Romanul adolescentului miop, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar)

Opera artistică a lui Mircea Eliade se defineşte printr-o literatură a autenticităţii, ce „reflectează în bună parte şi mijloacele de cunoaştere ale epocii, sensul vieţii şi valoarea omului, cunoaşterile ştiinţifice şi filozofice” (Mircea Eliade, Fragmentarium). Romanele sale fundamentează epicul pur, în spiritul lui Andre Gide, evidenţiind eroul lucid, dominat de dorinţa cunoaşterii de sine, care încearcă să-şi ordoneze epic experienţele trăite: Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii şi Nuntă în cer.

În 1930 publică „un roman pe jumătate autobiografic”, Izabel şi apele diavolului şi postum, în 1988 vede lumina tiparului Romanul adolescentului miop, în care Mircea Eliade ilustrează propriile trăiri adolescentine şi întâmplări din anii de liceu, prezentate şi sub alte aspecte „decât cele atât de duios evocate de Ionel Teodoreanu”. Început în 1921, când autorul avea numai 14 ani, romanul a cunoscut mai multe variante, având ca titlu iniţial Jurnalul unui om sucit.

Creaţia romanescă se voia o carte „ştiinţific exactă” asupra „acestei misterioase perioade de trecere de la copilărie la tinereţe” (M. Eliade), autenticitatea stărilor, concepţiilor şi împrejurărilor îmbrăcând formula jurnalului. Totodată, opera este un bildungsroman (formarea personalităţii eroului) care surprinde trăirile contradictorii şi confuze specifice adolescenţei, de la exaltare la deprimare, de la aroganţă la sfiiciune, de la răzvrătire la conformism, precum şi efectele provocate de eros ori de alegerea lecturii şi a prietenilor. Ediţia din 1988 are un text stabilit de Adriana Bota şi postfaţă de Mircea Handoca, iar cea din 1989 are text stabilit, cuvânt înainte şi tabel cronologic de Mircea Handoca.

Structura şi compoziţia textului. Particularităţi ale romanului subiectiv

Romanul-jurnal

Romanul-jurnal este structurat în trei părţi, alcătuite din capitole cu titluri sugestive pentru conţinutul lor: Trebuie să scriu un roman, Corigentă, Premianţii, Vacanţa, Mansarda, Drumul către mine însumi, Papini, eu şi lumea, Mă clatină vânturile, Bacalaureatul etc.

Mircea Eliade propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă. Ca modalitate narativă, Romanul adolescentului miop este construit pe baza epicului pur, având un singur plan de acţiune, dominat de luciditatea analitică a naratorului-personaj, care ilustrează adolescenţa ca pe o experienţă trăită adesea dureros, în căutarea sinelui, în încercarea de a-şi găsi echilibrul interior.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă unică se defineşte prin naraţiunea la persoana I, sub forma unui jurnal, în care autorul-narator-protagonist autodiegetic destăinuie naratarului propriile trăiri din anii adolescenţei, perioadă caracterizată prin derută spirituală şi intelectuală. Situaţia diegetică implică anumite caracteristici gramaticale şi semantice ale textului reprezentate de verbe şi pronume la persoana I, focalizarea internă „împreună cu”, frecvenţa monologului interior, organizarea subiectivă a secvenţei temporale, argumentând astfel caracterul subiectiv al romanului. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese implicarea acestuia în evenimente, până la substituirea lui de către personaj.

Instanţele comunicării

Instanţele comunicării sunt reprezentate de concepţiile autorului despre adolescenţa ca experienţă trăită, el identificându-se total cu personajul-narator, care transmite naratarului propriile emoţii, sentimente şi permanenta nelinişte existenţială.

Perspectiva psihologică

Perspectiva psihologică este realizată prin mijloacele de analiză a conştiinţei şi procesele psihologice ale protagonistului, naratorul autodiegetic apelând la dialog, monolog interior, autointrospecţie, flashback, retrospecţie, cuvinte cu valoare de simbol, observaţie atentă şi profundă a propriei conştiinţe. Instanţele comunicării sunt reprezentate de autor prin aspectele autobiografice, de narator prin confesiunea de tip jurnal şi de protagonistul care participă la întâmplări şi care se autoanalizează cu luciditate.

Perspectiva temporală

Perspectiva temporală este continuă şi reală, evenimentele şi frământările interioare consemnate în jurnalul intim reflectă anii adolescenţei autorului-narator-personaj, iar perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, deschis - Bucureştiul natal, şcoala, casa, tabăra etc. -, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din sufletul şi conştiinţa personajului.

Tema

Tema, ca principală coordonată a Romanului adolescentului miop, o constituie vârsta derutelor adolescentine, a întâlnirilor decisive pentru formarea personalităţii, aşa cum i se întâmplă autorului-narator-personaj care este influenţat zdrobitor de cartea lui Giovanni Papini, intitulată Un om sfârşit.

Structura textului şi construcţia subiectului

Partea I

Incipitul anunţă ambiţia adolescentului de a scrie un roman, hotărât fiind să aştearnă pe hârtie propria viaţă, pe care crede că o cunoaşte foarte bine: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi «Romanul adolescentului miop». Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de inspiraţie; trebuie să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi la roman mă gândesc de mult”. De altfel, primul capitol se intitulează sugestiv „Trebuie să scriu un roman”, prezenţa naratorului fiind atestată de mărcile lexico-gramaticale concretizate prin desinenţa verbelor şi pronumele la persoana I singular, ceea ce denotă implicarea totală a autorului-narator-personaj la desfăşurarea acţiunii şi dezvăluirea propriilor trăiri, stări şi emoţii.

Mircea Eliade

Decizia adolescentului de a scrie un roman, al cărui „erou sunt eu, fireşte”, este umbrită de îndoiala că cititorii nu vor fi interesaţi de „durerea unui adolescent miop” neînţeles, de aceea va trebui să imagineze o poveste de iubire, încărcată de înfiorare şi suferinţă. Novice în dragoste, personajul-narator nu-şi poate reprezenta modelul de fată care ar fi în stare să străbată „sufletul adolescentului miop”, aşa că Dinu, prietenul său cel mai bun, îşi oferă „experienţa” sentimentală, însă totul devine şi mai complicat, întrucât naratorul nu poate descrie „o eroină cunoscută de Dinu”.

Cu toate acestea, neclintirea că „romanul trebuie scris” are ca motivaţie şi ambiţia de a se face respectat de către profesorii care, an de an, îl lăsau corigent: Vanciu la matematică şi Faradopol la germană. Atunci când se află la şcoală, adolescentul-personaj este deprimat, considerându-se lipsit de noroc: „Alţii au noroc şi la fete, şi la cărţi, şi la şcoală. Eu am renunţat bucuros la jocul cu fete şi la jocul de cărţi numai ca să am noroc la şcoală. Dar nu am”. Parcă pentru a-i confirma ghinionul, profesorul Vanciu îl ascultă la matematică şi îi dă „insuficient”, fapt ce-l îndârjeşte şi mai mult în ideea că singura soluţie ca să scape de corigentă este scrierea romanului.

Adolescentul decide ca, înainte de a scrie romanul propriu-zis, să ţină un jurnal în care să consemneze „o serie de scene, de impresii, de portrete şi de concluzii asupra mediului şcolăresc şi sufletului adolescenţilor”, iar personajele să fie colegii săi, pe care îi cunoaşte şi-i poate contura prin intermediul întâmplărilor sau propriilor opinii. Naratorul este frământat de încă o problemă ce ţine de consistenţa viitorului roman, intriga, fără de care subiectul devine neinteresant, iar găsirea unui conflict care să reunească toate personajele devine o permanentă preocupare.

Un prim personaj este Jean Victor Robert, „un adolescent fără sprâncene, cu buze de ţărancă tânără, cu bărbie lustruită, cu obrajii moi şi frunte îngustă”, care i se pare naratorului „un băiat frumos”, dar „sentimental, mărginit şi încrezut”. Ascunzându-şi suferinţa „din pricina miopiei şi a urâţeniei mele”, adolescentul-narator încearcă o primă experienţă de cuceritor, sub îndrumarea directă a prietenilor săi, Robert, Perri şi Dinu, care stabilesc, în Parcul Carol, o întâlnire cu patru fete.

Grupându-se în cupluri, protagonistul se trezeşte alături de o fată „brună [...] cu obrajii albi şi ochii negri” şi, de teamă să nu pară naiv, vorbeşte mult simţind o dorinţă inexplicabilă de a fi „necioplit, incult, brutal”. După consumarea acestei întâlniri pline de agresivitate, adolescentul miop este furios pe sine, pentru că spusese lucruri străine sufletului său, comisese gesturi care nu-l defineau şi întâmplarea rămâne „o amintire de coşmar”.

Poreclit de colegii săi „doctorul”, pentru că este „miop” şi citeşte „cărţi cu coperte cenuşii”, adolescentul-narator este, la rândul său, maliţios cu prietenii. Mărturisindu-i lui Robert că intenţionează să scrie un roman, îl previne că va întruchipa un personaj ridicol, naiv şi neghiob, spre disperarea acestuia care îşi vede în pericol „cariera şi gloria” la care visa cu toată energia şi speranţa împlinirii. Efectul este comportamentul controlat şi bine stăpânit al lui Robert, care „încearcă să pară schimbat, superior, modificat de lecturi” şi care păşeşte „abătut”, pentru că o astfel de atitudine este potrivită pentru un adolescent introvertit, dominat de nelinişti existenţiale.

Naratorul se amuză observând efortul prietenului său de a părea un „erou nordic” şi este foarte interesat de „toate măştile pe care Robert şi le-a pus faţă de mine [...] ca să-mi schimb părerile şi să nu mai fac din el un erou ridicol de roman”. Îngrijorat că Robert se credea „un altul”, adolescentul miop nădăjduieşte că în vacanţă, singur la Târgovişte, prietenul său va redeveni el însuşi, acelaşi adolescent „mărginit şi frumos, care tânjea gloria”.

Sub titlul Jurnal de clasă, naratorul consemnează diferite secvenţe din viaţa colectivului de elevi, între care se desprinde portretul lui Pake, tovarăşul său de excursii în munţii Făgăraşului, aflat în situaţia disperată de a rămâne repetent. El fusese surprins de Vanciu la bodegă, având în faţă „câteva sandwich-uri şi o litră de ţuică”, din care cauză primise la purtare calificativul „insuficient”.

Profesorul de muzică, Boloveanu, poreclit „Maestrul”, compune romanţe pe care le vinde elevilor contra sumei de şase lei, apoi devine agresiv şi ameninţător cu băieţii („încetaţi odată, măgarilor!”), silindu-i să cânte. Aguletti, disperat că nu învăţase la chimie, îl minte, plângând, pe profesorul Toivinovici că este tulburat de moartea tatălui, atitudine ce degajă un sentiment „stânjenitor, penibil” în rândul întregii clase. Fănică, un alt coleg terorizat de chimie, deşi învăţa lecţiile cu disperare, îndată ce este scos la tablă se emoţionează atât de tare, încât se înroşeşte, se bâlbâie, îşi pierde cumpătul, uitând cu desăvârşire totul.

Cei doi prieteni, Robert şi Dinu, sunt rivali în ceea ce priveşte succesul la fete, preocupare primordială la cei şaptesprezece ani, fiecare dintre ei încercând să-şi compună o imagine care să-l individualizeze: Dinu caută să fie cinic, ca să pară „drăguţ şi ironic”, iar Robert oftează ca un geniu, ducându-şi mâna la frunte de îndată ce se aşează pe un scaun. Ei bravează, inventând experienţe erotice, adesea luând modele din literatură şi-l compătimesc pe adolescentul miop, acest „doctor” nefericit, pentru că nu avea parte de iubire, de femei, de aventuri.

Un alt prieten apropiat naratorului-personaj este Marcu, un adolescent „înalt, uscat, cu ochii mari şi bulbucaţi, părul creţ, mâinile lungi, picioarele lungi”, care citeşte romane franţuzeşti şi este evreu, două motive pentru care băieţii să-l considere prost şi să-l poreclească „Ţăndărică” sau „Marcălă”. Iubitor de literatură, Marcu citeşte tot timpul, chiar în orele de curs, uneori această plăcere aducându-i necazuri. Profesorul de istorie îl prinde citind şi-l elimină trei zile, care au fost o perioadă fericită pentru Marcu, deoarece el pleca dimineaţa cu ghiozdanul, se ducea în Cişmigiu şi citea până când se făcea ora de întors acasă.

Fascinat de Balzac, Marcu îl atrage şi pe protagonist către opera marelui scriitor francez şi această pasiune comună le consolidează prietenia. Marcu avea o satisfacţie nedisimulată în a contrazice, situându-se în mod constant de cealaltă parte ori de câte ori se isca o controversă, bucurându-se când îi „turba” pe aristocraţi. El afirmă că „nu crede în nimic, că se îndoieşte de toate”, dar tenacitatea cu care îşi susţine argumentele îi contrazice spusele.

Protagonistul se îndrăgosteşte pentru prima oară de Sonia, o tânără din cartea lui Ionel Teodoreanu, Uliţa copilăriei. Impresionat de personalitatea personajului feminin, adolescentul miop se imaginează „frumos, interesant şi glorios” ca să-i placă Soniei, uitând că în realitate el este „lipsit de bani şi de trup frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi”. Îi adresează scriitorului o rugă fierbinte, din dorinţa tăinuită şi devoratoare de a fi iubit de o fată: „Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu ştie ce vrea, e trist din pricina ochilor ei. [...] Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie şi să nu se înspăimânte de mine”.

Pentru că nu învăţase nimic tot anul, teza la matematică din acest ultim trimestru provoacă mustrări de conştiinţă protagonistului, care devine conştient că dacă s-ar fi străduit cât de cât ar fi ştiut să rezolve subiectele. În fiecare an, profesorul Vanciu îl lăsa corigent, din care cauză adolescentul miop se condamnă cu vehemenţă, autocaracterizându-se ca „cel mai leneş, mai neglijent şi mai răutăcios din clasă”, mai ales că avea pe toate trimestrele media „insuficient”.

Hotărât să înveţe în trei zile ce „n-am învăţat într-un an”, el îşi face imediat un plan de pregătire intensivă şi exclamă cu entuziasm: „în noaptea asta nu se doarme, băieţi!”. Acasă găseşte tot felul de pretexte şi scuze ca să nu se apuce de matematică. Face un efort de voinţă şi reuşeşte să citească douăzeci şi şapte de pagini din cele 118, apoi iarăşi se ocupă cu tot felul de activităţi inutile: citeşte o revistă, i se face sete, ascute creionul, se simte deprimat, aprinde lampa, simte nevoia să se odihnească, este chemat la masă şi descifrează la pian o partitură până când se face târziu.

Dimineaţa îl mustră conştiinţa şi se autoblamează: „Nu sunt decât un adolescent ca şi toţi ceilalţi. N-am să ajung niciodată nimic. Nu-i nimic de capul meu. Păcat de timpul pierdut cu şcoala. N-am voinţă nici cât un clapon”. În cele din urmă, băiatul se consolează şi-şi promite că o să înveţe temeinic matematica „la vară”, pentru a nu mai rămâne corigent nici anul viitor şi nici în clasa a VIII-a. Până atunci poate citi liniştit tot ceea ce vrea, având libertate deplină în a-şi organiza timpul în vacanţa de vară.

Capitolul Premianţii aduce în prim plan serbarea de sfârşit de an, cu care prilej sunt răsplătite „munca elevului, stăruinţa lui, inteligenţa şi perseverenţa”, după cum anunţă directorul. Corigentul miop îi dispreţuieşte pe „acei adolescenţi cu frunţile înguste, inculţi şi impersonali, care îşi învaţă lecţiile” fără pasiune, pe când el învaţă „numai ce-mi place mie”. Pe lista corigenţilor la matematică sunt patru elevi, dar acasă el anunţă că rămăseseră şaisprezece corigenţi şi se străduieşte să pară trist în faţa părinţilor sau poate „sunt cu adevărat trist.

Vacanţa îi aduce o bucurie extatică, întrucât este liber să citească ce-i place, fiind stăpân pe timpul său, plănuind să se apuce de învăţat la matematică pe la sfârşitul lunii august. Ar vrea să plece în lumea largă, să fugă de acasă pentru a se putea lupta cu viaţa: „Simt nevoia să vieţuiesc aşa cum vreau eu, luptând. Aici, în mansardă, mă lupt numai cu mine. [...] Dar trebuie să lupt cu oamenii. [...] Dacă aş fugi, aş fi atât de puternic...”. O întâmplare care-l tulbură se petrece într-o dimineaţă la Şosea: pe când citea o nuvelă de Panait Istrati, cunoaşte un tânăr evreu „prost îmbrăcat, care rătăcise mult şi îndurase multe”.

Bărbatul, fugit din Basarabia, cutreierase multe locuri şi avusese diverse meserii: picolo în Braşov, ucenic într-o ceainărie din Constantinopol, apoi practicase alte îndeletniciri în Cairo, Hamburg şi Franţa. Deşi neîncrezător şi suspicios, adolescentul este totuşi fascinat de povestirile aventurierului, care îl sfătuieşte ca, atunci când va mai creşte, să se angajeze pianist pe un vapor de categoria a treia, pe ruta Alexandria-Nagasaki. Cu tot miracolul aventurii, naratorul îşi dă seama că îl leagă încă „multe doruri de casă: mansarda, cărţile, romanul”. Ca să se aventureze în lume are nevoie de bani, de curaj şi de certitudinea că nu-i va lipsi biblioteca. Atras de necunoscut, consideră că nu are totuşi „o voinţă adevărată, care să aleagă anumite năzuinţi şi să se consume satisfăcându-le...”.

La sfârşitul lunii iulie pleacă în tabăra de la Dumbrava Sibiului, dar se întoarce mai devreme decât colegii săi, cu sufletul tulburat de stări necunoscute şi inexplicabile. Şi-ar dori să înveţe la matematică astfel încât să-l umilească pe Vanciu, dar ştie că n-are voinţă, este trist pentru că nu se poate autoanaliza în mod serios, ca să se înţeleagă pe sine. Pe 20 august află că examenul de corigentă începe pe 15 septembrie şi convine cu Dinu să înceapă pregătirea pe 1 septembrie.

Citeşte cu lăcomie autori de literatură universală, Gourmont, Jack London, Samain şi, pe 4 septembrie îl chinuie iarăşi mustrările de conştiinţă, autoflagelându-se: „Parcă eu nu ştiu? Sunt cel mai desăvârşit leneş, măgar, neputincios, mincinos şi laş din România Mare!”. Toţi prietenii lui se pregătesc pentru corigente: Dinu învaţă patru ore pe zi cu un meditator, Jipescu a repetat de mai multe ori materia la chimie, însă Marcu „se află la acelaşi capitol al clorului” şi dacă este întrebat ce o să facă, el răspunde calm că „are să promoveze sau are să rămână repetent”, altceva nu i se poate întâmpla.

Adolescentul-narator se gândeşte că dacă ar rămâne repetent ar fi mai bine, pentru că s-ar ambiţiona, aceasta fiind „scânteia care să aprindă toată pulberea sufletului meu”. Durerea şi ruşinea repetenţiei ar putea constitui imboldul de a scrie „Romanul adolescentului miop” şi să devină astfel celebru şi bogat. Aşa că se hotărăşte să nu mai înveţe nimic pentru corigentă, însă Vanciu îi promovează pe toţi, ceea ce stârneşte admiraţia adolescentului, care decide că, după ce se odihneşte două săptămâni, se va „adânci” în matematică şi germană.

Partea II

Partea a doua este mult mai complexă, deoarece naratorul-personaj, pe lângă faptul că relatează întâmplări din viaţa de elev, îşi dezvăluie frământările, neliniştile, incertitudinile, ale căror cauze şi soluţionări ar dori din răsputeri să le limpezească şi să le cunoască. Mansarda în care locuieşte şi în care şi-a petrecut copilăria a căpătat suflet, a devenit prietena lui intimă, îi ştie visurile, speranţele, suferinţele şi eşecurile, nădejdea ascunsă că va deveni frumos şi fermecător ori că va cutreiera India.

El s-a considerat mereu „amantul, logodnicul şi soţul”, iar biblioteca fascinanta lui „amantă” şi, chiar dacă „n-am ajuns fermecător, dacă n-am cutreierat încă India, dacă nu s-a îndrăgostit nicio Marie Bashkirtseff de mine”, cunoaşte sufletul mansardei: „Cum să nu-l cunosc şi să nu-l îndrăgesc, când am lăcrămat în atâtea amurguri aproape de el?”. În acest loc sacru a scris „cel dintâi caiet” având ca titlu pe copertă Nuvele, vol. I. Tristeţea îl cuprinde la gândul că mansarda ar putea fi locuită de altcineva: „Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de altul!?...”.

Ca elev în clasa a VII-a, participă la cenaclul literar „Muza”, o societate cultural-dramatică prezidată de domnişoara Tanief-Alexandrescu, o colegă din clasa a VIII-a. Sediul ocupa trei camere la subsolul locuinţei colegului său, Noschuna şi naratorul merge cu bucurie la întâlnirile organizate, mai ales că veneau aici domnişoare „drăguţe, voioase şi foarte îndrăzneţe”, al căror farmec îl comentau apoi băieţii ore întregi.

Adolescentul miop joacă pentru prima oară în piese de teatru şi susţine o conferinţă despre profetul indian Rama, care stârneşte comentarii furtunoase, cu atât mai mult cu cât Lia îi făcuse o reclamă incitantă: „un băiat urât şi rău crescut, care nu vorbeşte franţuzeşte, nu pricepe engleza, nu sărută mâna domnişoarelor şi nu ştie cum se bea ceaiul, care citeşte multă filozofie, vorbeşte repede, dă din mâini şi tutuieşte domnişoarele şi care, cu toate acestea, roşeşte de zece ori pe ceas şi e foarte timid”.

Prima reprezentaţie susţinută în cadrul societăţii este piesa de teatru Don Juan de Victor Eftimiu, în care rolul principal, Don Juan, îl are Robert, pajul acestuia, Castagnete, este interpretat de Dinu, iar adolescentul miop îl întruchipează pe părintele Ieronim. Deşi emoţionaţi, „actorii” au avut succes, fiind chemaţi la rampă de două ori şi răsplătiţi cu aplauze furtunoase.

Un alt eveniment cultural este pregătit în vederea grandioasei manifestări ce se organiza în fiecare an de Sf. Spiridon. Fănică, un coleg de clasă al adolescentului miop, scrie un text pentru un spectacol de revistă, intitulat „Un liceu model”, în care personajele sunt elevii şi profesorii lor. Fănică, autorul, avea să joace două roluri: unul al unui părinte revoltat împotriva taxelor, iar celălalt personaj era chiar el. adică un elev bolnav de gălbenare din cauza chimiei. Episodul fusese inspirat din propria păţanie petrecută în primăvară când, chinuit de formulele chimice şi înspăimântat de profesorul Toivinovici, „s-a îmbolnăvit de gălbenare şi a zăcut până la sfârşitul lui aprilie”.

Adolescentului miop i s-a dat rolul profesorului de chimie, iar băieţilor frumoşi şi eleganţi li s-au repartizat rolurile elevilor mondeni: Robert, Gianni, Locusteanu şi Morariu. Dinu se mutase la alt liceu, „Matei Basarab”, pentru că voia să poarte părul mare şi acolo îi lăsau pe elevi să vină „fără uniforme şi fără şepci...”. Spectacolul de revistă a avut un succes răsunător, fiecare şi-a cântat cupletul cu talent şi s-a aplaudat la scenă deschisă.

În capitolul Domnul Redactor, naratorul-personaj relatează dezamăgirea suferită din cauza refuzului de a fi plătit pentru mai multe articole care-i apăruseră în revista literară a domnului Ilie Leontescu. Convins că este student la Litere, redactorul îi laudă talentul cu care scrie, admiră „orizontul meu larg” şi „felul meu de a mă exprima”, însă, deşi îi promite, nu îi dă niciodată vreun ban.

În dorinţa de autocunoaştere şi cuprins de tristeţe, protagonistul se consideră „sentimental şi visător”, iar faptul că scria zilnic, ceasuri întregi, într-un caiet „pe care nu-l va citi nimeni”, îl face să simtă durere şi oboseală în tot trupul, dar şi mândria că poate păstra în sine, „până la desăvârşire, tot ce năzuiam să împart mai târziu celorlalţi”. Un capitol definitoriu pentru intimitatea sinelui este intitulat sugestiv Drumul către mine însumi. Însetat de autocunoaştere şi de identificarea propriului suflet, adolescentul miop trăieşte drama confuziei: „Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”.

O întreagă după-amiază se străduieşte să se găsească pe sine, cel adevărat, dar constată că „eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin celui din ziua trecută”. Se teme că propria persoană nu se defineşte prin esenţa sufletului, ci este mai degrabă rezultatul unui proces de voinţă. Se întreabă ce este de făcut dacă va descoperi că tot ceea ce a construit până acum în sine nu este în conformitate cu adevăratele trăsături ale personalităţii sale şi nu ştie dacă va avea curajul să ia viaţa de la capăt. Tulburat şi dezorientat, adolescentul trăieşte melancolia introspecţiei de sine: „Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături streine, contradictorii. Iată de ce nu voi putea scrie niciodată Romanul adolescentului miop, singura mea nădejde”.

În clasa a VII-a, elevul-narator se mută de la real la modern, urmând să dea diferenţa la limba latină în luna mai, dar este fericit că a scăpat de matematică. Atmosfera este mult mai relaxată, profesorul de latină este „blând, erudit şi ironic”, îi dispreţuieşte pentru incultura lor, însă îi place să-i audă discutând şi comentând texte, să le cântărească argumentele. Brătăşanu este cel mai priceput, traduce cu uşurinţă orice text şi ştie toate excepţiile gramaticale, drept care a fost numit „cestor la modern”. Naratorul povesteşte cu entuziasm despre colegii de la modern, unii dintre ei vorbind ca nişte adevăraţi „oratori”, purtând dezbateri de stârnesc interesul tuturor.

Partea III

Partea a treia dezvăluie un adolescent evoluat, mai aproape de tinereţe, aflat în ultimii ani de liceu. Toţi prietenii aşteptau cu nerăbdare ziua de sâmbătă, pe care o numeau „ziua trupului”, ziua „dragostei” sau ziua „femeilor isterice”. Băieţii, „lipsiţi şi de fascinaţie personală, şi de timp, şi de bani”, nu se încumetau să cucerească femei, ci îşi cumpărau, cu bani puţini, „sfertul de ceas datorit dragostei”.

Capitolul Papini, eu şi lumea reflectă, poate, împrejurarea cea mai însemnată care-i determină personalitatea. Citirea cărţii Omul sfârşit a lui Giovanni Papini îl tulbură peste măsură, întrucât se regăseşte integral în paginile acestui roman. Mai întâi îl urăşte pe autor pentru că transmisese lumii ceea ce ar fi dorit el să comunice. L-a iubit totuşi, pentru că „mi-a scris viaţa”, i-a descris copilăria „înveninată de furie ascunsă, de invidie pe cei cu chip frumos, de ură pe cei bogaţi şi puternici, şi fericiţi”, i-a înfăţişat adolescenţa „chinuită de miopie şi de obsesii cerebrale, roasă de nebuneşti ambiţii, biciuită de neputinţă, consumată în plâns, pe care nu l-a auzit nimeni şi nu l-a bănuit nimeni, şi nu l-a mângâiat nimeni”.

Adolescentul miop constată, cu surprindere, că a „vieţuit viaţa lui Papini”, că „Omul sfârşit” era el însuşi, însă nu vrea să fie Giovanni Papini, aşa că va trebui să devină altcineva, cu totul deosebit de scriitorul italian: „De acum, altă lumină îmi va lumina chipul meu schilod. Alte priviri se vor scurge prin ochii mei tulburi şi altă viaţă va izbucni în adâncurile sufletului meu”.

Ca şi el, eroul lui Papini „e urât, e spaimă, e miop” şi naratorul este hotărât să devină frumos, să cucerească femeile şi să-şi limpezească vederea. Totuşi, cartea italianului l-a ajutat să-şi găsească şinele, „să fiu eu însumi”, să afle cine este acel „EU” şi decide că nu-l vor mai înspăimânta şuvoiul gândurilor, „asfinţiturile de toamnă, nici năluciri stupide”. Devine mai sigur pe sine şi ajunge la concluzia că el este singurul „stăpân al trupului, şi eu sunt Dumnezeul sufletului meu. Unicul şi atotputernicul stăpân, Dumnezeu”.

În cartea de Memorii, Mircea Eliade descrie impactul real pe care l-a avut asupra lui citirea romanului „Un om sfârşit” al lui Giovanni Papini: „Nu-mi putusem închipui până atunci că pot semăna atât de mult cu altcineva. Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria şi adolescenţa lui Papini. Ca şi el, eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce şi fără margini, voiam să citesc tot. visând că pot scrie despre toate. Ca şi el, iubeam singurătatea şi mă înţelegeam numai cu prietenii inteligenţi sau erudiţi”.

Consecinţa asemănării propriei identităţi cu trăirile adolescentine descrise de Papini este că, timp de un an, naratorul n-a mai scris nimic în jurnal, iar „Romanul adolescentului miop” i se părea inutil, recitirea notelor din ultimii doi ani îi dezvăluie un adevăr tulburător: „cât de mult ne-am schimbat noi şi cât de mult sufletele noastre”. Cu toate acestea, după un an, se hotărăşte să continue jurnalul, „îndurerat ca un adolescent”, dar se încurajează să lupte cu viaţa, cu oamenii, cu lumea, în speranţa că „după luptă, va veni izbânda”.

În ultimul an de liceu, băieţii simţeau cum „rosturile noastre ne rup şi ne leagă de alte vieţi”, se adună în mansarda adolescentului-narator, fiind vizibil tulburaţi de această, probabil, ultimă întâlnire: nu avea niciunul curajul să plece: „Ne tulbura senzaţia unei despărţiri definitive”. Corigent şi în acest an la matematică, adolescentul nu va putea susţine bacalaureatul în vară, ci abia după ce va lua corigenta, în sesiunea de toamnă. Ca urmare, cheful proiectat să aibă loc după bacalaureat nu mai are rost, deoarece mulţi dintre elevi sunt corigenţi, dar se consolează cu promisiunea că se vor întâlni după cinci ani.

Vara îi aduce protagonistului singurătatea pe care, uneori, şi-o dorea, este copleşit de amintiri, prietenii s-au risipit, iar o dată cu ei „se rup fâşii din sufletul meu”, simţindu-şi inima pustiită şi „mai stearpă iubirea către oameni...”. Tristeţea îl cuprinde când devine conştient că s-a încheiat o etapă a vieţii sale: „adolescenţa aceasta în care am vieţuit m-am bălăcit şi m-am revoltat acum o voi lăsa în urmă, ca să pătrund în grupuri de tineri păroşi şi îngâmfaţi”.

Îşi doreşte să ştie „ce voi simţi şi voi gândi eu în vara viitoare...” şi hotărăşte să renunţe la scrierea în jurnal, convins că nu va putea realiza un roman din consemnările făcute până atunci: „Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rând o justificare a întregii vieţi lăuntrice pe care am vieţuit-o în marginea şcolii, în adolescenţă, şi crezând că ies din adolescenţă. Nu voi izbuti”. Romanul nu trebuia să aibă doar un singur personaj, adolescentul elev la Liceul „Spiru Haret”, ci ar fi trebuit să fie „o carte de viaţă efectivă, o confesiune personală, o răfuială”.

La examenul de corigentă, Vanciu iese biruitor, deoarece adolescentul miop şi prietenul său, Marcu, învăţaseră matematica, la teză rezolvând toate problemele. Pentru bacalaureat a repetat în grabă, răsfoind manualele „aspre şi reci”, pe care nu le deschisese niciodată în anii de liceu. Lectura atâtor cărţi şi experienţele ştiinţifice pe care le făcuse în mansardă l-au ajutat să răspundă la majoritatea disciplinelor şi naratorul-personaj este singurul care promovează examenul de bacalaureat în sesiunea din toamnă.

Este felicitat de colegi şi de profesori, dar el se simte copleşit de melancolie, gândindu-se la liceul pe care-l părăsea definitiv: „Cine ar putea înţelege tristeţea sălbatică a acestui sfârşit pentru totdeauna?... O viaţă se închide”. Mansarda îl primeşte „blândă, singură, tristă”, dar la fel de prietenoasă. Se hotărăşte să scrie romanul sub forma unui jurnal de autor şi notează, emoţionat, prima frază: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop...”.

Mircea Eliade deţine, fără îndoială, arta portretistică a personajelor, pe care le conturează cu detalii fizice şi înzestrări naturale, dar cu puţine referiri la caracterul acestora. Ca modalităţi de caracterizare, cele mai frecvente sunt cele directe din partea naratorului sau a celorlalte personaje. Dinu Sighireanu este un „băiat frumos, brun, cu ochii verzi, după care suspinau fetele” şi spuneau despre el că este „drăguţ şi ironic”, de aceea el se străduieşte să fie cinic. Radu Bossie este la fel de miop ca şi naratorul, „destul de urât, cu buze imense, cu un nas mare şi borcănat, dar avea un umor şi un farmec fără pereche”. Jean Victor Robert este „un adolescent fără sprâncene, cu buze de ţărancă tânără, cu bărbie lustruită, cu obrajii moi şi frunte îngustă”, considerat de către narator „un băiat frumos” dar mărginit.

Naratorul este în acelaşi timp şi protagonistul romanului, de aceea autocaracterizarea este principala modalitate de construire a personalităţii sale. Ca orice adolescent, personajul este nemulţumit de sine, îşi găseşte o groază de cusururi, din care cauză suferă enorm, deşi se străduieşte din răsputeri să nu se observe stările dureroase: „Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţă, de virilitate, de personalitate”.

„Durerea unui adolescent miop” este cauzată de conştientizarea timidităţii excesive şi a firii şovăitoare, lipsite de voinţă. De câte ori este umilit de profesori sau colegi, se străduieşte să pară superior şi dispreţuitor, deşi îşi dă seama că această atitudine este infantilă şi izvorăşte din nesiguranţa de sine. Este poreclit „doctorul” pentru că este miop şi citeşte cărţi „cu coperte cenuşii”, recunoscând şi el trăsăturile simptomatice: „urâţenie, miopie precoce şi desfiguratoare, preocupări erudite”.

Protagonistul se autointrospectează, se analizează şi îşi observă cu sinceritate stările şi neputinţele: „sunt sentimental şi slab şi lipsit de voinţă”, „sunt imbecil”, „sunt cel mai nătâng dintre toţi, orişicât m-aş ascunde”, „eram cel mai leneş, mai neglijent şi mai răutăcios din clasă. Şi eram miop”. Alte personaje îşi exprimă în mod direct opinia despre adolescentul-narator. Robert îl consideră „nefericit”, pentru că nu avea succes la fete, iar Lia îi face un portret incitant: „un băiat urât şi rău crescut, care nu vorbeşte franţuzeşte, nu pricepe engleza, nu sărută mâna domnişoarelor şi nu ştie cum se bea ceaiul, care citeşte multă filozofie, vorbeşte repede, dă din mâini şi tutuieşte domnişoarele şi care, cu toate acestea, roşeşte de zece ori pe ceas şi e foarte timid”.

Adolescenţa este o etapă complicată, sensibilă şi sentimentală din viaţa omului, pe care Mircea Eliade o dezvăluie sincer, cu toate stările sufleteşti, neliniştile cerebrale şi spirituale, cu entuziasta curiozitate pentru cele mai diversificate probleme, cu tulburările erotice şi cu bravările născute din timiditatea şi nesiguranţa vârstei. De altfel, „nimic nu lipseşte din acest Manual de sinceritate”, nici „durerea adolescentului miop”, nici Jurămintele pentru sine”, nici „tristeţea celui care înţelege” şi nici „puseul egofil, inevitabil”, toate compunând „adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”. (Dan C. Mihăilescu - Romanul unui om sucit)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …