, bine înţeles fără ca tot ce se cântă despre ei să se poată referi la anumite întâmplări adevărate. Asupra domnilor Moldovei care au purtat numele de Ştefan şi între care se găsesc: o armonică fire de împărat, un tânăr care se joacă sângeros cu domnia, un îndrăzneţ aventurier care sfârşi în groaznicele chinuri ale ţepei şi un tiran bătrân care-şi dovedi iubirea de „săraci” prin răpunerea boierilor s-a mai păstrat câte ceva cu privire la unul sau celălalt, adesea despre toţi, în povestiri enigmatice despre domnul „Ştefan” sau „Ştefăniţă”.

Cariera ambiţioasă a boierului din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, Constantin Bălăceanu, care era ginerele unui domn, cumnatul unui pretendent şi se prezintă însuşi ca un competitor la coroana de voievod şi era totodată mare boier de ţară, trădător, ofiţer împărătesc austriac, în scurt o personalitate dramatică, a cărui amintire s-a întipărit deosebit de adânc în spiritul poporului, şi prin capul său sânge-rând, care, după înfrângerea de la Zărneşti, a fost înfipt pe ruinele casei Bălăcenilor din Bucureşti, această carieră se poate încă recunoaşte mai mult sau mai puţin într-un cântec foarte denaturat.

În sfârşit privirea minunată a frumoasei biserici ca din basme de la Curtea de Argeş trezi la acei care o văzură în cele dintâi timpuri mitul întunecos al unei vieţi omeneşti, care, când e „zidită” într-o clădire, îi dă trăinicie, şi aşa se născu cea mai frumoasă baladă românească, în care se cântă îndoita jertfă a femeii zidite de vie în păreţi şi a soţului ei, meşterul care trebuie să răscumpere cu această jertfă desăvârşirea şi trăinicia marii sale opere.

Legenda bisericii din Argeş, sprijinită pe o superstiţie a poporului, aduce cu o foarte frumoasă legendă sârbească, ce se poate explica prin aceeaşi superstiţie, reprezentată în toată Peninsula Balcanică. Dar alături de aceasta se mai află un întreg ciclu de legende, care prin numele sârbeşti ale eroilor, prin aluziile la fapte geografice şi istorice străine - Iovan Iorgovan şi alţii, Crăişorul, fiul de Crai Marcu, - se poate recunoaşte ca un împrumut din comoara mult mai bogată şi mai veche de balade sârbeşti, împrumut făcut la malul Dunării, unde populaţia românească şi cea slavă de la nord şi de la sud se amestecă de la Mehadia până la Silistra.

Jocul naţional românesc - abstracţie făcând de jocul războinic, jucat numai în anumite timpuri şi de jucători aleşi într-adins, danţul căluşarilor, sau sârba împrumutată, care ne vine de la sârbo-bulgari -, e hora: cuvântul aminteşte vechi elemente greceşti din limba romanică a coloniştilor de la Dunăre. Ea e jucată cu mult foc în zile de serbătoare şi dumineca de la nămiezi până la apusul soarelui înaintea casei de adunare şi petrecere a satului, cârciuma, sau într-un alt loc anumit, dar mai mult numai de tineri care-şi caută încă norocul, flăcăi în albe cămăşi cusute, cu flori la marginea pălăriei rotunde, şi fete cu capul gol, de asemeni împodobit cu flori.

Fiecare sprijină dreapta pe umărul vecinului sau vecinei - oricine poate intra în joc când vrea -, şi în tactul ariilor cântate din vioară de lăutari (în vechime „alăutari”), mai mult ţigani, se învârteşte hora prin ridicarea şi puternica batere din picioare într-o continuă legănare înainte şi înapoi. Pentru a ţinea tactul şi cu ritmul poeziei, conducătorul horei, care la serbările de la curtea domnească era un mare boier şi purta toiag de argint, spune versuri scurte, care sunt improvizate şi uitate, sau duse mai departe, după cum par mai mult sau mai puţin bine izbutite. Aşa se naşte o mare parte din poezia lirică populară.

În nopţile clare, sub sclipitoarea lumină a cerului senin, păstorul, de obicei un băiat, stă de pază la turmă, şi în tainica singurătate a câmpiei adormite în negura argintie sau a munţilor şi dealurilor care se înalţă fantastic de jur împrejur, pune la gură nedespărţitu-i fluier (cuvin tul e tracic, şi se află azi şi la albanezi), pe care şi l-a tăiat singur, şi cântă: acum răsună a doua arie naţională a neamului românesc.

Pe când hora sună voios, vesel, mişcat, chiar bacantic, doina, aria dorului, a dorului inimii, după cele pierdute, după cele nădăjduite, după cele ce nu se ating niciodată, se desfăşoară încet, trist, de la suspin la tânguiri tari, la gemete dureroase, atingătoare în simplitatea lor fără seamăn. După acest preludiu, care-i curăţă sufletul şi-l pregăteşte poetic şi care adesea - încă şi acum - se cântă fără fluier, prin atingerea unei frunze de gura cântăreţului care fluieră, numai după aceasta păstorul cântă. El începe cu invocarea frunzei care l-a făcut cântăreţ instrumental: „frunză verde de…” şi o atribuie chiar unor astfel de lucruri care de fapt n-au frunze.

În versuri scurte, curgătoare, urmându-şi mai departe dorul, cântăreţul spune, cu vorbe împrumutate sau de la el, foarte des pe arii străine, vechi, la care se adaugă ale sale, de satul rămas departe în urmă, singura-i patrie, de iubită, de natura în care-şi cântă propriile-i gânduri şi care-i şopteşte în schimb în versuri omeneşti cele mai adânci sentimente ale sale. Despre lupte şi străduinţe, despre pornirea împotriva duşmanilor şi a soartei nu se cântă în modesta, intima doină, de un sentiment general omenesc.

Numai ostaşul liber, scos din legăturile sale de familie şi de prietenie, „Freischutz”-ul, „outlaw”-ul iubit în taină de toţi cei năpăstuiţi, niciodată uitat, adeseori ajutat, care şi-a schimbat plugul supus cu flinta şi a ajuns oaspetele veşnic al pădurilor, numai acela cântă, după jafurile care-l hrănesc, despre răzbunare şi despre opera sa de răsplătire: aşa s-au născut cântecele haiduceşti, numite după acest luptător politic-social, ba într-un anumit sens chiar naţional, haiducul.

Abia în vremea din urmă răsună din poezia populară, într-o categorie de cântece ce se repetă şi se întind mereu, plângerea despre nevoia, neînlăturabilă, că bărbatul trebuie să lupte ca soldat pentru scopuri care-i sunt neînţelese uneori şi care nu-i aduc nici un câştig, în lupte lipsite de un scop imediat, lupte pentru stat, împărat sau rege. Aceasta este literatura satelor, ale căror ultime elemente sunt străvechi.

Vechi orânduiri din vremea vieţii săteşti neatârnate

Până la introducerea legilor, care fură alcătuite în veacul al XVII-lea din cărţile de drept imperial bizantin şi din canoanele bisericeşti şi, mai târziu, în veacul al XVIII-lea, din codicele Apusului, iar în timpul nostru fură prelucrate ca simple traduceri după originale franceze şi belgiene, românii, care se bucurau de o însemnată cultură ţărănească, n-au trăit cumva fără anumite datini juridice; dar acestea erau tot atât de puţin scrise ca şi literatura populară bine cunoscută de fiecare.

Toţi stăpânitorii naţionali şi străini declară că au găsit acest drept, şi atât de adânc era el săpat în conştiinţa plugarilor şi a păstorilor, a românilor de la munte şi de la şes, prin rădăcini aşa de solide erau ei legaţi în dânsul, încât şi acei stăpânitori trebuiră să le respecte, pentru a nu pricinui o răzvrătire a populaţiei, zguduită din temeliile sale sufleteşti.

Domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti nu ştiu numai de „hotare vechi”, dincolo de care familia lor şi înaintaşii ei nu aveau nici un drept de proprietate, ei şi de o veche tradiţie în domeniul vieţii sociale, de „obiceiul pământului”, de „legea ţării”, după care se judecau şi se împăciuiau toate, la curtea domnească şi în cele mai mici colţuri ale Principatului, în neînţelegerile mai mari sau mai mici şi-n învoieli.

În Ardeal, unde desigur nu s-a recunoscut nici un drept ţigănesc de către stat, se vorbeşte până în veacul al XVI-lea în tot felul de documente şi scrieri latineşti de „ritus Olachie”, „ius Valachie”, „lex districtuum valachicalium universorum”, şi această lege sau ius era o „lex antiqua et approbata”; nu se vorbeşte mai puţin ca de „ritus Volachie”, de „modus Olachorum” în stabilirea hotarelor unei moşii.

Până la introducerea noilor legi şi chiar după această epocă asemenea obiceiuri juridice au fost păstrate cu credinţă ca un drept sfânt strămoşesc în ţara ce atârna de Ungaria, unde dăinuiesc încă şi până astăzi, alături de celelalte, în viaţa practică. „Dreptul valahic” se raportă în cea mai mare parte la proprietatea teritorială şi la tot ce ţine de dânsa. Aceasta arată iarăşi cât de adânc e legată istoria acestui popor de agricultură şi proprietatea pământului. El răspunde la întrebarea cum să se procedeze în chestii de moşteniri, de înstrăinări şi relativ la modalităţile proceselor.

Unele principii juridice au fost discutate mai sus, la formarea satelor. Dreptul de moştenire al întregii familii, acela al văduvei şi al copiilor de ambele sexe şi nu mai puţin al fraţilor celui ce lasă moştenirea mai ales când nu e la mijloc nici un băiat, şi acela al fetei, care-şi ia mai bucuros zestrea în bani sunători, formează o parte din prescripţiile „obiceiului pământului românesc”.

Şi rude depărtate pot să se dea drept „fraţi de moştenire” când nu se prezintă un moştenitor mai apropiat. După „obiceiul pământului românesc” cineva nu-şi poate vinde moşia, care nu aparţine numai individual proprietarului actual, decât cu învoirea vecinilor, adică a rudelor şi a „fraţilor de moşii”, şi vânzarea trebuie anunţată solemn în trei dumineci sau serbători înaintea bisericii, unde se adună satul la slujba sfântă.

La vânzare se bea adălmaş, în Ardeal ca şi în ţările de dincoace, şi această băutură de mărturie e trecută totdeauna în actul în chestie, uneori arătându-se la urmă şi cantitatea de vin sau rachiu dat. Ca să se împiedece călcarea cuvântu-lui şi să se taie pofta de procese mai departe, se hotărăşte o sumă pe care trebuie să o plătească pricinuitorul unui astfel de proces: în Ardeal ea se cheamă birşag, în ţinuturile româneşti de dincolo, ferâie, herâie.

Groaznice blesteme sunt trecute, în actele de înstrăinare, împotriva vecinilor şi rudelor care, după ce nu s-au folosit de dreptul de a-şi însuşi bucata de pământ scoasă în vânzare, ceea ce se cheamă a lepăda, a se lepăda, apar totuşi mai târziu în calitate de concurenţi. Dar această ameninţare cu pedeapsa Cerului tot nu-i de ajuns: după mulţi ani vecinul înrudit prin sânge vine şi, sub un pretext oarecare, dar chiar şi fără, aruncă banii străinului, şi acesta trebuie să plece din obştea satului.

Cei mai bătrâni din fiecare localitate, patriarhii satului, „oamenii buni şi bătrâni” sunt acei care dau sentinţa. La ei se vine pentru a primi un termin fixat, ei pun zi: de obicei e o sărbătoare cunoscută sau un termin obişnuit, şapte, patrusprezece zile etc., după sau înainte de acea serbătoare. Pentru a căpăta o hotărâre trebuie să se plătească dinaintea judecătorilor o sumă: a da lege, adică să se dea o plată pentru aflarea dreptăţii. Până astăzi moţul îşi aduce groşiţa sa ca să răsplătească pentru osteneală pe aceşti judecători nerecunoscuţi de stat. Când e ziua de termin, bătrânii stau în scaun, de unde în Ţara Moţilor ei se cheamă scăuneni: tot acolo se spune despre dânşii că ţin legea.

Amândouă părţile pot aduce acte, numite cărţi, sau, cu numele slavon zapise, pe care, sub textul bun sau rău, scris de mâna preotului din sat sau a diacului, litieratus, „cărturarul”, şi-au pus şi martorii degetul pe o pată de fum sau de cerneală, ceea ce se cheamă a pune degetele. Jurământul e un mijloc cunoscut de dovedire pentru a stabili faptele, dar de cele mai multe ori persoanele aduse nu jură un fapt, ci numai că partea pe care o susţin ele se cuvine să fie crezută. Acest obicei al jurătorilor se găseşte, de altfel, şi în vechiul drept german medieval şi la slavi, deşi romanii par sa-l aibă din străvechiul fond tracic.

Dacă partida adversă n-are nimic de întâmpinat, totul s-a sfârşit; legea a hotărât: s-a rupt legea, spun moţii; acela dintre pârâtori, pârâşi, adică interesaţii în proces, pentru care au jurat, „jurători” aduşi în număr tradiţional (şase, doisprezece, douăzeci şi patru), acela e învingătorul, pe când învinsul a rămas de lege. Atunci nu mai rămâne decât să se redacteze o carte. Dacă învinsul nu vrea însă să-şi recunoască vinovăţia, atunci trebuie să se declare gata de a aduce-n faţa judecăţii un număr îndoit de jurători, care au să fie din aceeaşi clasă; atunci i se dă o lege, şi, fiindcă s-a mai dat o lege pentru a chema pe cei dintâi jurători, aceasta de-a doua se cheamă: lege peste lege. La oamenii îndărătnici - şi în certurile pentru proprietate ţăranul român e totdeauna îndărătnic până la nebunie - acest joc primejdios, la care-i îmboldeşte ura, merge din ce în ce mai departe, până ce în sfârşit una din părţi nu mai poate aduce numărul cerut de tovarăşi jurători.

În actele de înfeudare ale Cavalerilor Ioaniţi din 1247 până la 1251 e vorba de „maiores terre” de pe atunci ai ţării cedate fraţilor Ordinului spre o mai deasă colonizare. Nobili se găseau şi printre români, care au avut fireşte şi judecători mai înalţi şi conducători mai destoinici decât erau bătrânii satului. În anul 1359 trăia văduva unui „Olah” Reman (Roman), care în vremea lui fusese „urbararius” al regelui în minele de la Zlatna.

Un magister Sarachenus - numele sună hotărât româneşte: Sărăcin e în 1366 conte al Camerei regale şi guvernator al minelor de sare din Dej. În veacul al XV-lea sunt pomeniţi anume „Wolachy nobiles”, „nobiles, ut dicitur, Vallachorum nostrorum”. În Haţeg, în Banat, în Ţara Secuilor se pomenesc până târziu nemeşi, boieri şi boiernaşi români, şi urma lor nu s-a pierdut nici până astăzi.

Încă din anul 1291 apar şi români printre nobilii transilvăneni, numai cât ei nu trimit reprezentanţii lor în dieta regatului ca secuii şi cumanii. Dar în curând ajung şi până aici, încă în 1289, dar în tot cazul numai „religioşi viri”, adică cei ce aparţin credinţei catolice, pe când românii ortodocşi rămân excluşi. Domnii care întemeiară state în „Transalpina” găsiră peste tot o nobilime recunoscută de populaţie.

De unde această clasă privilegiată a neamului românesc? Care erau însuşirile pe care ea le arată ca îndrumătoare a naţiei? Patria, după cum s-a mai spus, se cheamă moşie, ceea ce înseamnă că ţăranul român nu vede popor românesc dincolo de graniţele câmpului său, ale moşiei sale primite de la străbuni. Aceasta numai merită să fie apărată, căci pentru dânsul e singura condiţie de viaţă posibilă. Dar, fără să aibă o noţiune hotărâtă şi simţită despre întreg, el întrezăreşte totuşi în mod nelămurit că toate aceste moşii moştenite, toate aceste danii sau cuceriri ale străbunilor alcătuiesc laolaltă un tot mai mare: Ţara Românească.

Când concurentul străin veni pentru a smulge o bucată din acest întins pământ, atunci aceste proprietăţi fură arătate ca ţinând de Ţara Românească, şi această noţiune e împărţită de locuitorii români mai vechi noilor veniţi, care nu o pot pricepe decât nelămurit: acest ţinut e luat de la români, „exempta de Blaccis”, scrie în veacul al XIII-lea un rege unguresc. Românul îi numeşte pe vecinii săi cu nume care prezintă un mare interes şi spun ceva. În niciunul dintr-înşii felul de a cugeta al poporului nu recunoaşte un stăpânitor. Slavii sunt deosebiţi de către ţăranul român după regiunea pe care o locuiesc.

Pentru bulgar, românul n-are decât un nume care, fără prefaceri specifice, apare ca nou. Pe când pentru aromân el se cheamă vurgar (cu l = r, o însuşire caracteristică a limbii), pentru românul de la Dunăre „bulgar” e o denumire adoptată mai târziu. Din izvoarele privitoare la epoca mai veche, cum şi din poezia populară de la şes se vede foarte limpede că pentru român nu trăiesc dincolo de Dunăre, până la turcii şi grecii din depărtare, decât sârbi: aşa se vorbeşte în Cronica Ţării Româneşti din veacul al XVII-lea despre un sârb din Nicopole etc. şi nici măcar în ciclul baladelor nu apare numele de bulgar.

Germanii s-au făcut cunoscuţi românilor numai prin mijlocirea slavilor, care stăteau în legătură cu ei: de aceea numele popular pentru germani e de origine slavă, dar se supune legilor fonetice care lucrează în perioada veche: el se cheamă neamţ, de la nemet. Pentru români, vecinii de la miazăzi care-şi spun elini şi care sunt mai târziu conlocuitori ai oraşelor lor se cheamă greci, cu numele latinesc, şi în această privinţă ei nu se deosebesc de aromâni, care au păstrat această denumire, din partea lor, în moştenirea romană.

Mai interesant e numele de ungur pentru locuitorul din Ungaria, pentru maghiar; că nu acest din urmă nume, singurul recunoscut şi întrebuinţat de poporul respectiv, a fost primit în vocabulariul românesc, ci, aşa-zicând, numele politic, cărturăresc de ungur, se poate explica numai într-un singur fel, care se potriveşte în totul cu faptele istorice cunoscute: în primele timpuri n-a avut loc nici o atingere directă între români şi ungurii de peste Tisa, şi abia după ce statul unguresc şi regele ungur se făcură cunoscuţi prin năvăliri, cereri de dări şi negocieri, după ce fâşii întregi din „Ţara Românească” fură câştigate de puterea ungurească, numai atunci se formară colonii, ungureşti, care fură numite de cei apăsaţi cu numele de biruitor al statului.

Cea mai înaltă putere politică se exprimă de către români prin cuvinte care aparţin celui mai vechi element latin din limbă, şi aceasta dă dovadă de originea ei. Împăratul, care a ocrotit şi pe colonii veniţi de la sine, care a acordat un loc la Dunăre fiecărui colonist din tot orbis romanus, sub care aceşti depărtaţi strămoşi duseră o viaţă fericită sau primejdioasă, împăratul care mai apoi sub formă grecească îndreaptă veac după veac oastea sa împotriva barbariei învingătoare la graniţă sau dincolo de ea, pentru ca să-şi apere drepturile, acest împărat tot nu-i încă uitat de ţăranul român.

Pentru dânsul, stăpânul tuturor crailor (crai) mai mici de mai târziu rămâne împăratul: de el îi e drag să vorbească, şi în basmele populare nu se găsesc decât împărăţii şi împăraţi, ca teri stăpânite şi stăpânitori de ţări, iar ca eroi bătrâni împăraţi şi frumoşi feţi de împărat cu părul de aur creţ. Pe lângă împărat întâlnim ca posesor al aceluiaşi drept de stăpânire pe domn, dominus (conferă dominus noster imperator, domnus pentru episcopi) care înseamnă tot cât împărat, pentru că poporul atribuie „Domnului” toată autoritatea politică.

Acest titlu a fost dat din veacul al XIII-lea principilor de fapt neatârnaţi de peste munţi, dar denumiri ca „mere domneşti” pentru cele mai frumoase mere dovedesc o întrebuinţare mult mai veche a expresiei de origine latină. Şi nu-i numai o întâmplare că în Ardeal, unde n-a stăpânit durabil în epoca istorică nici un domn român, proprietarul pământului căruia ţăranul îi e încredinţat aproape cu totul, care judecă, pedepseşte şi stăpâneşte se cheamă domn.

Tot aşa se întrebuinţează ca expresie populară, nu cărturărească, pentru stăpânitorul unui ţinut mai mare sau mai mic, în locul ducelui franc dispărut, numele de voievod, împrumutat de la vechii slavi daco-panonici, nume care s-a păstrat, chiar dacă nu la bulgari, totuşi la sârbii răsăriteni şi apuseni, de nord şi de sud, până la cucerirea turcească din veacul al XV-lea, pe lângă titlul mai înalt, dar şi mai târziu, de „jupan, stăpânul jupei (ţinut) şi crai” (Carolus).

În veacul al XIII-lea în „ţara transalpină” a Oltului Litovoi era un astfel de voievod, care domnea peste un keneziatus, un judeţ, pe când „Olacii” de pe malul stâng al râului şi tot aşa cei din munţi aveau un voievod care stăpânea un „voevodatus”: o subtilă deosebire diplomatică, dar totuşi uşor de recunoscut. Prin urmare de la 1247 până la 1251 „voevodatus” era un Ţinut românesc în care românii se cârmuiau singuri sub stăpânire străină nominală, împuternicitul cel mai mare din rândurile „valahilor” era voievodul, iar ţara voievodului putea fi socotită, în cutare caz, din pricina unei legături mai strânse cu suzeranul, şi ca un cnezat subordonat.

Cei care au întins mai târziu Ţara Românească, precum şi întemeietorii principatului Moldovei, poartă întâi titlul de „Voevoda” şi numai după acesta şi pe acel de domn, ca explicare, ca să se arate stăpâni de sine stătători. Ici colo cuvântul voievod a trecut şi în numiri geografice, şi, anume, sub influenţa turcilor. (conferă voievodul din Galata), din şesul Dunării până în văile Carpaţilor.

Când ţiganii rătăcitori apărură în ţările române, nu înainte de veacul al XIII-lea, pentru ca să-şi întindă apoi veşnicele lor rătăciri pe drumurile şi cărările Ungariei, ei luară de la românii ce locuiau în preajmă-li şi care nu puseseră încă oacheşilor oaspeţi pecetea de robi, numele de voievod pentru conducătorul lor suprem, şi aşa se născură „voievozii ţiganilor”, fireşte mai mult în Ungaria, unde li se încuviinţă dreptul de oameni liberi, mai puţin în principatele române, unde aceasta nu se întâmplă. Că turcii au împrumutat de la români ca şi de la sârbi numele şi noţiunea de voievod pentru şefii obştilor creştine supuse de ei e de mai puţină însemnătate din pricina epocii târzii când s-a făcut acest împrumut.

În Ardeal regele unguresc cuceritor dă încă de la începutul veacului al XIII-lea titlul de „Voevod” locţiitorului său din ţinuturile încă neînsuşite ale ţării „transilvane”; încă din 1206, când Andrei al II-lea înnoieşte privilegiile predecesorilor săi, el acordă noilor veniţi, hospites, saşi, şi dreptul să nu aibă a se supune în nici un caz lui „Vaivoda”. În anul 1219 apare iarăşi un „fidelis noster Nevke Woywoda”, însemnat numai cu numele de botez, care e însărcinat să introducă pe canonicii din Gran pe o moşie ardeleană dăruită de rege.

Doi ani mai târziu apare ca martor într-un hrisov regal „Pavel, fiul voievodului Petru”. Ca întâi „Waivoda transilvanus” e pomenit Hula, fratele lui Ratolt, în 1231; alături sună în 1251 titlul de „Woyvoda noster partium ultrasilvanarum”, pe când în 1238 nu e vorba decât de „Vaivoda pro tempore constitutus”. El este singurul voievod al regelui, şi apare-n Ardeal, unde există şi o populaţie românească la care se găseşte pretutindeni rangul de voievod, şi anume ca denumire pentru cel mai înalt şef politic.

Împrumutul de la această populaţie românească a ţării e deci învederat. Mai departe, în comitatul de graniţă Solnoc, format mai târziu, ţinutul e numit în 1261 „vaivodatus” şi „comitatus” tot odată, administratorul regal asupra acestei de-a doilea mărci româneşti „vaivoda” şi „comes” şi, anume, în primul rând „vaivodatus” şi „vaivoda”. Dar încă din 1279 „comitatul” de Solnoc a fost unit cu voievodatul Ardealului, şi astfel acest al doilea voievodat nu mai e pomenit în special.

În veacul al XIV-lea, când ţinutul muntos din nordul Ardealului, Maramureşul, se trezi la o viaţă economică şi politică prin aducerea de hospites germani şi unguri, care descălecară în marea vale a Câmpulungului românesc şi când acest ţinut a fost întărit prin organizare militară de către regii noii dinastii franceze de Anjou, spânul unguresc, „comes”, purta întâmplător şi titlul de voievod, ca în Solnoc, şi lângă el apăru şi un „Vaivoda Olacorum de Maramorisio”, ne s-au transmis şi numele unor voievozi ai „valahilor regali”, „Olahorum reginalium”. Abia mai târziu, când această instituţie decăzu, se întrebuinţează în ţările regale numele de voevod pentru împuterniciţi mai mici.

Deşi vicevodul Herbord nu poseda în 1271 decât o „terra seu villa”, ea cuprinde totuşi tot ţinutul dintre Târnave deasupra punctului lor de întâlnire. „Negul Woyvoda” locuieşte numai în 1326 - cariera sa anterioară nu-i cunoscută -, „considet et commoratur” într-un sat din ţinutul Bihorului. Pe lângă oamenii care nu-s decât „dicti Voyvode”, „aşa-zişi voevozi” mai poartă acest titlu, odinioară mult mai însemnat, judecătorii săteşti din ţinuturile româneşti de graniţă sau de mine - să ne gândim la „comites parochiales” -, în sfârşit acei care stau la punctele primejdioase ale unui drum mare, unde e nevoie de o garnizoană statornică de vrednici ţărani înarmaţi.

Pentru ultima oară e pomenit un voievod valah în ţările Coroanei la anul 1450, şi în tot veacul al XIV-lea şi al XV-lea nu sunt menţionaţi în total zece voievozi săteşti. Ce drepturi şi datorii avea voievodul în voievodatul său sau „tenutum” - pe româneşte „ţinut” - reiese din documentele ungureşti privitoare la slujbaşii „transilvăneni” ai regelui. În primul rând, el are să apere ţara faţă de duşmanul intern sau extern: aceasta ni-o spune chiar înţelesul numelui său slavon, căci voievod înseamnă şeful oştirii. În această privinţă el e pentru statul unguresc un fel de marchiz.

Pe lângă lupta în interesul statului, mai este şi nevoia de a împăciui prin hotărâre judecătorească neînţelegerile dintre diferite persoane. Neînţelegerile mai mici se rezolvă, ce-i drept, în sat, dar cine nu-i mulţămit cu hotărârea aceasta se poate îndrepta către un scaun judecătoresc mai înalt, şi acesta e al voievodului. Acesta judecă principial singur, dar de regulă nu cutează să pronunţe sentinţe în afaceri pe care nu le cunoaşte personal, şi atunci însărcinează cu darea hotărârii conform dreptului românesc pe un număr de vechi cunoscători în cauză ai ambelor părţi, pe care ele înseşi şi i-au ales. La crime însă, asupra cărora trebuie să judece regele, ca: omor, furt, răpire, dreptul de a da sentinţa pedepsitoare se cade voievodului, care în perioada anteregală făcea dreptate în propriul său nume.

Pentru a asculta toate plângerile, pentru a pune să i se povestească toate nedreptăţile săvârşite şi a pedepsi după împrejurări, voievodul străbate necontenit ţara şi rezidează vremelnic numai în Alba Iulia; astfel de călătorii pentru a ţine „Scaun” de judecată se cheamă descensus, dar de aceste descensus voevodale sunt scutiţi hospites, nobiles şi, în scurt, toţi cei ce se bucură de un drept special. Cu prilejul unui astfel de descensus voievodul se foloseşte de prezenţa sa pentru a culege dările, care pe timpul neatârnării îi aparţineau lui, acum însă numai într-o mai mică măsură, pe când restul e al regelui şi formează „regalis utilitas” a acestuia.

Acest „tributum vaivodatus” constă din „decima” care sunt plătite şi de saşi şi din „quinquagesima ovium”, care e dat în natură în condiţii similare de păstorii români şi saşi fără deosebire. Românii îl numeau datul oilor, ceea ce în terminologia latină se cheamă „datia ovium”. Dijma „decima” (ungureşte dezsma) e la dânşii tot de atâta vreme în uz, şi afară de gloabă, care se plăteşte după pierderea unui proces sau pentru a scăpa o pedeapsă corporală, aceasta e tot ce avea de plătit ca dări şefilor săi poporul românesc în starea sa primitivă înainte de a se fi dezvoltat o viaţă de stat proprie.

Judecători cu îndreptăţiri mai mici şi numai atât, juzi, cum se mai numeau - numele se găseşte de la început în Moldova, şi de la români şi-au luat şi ţiganii juzii lor - erau „cnezi”; numele purcede din acelaşi vocabular vechi slavonesc din care derivă numirea cnejilor princiari ai croaţilor şi şerbilor, ai ruşilor şi polonilor. Astfel de cneji sau chinezi se găsesc la aromânii sârbi şi bosniaci, cum şi la bolohovenii rătăciţi prin munţii Galiţiei sau mai curând aduşi ca colonişti, şi nu mai puţin la românii munteni, ardeleni şi chiar moldoveni.

Întâia oară sunt amintiţi în donaţiunea către Ioaniţi de la 1247 până la 1251 şi aceşti puternici cneji, al căror ţinut trebuie socotit aproape cât un voievodat, Ioan şi Fărcaş, care n-aveau să dea regelui decât o parte din veniturile lor şi care ţineau în mâinile lor toată regiunea dunăreană de la locurile muntoase ale Severinului până la Olt, unde astăzi sunt cele trei judeţe: Mehedinţi, Jiul de jos şi Romanaţi. Deoarece jude şi cnez, judecie sau judeţ sunt identice, se poate admite că judeţele de mai târziu, întrucât poartă nume vechi, corespund chenezatelor de mai înainte, aproape în aceleaşi hotare.

În Maramureş ungurii aflară numeroşi cneji, care sunt deseori chemaţi ca marturi la certurile de hotărnicii şi la altele, şi apar şi ca „omnes kenezii” ai ţării. Unii dintre dânşii erau recunoscuţi de rege, şi astfel de cneji confirmaţi stau în rang mai mare şi au o situaţie mai cu vază; ei ajută la strângerea veniturilor regale, oprind o parte ca răsplată, şi împart dreptate în numele judecătorului superior.

Ei pot avea unul sau mai multe sate, cu pământurile, pădurile etc., care se ţin de ele sub puterea lor personală, sub „iurisdictio” acestui „officiolatus” al lor, şi în sfârşit, au un drept ce poate fi moştenit asupra acestei nova donatio a regelui. Împreună cu bătrânii şi cu juraţii aleşi, care au deci aceeaşi îndatorire, ei dau sentinţe, iar în vremurile de război apar ca şefi de cete (conferă celnicii aromânilor) ai ţăranilor lor înarmaţi cu arce. Tot aşa le merse, ba relativ chiar mai bine, în ţinutul vecin al Bistriţei, în valea Haţegului şi în judeţele de hotar de mai târziu.

Dar în Ardealul propriu-zis ei pierdură curând din însemnătate, căci, când se întinse puterea nobililor, aceştia luară în stăpânirea lor astfel de villae, în care rezidaseră din vremuri vechi, prin moştenire, cnejii. Şi, când ţăranii liberi căzură în stare de iobbagiones şerbiţi, conducătorii lor le împărtăşiră soarta şi unde în veacul al XIV-lea se pomenesc „kenesii”, sunt şi ei arătaţi ca iobagi. De atunci trec drept vilici ai domnilor de pământ pentru a fi întrebuinţaţi mai mult ca să urmărească pe fugarii lor tovarăşi de nenorocire.

Ce au devenit cnejii „transalpini” se va arăta mai departe”. Aşa apare neamul românesc la începutul veacului al XIV-lea: aceasta-i e organizarea, acestea-i sunt obiceiurile şi manifestările forţei poporului când se formează primul stat consolidat al „Ţării Româneşti”. E aceeaşi icoană a lui care s-a păstrat până astăzi: el se înfăţişează ca o fiinţă unitară, cu toate că politiceşte îmbucătăţit.