Romulus Cojocaru

Romulus Cojocaru (9 august 1934, Punghina, judeţul Mehedinţi) - poet şi prozator. Este fiul Mariei (născută Coandă) şi al lui Aristică Cojocaru, ţărani.

A urmat Şcoala Pedagogică din Turnu Severin (1950-1954) şi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1957-1961). Este de profesie avocat. A debutat în 1960 în revista „Luceafărul”, cu poezia Recolta. A colaborat la „România literară”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Tribuna”, „Orizont”, „Cronica” şi „Convorbiri literare”.

Înscriindu-se într-o lirică de tip confesiv, poezia lui Cojocaru traduce mirarea existenţei într-o stare de simpatie universală, În care prospeţimea percepţiei directe şi plasticitatea limbajului îi deschid poetului calea către sufletul obiectelor, al anotimpurilor şi al aştrilor. În placheta de debut, Punct căzut (1969), universul apare traversat şi susţinut de o stare de permanentă tensiune lirică, ce umple spaţiul şi se răsfrânge asupra sufletului ca durere difuză, „arsură sub coaste” sau tristeţe adâncă, inexplicabilă, care îşi face din toamnă anotimpul predilect de manifestare.

Virtuozitatea lexicală a autorului se manifestă mai cu seamă în prelucrările după folclor, unde balada şi blestemul sunt distilate până la a deveni incantaţii lirice pure: „Bată-ne ploile şi ardă-ne rugul. / Aducerile aminte să-şi are plugul. / Facă-se cerul tămâie, azurul sineală / Şi inima îndoială.” Volumul Vorbele vântului (1981; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova) construieşte un univers imaginar dominat de arbori, ape, pietre şi păsări, a căror contemplare simpatetică devine sursa unui vitalism molipsitor, a unei bucurii de a trăi născută din conştiinţa identităţii originare dintre om şi natura înconjurătoare.

Expresia lirică a acestui sentiment de comuniune mistică universală este amestecul imaginarului cu realul, în care regnurile şi categoriile existenţiale trec una în alta în virtutea unor înrudiri secrete, percepute de ochiul atent al poetului: „Copacii sunt gata să jure că sunt / Fiu de cal, piatra că sunt fiu / De copac, caii jură că muma / Mi-e apa şi tatăl un ţărm.”

Ca prozator, Cojocaru aduce în prim-plan spaţiul tradiţional al satului oltenesc, în care, în perspectivă literară soresciană, întâmplările sunt puse în scenă de un regizor preocupat îndeosebi de autenticitatea limbajului. Pitorească şi plină de vervă, limba este aceea care dă naştere evenimentului, acesta schimbându-şi desfăşurarea, conform viziunii moderniste, în funcţie de perspectiva personajului care vorbeşte.

În romanul Ristea împărat (1984), focalizarea unghiurilor narative are drept catalizator moartea lui Ristea, preşedintele unui CAP de prin părţile Severinului, a cărui personalitate ieşită din comun provoacă flashbackuri ale diverselor personaje care participă la înmormântarea sa. Perioada evocată este aceea a colectivizării forţate din anii ’50, în care evenimentele ce încheagă sau dezbină comunitatea (conflictul dintre Ristea şi Marin zis „Daravelă”, declanşat de refuzul acestuia din urmă de a-şi da boii la colectiv, nunta ratată a copilului lui Ristea) sunt punctate de locurile comune ale ideologiei oficiale comuniste: superioritatea agriculturii colectivizate, intervenţiile luminate ale secretarului de partid sau solidaritatea marxistă a ţăranilor şi muncitorilor în lupta de clasă.

Împăraţii (1985), Nunta (1986) şi Întoarcerea (1987) reiau, în maniera Moromeţilor, destinul „exemplar” al lui Ristea şi al lumii pe care o reprezintă, de data aceasta autorul concentrându-şi interesul asupra perioadei celui de-al doilea război mondial şi a celei imediat următoare, marcată de începuturile colectivizării. În comparaţie cu romanul anterior, Împăraţii propune o proză mai matură, în care limbajul oltenesc frust, de o prospeţime şi autenticitate stilistică remarcabile, construieşte din câteva replici personaje precum Capmare, ţăranul care s-a întors mutilat de la Cotul Donului, Ghimpău, poliţaiul satului, şi, bineînţeles, Ristea, devenit şi aici din primar preşedinte de „ceape”.

Opera literară

  • Punct căzut, Bucureşti, 1969;
  • Apărătorul se apără, Cluj Napoca, 1974;
  • Poeme, Bucureşti, 1975;
  • Flori de mac, Craiova, 1977;
  • Apărătorul în derută, Timişoara, 1979;
  • Clar de pământ, Bucureşti, 1979;
  • Apărătorul acuză, Craiova, 1981;
  • Vorbele vântului, Bucureşti, 1981;
  • Stihuri, Bucureşti, 1982;
  • Ristea împărat, Craiova, 1984;
  • Împăraţii, Bucureşti, 1985;
  • Nunta, Bucureşti, 1986;
  • Întoarcerea, Craiova, 1987;
  • Poveste de dragoste, Bucureşti, 1988;
  • Părinţii, Bucureşti, 1989;
  • Apărătorul şi zeiţa, Craiova, 1992;
  • Femeia, precum un şarpe, Craiova, 1992;
  • Noaptea lupilor, Bucureşti, 1993;
  • Pasărea albă, Timişoara, 1997;
  • Cuibul de rândunică, Bucureşti, 1998;
  • Duminica Floriilor, Timişoara, 1999;
  • Cura lumii, Drobeta Turnu Severin, 2000;
  • Telurice, Craiova, 2001;
  • Poezii, Drobeta Turnu Severin, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …