Sămănătorism

Curent ideologico-literar configurat în primul deceniu al secolului al XX-lea, sămănătorismul îşi trage numele de la revista „Sămănătorul”, care l-a promovat. Precedată, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, de periodice ca „Vieaţa”, „Vatra”, „Povestea vorbei”, „Curierul literar” etc., publicaţia, apărută la 2 decembrie 1901, îşi propunea să trezească în conştiinţe „cea mai adâncă evlavie pentru trecutul glorios al neamului acestuia, pentru faptele nespus de măreţe ale străbunilor [...], cea mai entuziastă iubire pentru patrie [...], pentru frumuseţile acestui pământ”.

Scriitorii erau îndemnaţi să „sufle colbul de pe cronici”, spre a face „să renască virtuţile bătrânilor de atunci în sufletele tinerilor de azi”. Chezăşia izbânzii era legătura cu poporul, în speţă cu lumea ţărănească: „Acolo e un suflet mare, care cere lumină. Acolo stau genii ascunse, gata să zbucnească, asemenea izvorului care aşteaptă în stâncă lovitura de toiag a lui Moise. Acolo-i puterea şi viitorul nostru”. Prin asemenea îndemnuri, directorii publicaţiei, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, se străduiau să menţină şi să revitalizeze orientarea tradiţională a literaturii române, ameninţată, după ei, de proliferarea spiritului occidental modernist, care aducea „în altarul vieţii sufleteşti a noastre câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc”.

Programul „Semănătorului” a fost însuşit de alte noi reviste, precum „Făt-Frumos” din Bârlad, „Junimea literară” din Cernăuţi, „Ramuri” din Craiova, „Viaţa literară” din Bucureşti, parţial şi de „Luceafărul” (Budapesta, apoi Sibiu), mai apropiat de poporanism. Principiile sămănătorismului au început să acţioneze ca idei-forţă din 1903, când Nicolae Iorga şi-a inaugurat colaborarea la revistă cu articole de directivă. Director al periodicului în 1905-1906, istoricul îşi continuă acţiunea în publicaţii întemeiate de el însuşi: „Floarea darurilor”, „Neamul românesc literar”, „Drum drept”, iar mai târziu, în deceniul al patrulea, în „Cuget clar”.

Asumându-şi rolul unui „director de conştiinţă” încă înainte de 1900, în ziarul de limbă franceză „L’Independance roumaine”, exercitându-l, în continuare, în „România jună” şi în „Epoca”, Nicolae Iorga concepea literatura ca parte constitutivă a unei mari acţiuni de „îndreptare” naţională, cu implicaţii sociale. Acea acţiune era menită, în viziunea lui, să provoace o „răscolire sufletească profundă”, ducând „la o nouă viaţă morală”, un instrument de cel mai mare preţ fiind literatura, care trebuia însă regândită, întrucât ajunsese, „la unii tineri”, „rătăcitoare”, în sensul că atrăgea spiritele „spre ţărmuri streine de periculoasă robie”, strecura în suflete „seducţiile unor civilizaţii prea înaintate ca să-şi fi putut păstra frăgezimea iniţială”.

Prin însemnătatea acordată originii şi rolului social al artei, Nicolae Iorga menţinea sămănătorismului - sub aspectul orientării estetice - la polul opus estetismului junimist şi oricărui estetism, opus chiar preocupării faţă de artă. Directorul „Sămănătorului” acorda, obişnuit, puţină atenţie calităţii artistice a literaturii pe care o promova. El voia nu atât să determine producerea unor opere care să rămână, cât să antreneze scriitorii, fie aceştia de mare talent sau numai de orientare „sănătoasă”, în acţiunea dusă de publicaţie.

Îl interesa, cu alte cuvinte, aspectul cultural al muncii scriitorilor (pe care îi dorea mai curând răspânditori decât creatori de cultură), îl preocupa eficienţa imediată a producţiei literare, arta apreciind-o numai întrucât sporea această eficienţă. De aici, preţuirea unor autori cu totul modeşti, ca Vasile Pop, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, George Vâlsan, Teodor Cercel, Ioan Adam etc., şi respingerea lui Calistrat Hogaş, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Liviu Rebreanu etc.

Toate raţionamentele doctrinarului purced de la ideea priorităţii factorului moral. Prin transformarea conştiinţelor avea să se transforme societatea. Factorul schimbării nu putea fi decât cultura. Regenerarea morală avea să se producă prin asimilarea a ceea ce istoricul numea „cultura naţională”, înţelegând prin aceasta totalitatea realizărilor în care, în decursul timpului, s-au exprimat însuşirile sufleteşti specifice poporului român.

Nimeni, niciodată, nu a propagat iubirea pentru ceea ce este românesc cu o mai ardentă convingere decât Nicolae Iorga. Din tot ceea ce a scris, în toate domeniile, iradiază o preţuire infinită, o mândrie jubilantă pentru trecutul eroic, pentru arta populară, pentru datinile strămoşeşti, pentru creaţiile de cultură apărute de-a lungul secolelor, o dragoste fremătătoare pentru frumuseţea ţării. Dorind să vadă literatura angajată în serviciul cauzei naţionale, a afirmării valorilor spirituale specific româneşti, Nicolae Iorga îndemna scriitorii să producă opere organic integrate în tradiţia culturală românească. „O literatură - se spune într-un articol din seria Împotriva clevetirilor - trebuie să afirme sufletul unui popor în forme cari corespund culturii timpului”.

Scriitorilor le revenea îndatorirea de a da „neamului românesc o literatură care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat şi mai caracteristic în el”, oferind în acelaşi timp „literaturii universale, în formele cele mai bune ale ei, un capitol nou şi original”. Orice mediu meritând a fi înfăţişat în literatură „în măsura valorii sale artistice, a valorii sale sociale şi naţionale”, era normal - cugeta Iorga - ca interesul scriitorilor să se îndrepte în special către lumea ţărănească, deoarece, şi numeric, şi prin contribuţia ei la viaţa economică şi socială, şi prin valoarea materialului sufletesc, ţărănimea deţinea primul loc.

Luându-şi tematica din realitatea rurală, literatura nu trebuia să dezvăluie neapărat (cum sugera doctrina poporanistă) convulsiunile sociale de care era cutremurat satul, ori, în tot cazul, să nu înfăţişeze marea proprietate ca fiind cauza mizeriei şi a înapoierii vieţii ţărăneşti; din contră, literatura trebuia să contribuie la înfăţişarea boierului „de neam”. „Ni trebuie - scrie Nicolae Iorga - o cultură a tuturora, de sus până jos, dintr-un hotar al românimii până la altul, o cultură care să fie a noastră, cărţi pe rândurile inspirate ale cărora să cadă deopotrivă lacrima înaltei, bogatei doamne şi a săracei, cărţi smulse de mâini nerăbdătoare până unde răsună graiul acestui neam.”

Pentru realizarea acestui ţel îndemnurile erau tranşante: „Jos nemernica băiguială străină din saloanele cosmopolite, pentru întreţinerea cărora curg sudori de sânge pe lanurile muncite din greu, jos cărţuliile de simţire falsificată şi de corupţie, cu care Apusul otrăveşte teri nepricepute, jos maimuţăria nelegiuită! O nouă epocă de cultură trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau altfel vom muri!”. De altfel, „nemernica băiguială străină” e o altă expresie, mai violentă, pentru „bolnave idei” - expresia lui George Coşbuc.

Ca şi autorul Baladelor şi idilelor, Iorga nutrea cea mai sinceră aversiune pentru poezia franceză de după 1880, considerând-o „bolnavă”, „rătăcită”, văzând în ea o molimă periculoasă pentru literatura română, cu toate că Emile Verhaeren, de pildă, îi inspira admiraţie. Ce detesta mai mult Iorga în simbolism era „destrăbălarea”, senzualismul morbid, ruptura de tradiţie, vădită mai cu seamă în răsucirea arbitrară a limbii, în alambicarea expresiei, în lexicul extravagant - aspecte proprii, într-adevăr, unei părţi a poeziei produse sub impulsul acestui curent, nu însă întregii lirici occidentale moderne.

Osândind fără drept de apel aproape toată literatura franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Nicolae Iorga milita pentru o literatură „sănătoasă” nu numai în sensul profesării unui adevărat puritanism în expresie, cu evitarea oricăror aluzii senzuale (atât de abundente, totuşi, în folclor), ci şi în sensul „cuminţeniei”, al menţinerii stricte pe linia tradiţiei, al renunţării la înnoirea conţinutului şi a limbajului liric.

În obstinaţia lui împotriva pretinsei putreziciuni a aproape întregii literaturi occidentale moderne, menită, potrivit convingerii sale, să dispară spre a ceda locul uzurpat unei literaturi nepervertite, care să învie bunele tradiţii, directorul „Sămănătorului” mergea până acolo încât să ceară „taxe pe cărţile de literatură (nu de ştiinţă) străine, taxe pe ziarele străine [...], taxe pe trupele străine [...], taxe pe cei ce stau în străinătate şi-şi culeg, de pe moşii lucrate în sudori de sânge de ţeranii noştri, veniturile cu care caută a speria Apusul”. Adversar neînduplecat al celor care concepeau arta în afara determinărilor morale şi naţionale, Nicolae Iorga s-a ridicat totodată şi împotriva literaturii patriotarde, demagogice.

În articolul Cultura naţională şi surogatele ei, doctrinarul sămănătorismului pecetluieşte sarcastic concepţiile potrivit cărora „literatura naţională e în legătură cu tot patriotismul de irozi, care se stânge sub ochii noştri în zdrenţele-i pestriţe, de şarlatan, scoţând blestemuri de melodramă”. Însă, pe cât e de precisă adresa criticii conţinute în acest articol, pe atât de vagă e caracterizarea culturii pentru care articolul militează. De necontestat este năzuinţa lui Nicolae Iorga de a da impuls unei culturi pline de conţinut, care să exprime originalitatea spirituală a poporului nostru, geniul său specific. Din coloanele publicaţiilor şi din sălile de cursuri şi conferinţe, ideile naţionaliste, propagate de înflăcăratul istoric, aveau să coboare curând în stradă.

Sub impresia unui articol din „Epoca”, a unei prelegeri universitare ad-hoc, a unei conferinţe rostite într-o sală publică şi a întregii propagande galofobe duse de Iorga în „Sămănătorul”, numeroşi tineri fanatizaţi au umplut, în seara zilei de 13 martie 1906, Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti, decişi să nu permită reprezentarea pe prima scenă românească a unei piese frivole în limba franceză. Demonstraţia s-a soldat cu încăierări, intervenţia forţelor de ordine şi a armatei, în cele din urmă cu vărsare de sânge. Neorganizată, lipsită de eficienţă, manifestaţia din Piaţa Teatrului a avut, totuşi, darul să înspăimânte vârfurile conducătoare ale statului, care s-au grăbit să îl atragă pe Nicolae Iorga în rândul celor ce dirijau sau aveau să dirijeze cursul politicii naţionale.

O chestiune rămâne esenţială: a fost literatura sămănătoristă o emanaţie a doctrinei care a susţinut-o sau, dimpotrivă, doctrina e o emanaţie a acestei literaturi? Se poate spune că programele tuturor publicaţiilor sămănătoriste sunt axate pe ideea de continuitate şi cheamă la preluarea moştenirii, la reînvierea tradiţiilor, deplângând lipsa de pietate pentru valorile trecutului. „Culegeţi şi însufleţiţi din nou vorbele acestea mari!...”, îşi îndemna Alexandru Vlahuţă confraţii în numărul inaugural al „Sămănătorului”. George Coşbuc, în numărul următor, îl acompania: „Să nu risipim ce au adunat părinţii noştri, dacă nu putem noi înşine să mai sporim averea”.

Precursoare imediată a „Sămănătorului”, revista „Curierul literar”, condusă de I. Constantinescu-Stans, şi-a deschis primul număr cu programul „Daciei literare”, devenit astfel şi al ei. Aceleiaşi voinţe de menţinere în marginile tradiţiei îi dăduse expresie, în 1894, „Vatra”: „Trebuie să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşească, la obârşia culturală a noastră”. Şi din articolele-program şi din beletristica tipărită în paginile lor, se va vedea clar că publicaţiile din sfera „Sămănătorului” nu năzuiau la crearea unei literaturi noi, ci la perpetuarea şi sporirea celei existente. Accentul nu cade, în pledoariile lui Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc etc., pe ideea de creaţie, ci pe aceea de transmitere.

Vestind, în 1903, „o nouă epocă de cultură”, Nicolae Iorga nu numai că nu înţelege înnoirea ca o rupere de tradiţie, dar manifestă pentru trecut un adevărat cult. Prin urmare, doctrina sămănătoristă a pornit de la o literatură care exista, şi nu de un deceniu-două, ci mult mai înainte. Sămănătoriştii se voiau continuatorii acelei direcţii literare, dominantă în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, care se bizuia pe cronici, pe folclor, pe datini şi căreia îi dăduse impuls „Dacia literară”.

Spre a demonstra valabilitatea unei asemenea orientări, doctrinarii sămănătorismului nu aveau nevoie să caute argumente noi, pentru că acestea se aflau în articolele lui Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, Mihai Eminescu, ale altor scriitori din acelaşi secol. Reluând idei ale precursorilor, declanşatorii mişcării sămănătoriste le-au insuflat o vigoare sporită, le-au încredinţat o nouă funcţie formativă.

Principala preocupare ce şi-a aflat expresia în literatură, ca şi în ideologia literară ce defineşte sămănătorismul, e aceea de a întreţine cultul trecutului. Un adevărat credo în acest sens e poezia E mult de-atunci... a lui St. O. Iosif. După evocarea timpurilor defuncte, în care, deşi „amarnice şi grele”, erau „inimi drepte, credincioase, vin bun şi cântece frumoase”, poetul conchide, împrumutând vocea unui uncheaş care a trăit în acele timpuri: „Azi cat nedumerit, nepoate: / Cum toate se schimbară, toate! / Din cântece azi n-ai ce-alege, / Nici vinul nu e vin în lege, / Nici inimi nu mai sunt, nepoate!”.

În genere, „vremurile acele” sunt descrise de poezia şi proza sămănătoristă în culori trandafirii, ele reprezentând o eră de pace socială, de fericire pentru toţi. Chezăşia acestei binecuvântate stări o constituie prezenţa unei boierimi înţelepte, legată de pământ, înfrăţită cu ţărănimea. De aici, regretul pentru surparea aşezărilor patriarhale, pentru stingerea vechii boierimi şi a răzeşimii. Ca scrieri tipice în acest sens sunt de amintit, în primul rând, majoritatea povestirilor din Bătrânii de Emil Gârleanu, în special nuvela Nucul lui Odobac, ori Cuconul Stolniceanul de Nicolae N. Beldiceanu.

Nostalgia trecutului e punctată uneori de accente xenofobe. Acţiunea romanului Două neamuri al lui Constantin Sandu-Aldea e construită pe un conflict atavic, generat de o pretinsă duşmănie fatală între români şi greci. Atitudini şovine apar şi în alte producţii sămănătoriste (Într-un an de Emil Gârleanu, Am scăpat şi Un învingător de Ioan Adam, Pământ şi apă sau Martirii de Constanţa Hodoş etc.).

Prin orientarea lui ideologică fundamentală, sămănătorismul a fost un curent ce a favorizat, pe un fundal de patriotism, grefarea unei doctrine conservatoare. Curentul a stimulat o literatură pătrunsă de duh patriotic, dar simţitor alterată de tendinţe paseiste, care au dus la idealizarea satului medieval, a trecutului, a economiei patriarhale, la o imagine idilică, decorativă a ţăranului, la demonizarea oraşului, prezentat ca Sodomă şi Gomoră. Talentul scriitorilor autentici a biruit însă, ca întotdeauna, mărginirile maniheiste şi fanatismele doctrinare.

Din paginile revistelor „Sămănătorul”, „Ramuri” şi ale altor periodice înrudite se înalţă - peste ideologia sămănătorismului - o seamă de povestiri semnate de Mihail Sadoveanu, un număr de poezii ale lui St. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Octavian Goga şi ale altora, iar din articolele lui Nicolae Iorga, cititorul de azi, trecând peste confuzii şi erori explicabile istoric, receptează o intensă, nobilă vibraţie a conştiinţei unui cărturar de întâia mărime.