S-a pierdut un orfan!, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

S-a pierdut un orfan! (extras dintr-o scrisoare adresată redacţiei), de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

Tovarăşe redactor,

Sunt un om bun, un sentimental!... Am o inimă fragilă, absurd de fragilă. N-aş ucide o muscă pentru nimic în lume. Nici nu le-aş alunga. Toamna, să zicem, când se face prea frig - poate n-o sa mă credeţi - ei bine, toamna fac focul mai mult pentru ele. Sau flori. Nu cumpăr niciodată. Nu pot suporta să văd cum se ofilesc. Mă doare. În ce priveşte pe cei care le vând, mă uit la ei cu oroare, ca la nişte parlagii ai universului vegetal. Sau alt exemplu, uşor de înţeles. Să luăm guturaiul. E penibil, nu-i aşa? Ei bine, singurul guturai care mă lasă rece e al meu. Încolo... Când îmi strănută pisica mă simt parcă întors pe dos. Alerg după ea, mă urc în copaci, o prind şi îi administrez gomenol. Mâinile mele poartă adânc însemnată repulsia pisicilor faţă de dezinfectante în general. Sunt sigur că vi s-a întâmplat şi dumneavoastră, tovarăşe redactor, să îndreptaţi şi să lipiţi cu pap un fir de iarbă strivit sau să nu puteţi da cu DDT un câine pentru că sunteţi convins că are purici care ar putea să moară sau să plătiţi omului care vă taie găinile cu condiţia să le facă scăpate. Un astfel de om sunt şi eu.

Aşa stând lucrurile, vă-ntreb, tovarăşe redactor: puteţi dumneavoastră să vă închipuiţi cum iubesc eu oamenii?

Şi cu toate acestea cred ca am... ucis un om.

Omul pe care cred că l-am ucis s-a mutat la mine în casă în urmă cu vreo patru ani. Din prima clipă - mai e nevoie să adaug? - a găsit ventriculele şi auriculele inimii mele deschise. Nu ştiu dacă o să puteţi pricepe fericirea mea. Căci omul acesta care mi-a umplut patru ani din viaţă nu era numai om, era şi nepotul meu, şi pe deasupra orfan! Singur pe lume, şi nu numai atât - era murdar, flămând şi strănuta. Nu, nu mă pot plânge: destinul a avut grijă ca fericirea mea să fie deplină. Când a intrat în casă avea 49 de kilograme. Povestindu-mi nenorocirile vieţii lui, cred că a mai slăbit vreo 2-3... Anexez fotografia. Ascultaţi pe scurt povestea lui. Era un băiat de familie bună. Tatăl şi mama lui au avut faţă de el o grijă de mamă. Părinţii nu-l aveau decât pe el, în schimb el avea doi părinţi. Că omul acesta n-a ştiut niciodată ce e frigul e de la sine înţeles. Dar că părinţii nu l-au lăsat să afle ce e lemnul sau cărbunele sau cum se face focul este admirabil. Părinţii i-au dus totul pe tavă. Până şi tava. Da, ce părinţi! Cred că şi aerul pe care îl respira băiatul lor i-l aduceau de la munte... Scurtez. Căci numai amintindu-mi de aceşti oameni minunaţi mă copleşeşte jalea. Într-adevăr, supunându-se legilor firii, aceşti doi heruvimi - tată şi mamă ai nefericitului meu nepot - au trebuit să îmbătrânească şi apoi să moară... O, legile firii! O, sărman orfan! Nu, nu voi putea niciodată povesti nenorocirea ta cu toate amănuntele, după cum nu voi putea niciodată mulţumi îndeajuns proniei că ţi-a îndreptat paşii spre mine.

L-am schimbat şi l-am invitat la masă şi văzându-l cum mănâncă şi porţia mea, am avut un atac de cord. Eram prea fericit! După două săptămâni ajunsese de 60 de kg şi îmi zicea tată. La 80 de kg îmi zicea mamă... la 90, mămicule...

- Mămicule, deschide niţel geamul... Mămicule, fă-mi pantofii, mămicule, încălzeşte-mi ceaiul...

Bietul nepot îşi regăsise pentru a doua oară în viaţă căldura unui cămin... Nu făcea un pas fără privegherea mea şi în cele din urmă nu-l mai făcea nici măcar cu priveghere... Ajunse la 100 de kg şi-mi zicea din când în când „mami”... Dar nu mai era nevoie nici de asta. Gemea o dată: îl supăra o muscă. O alungam. Gemea de două ori: îi potriveam o pernă. Aşteptam. Instinctul meu matern îmi spunea totuşi că ceva nu e în ordine. Aşteptam cu sufletul la gură şi bietul orfan mai gemea o dată. Atunci îi tăiam părul din nas...

Şi eram fericit, fericit, cum nu fusesem niciodată pe vremea când făceam doar focul toamna pentru muşte sau puneam gomenol pisicii mele guturăite.

Dar într-o zi destinul a bătut la uşă. A bătut atât de tare, încât m-am speriat. Am alergat să-i deschid, am alunecat şi mi-am scrântit un genunchi! O, clipă nenorocită! O, destin necruţător care nu ştii să foloseşti soneria şi totdeauna baţi la uşă!! O, sărman orfan fără noroc! Căci din clipa aceea gemetelor tale orfeline nu le mai puteam răspunde decât cu alte gemete... I-a crescut barba, unghiile, i s-a făcut foame, tovarăşe redactor, şi eu nu mă puteam mişca! Ba mai mult - asta n-am să mi-o iert niciodată - mi s-a făcut şi mie foame. Şi atunci, spre ruşinea mea, am avut nemernicia să-l trimit pe dânsul, pe un sărman orfan, să cumpere pâine! Da, am făcut acest lucru monstruos. Mai bine îmi smulgeam limba, mai bine mă târâm eu în coate şi într-un genunchi până la brutărie. A plecat. Mi-a aruncat din prag o privire de groază, deznădăjduită; un adio mut. A avut bărbăţia, mai mult - mărinimia, să nu geamă. Ştia, desigur, scumpul meu orfan, că n-aş fi fost în stare să rezist acestei încercări. I-am auzit paşii trişti, târşiţi, în curte, apoi în stradă, apoi... n-am mai auzit nimic, nimic... De atunci au trecut patru zile... Şi nu s-a mai întors. Stau şi-l aştept! Şi nu mai vine... Presimt că nu va mai veni niciodată... S-o fi rătăcit, îmi zic ca să mă liniştesc.

Dar inima mea e din ce în ce mai copleşită de negre presentimente. Gândiţi-vă şi dumneavoastră, în fond e vorba de un orfan, de-o biată fiinţă neajutorată, atât de slab pregătită pentru crâncena luptă cu viaţa!...

A trebuit, desigur, să traverseze strada - mă-nfior: stau pe o stradă cu circulaţie intensă! - a trebuit să meargă câţiva paşi pe lângă cheiul Dâmboviţei - chiar pe lângă porţiunea fără parapet, a trebuit sa urce singur câteva trepte... Nu mai pot continua. Simt că ameţesc gândindu-mă la câte primejdii l-am expus. N-aveţi nicio grijă, n-am să-mi iert niciodată criminala mea uşurinţă. Dar acum, în ceasul al 12-lea, apelez la dumneavoastră. Din suflet, din adâncul inimii vă rog: ajutaţi-mă să-l găsim pe nefericitul orfan. Nu mă pot obişnui cu ideea că eu, care nu ucid o muscă, eu, care lipesc cu pap un fir de iarbă strivit, am ucis un om, un orfan! Daţi, în genunchi vă rog, un comunicat! Cine ştie, cine l-a văzut cine a auzit de dânsul să dea un semn de viaţă, să vă comunice dumneavoastră să-mi comunicaţi mie. Nu pot să cred că nu veţi face această faptă bună. Anexez fotografia. Nu s-a schimbat prea mult, micul meu orfan. E o fotografie destul de recentă, din 1972, de ziua lui, 18 noiembrie. Nu mai pot continua. Mă podidesc lacrimile. Căci peste câteva zile, la 18 noiembrie, e chiar aniversarea zilei sale de naştere. Împlinea 35 de ani!

Cu mulţumiri,

Un om cu suflet bun.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …