Romantismul şi naţionalismul românesc în secolul al XIX-lea

Românii în „secolul romantic”

Pe plan universal, pentru veacul al XIX-lea sunt folosite mai multe sintagme: secolul raselor, dar şi secolul individualismului; de asemenea, secolul roţii ori secolul economiei politice; în sfârşit, secolul naţiunilor sau secolul romantic. Desigur, nu de fiecare dată, secolul începe la 1801, ci mai târziu. Astfel, în cazul care ne interesează, aşa-zisa „revoltă romantică de la 1830” cuprindea anumite medii social-politice abia în 1848.

Eşecul „revoluţiei continentale”, în următorii doi ani, a dus la declanşarea „crizei conştiinţei europene”, o „criză perpetuă, benefică şi creatoare”, din moment ce, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, a favorizat „transformarea din temelii a formelor de cultură moştenite de sute de ani”. Până către 1880, Europa dobândea noi structuri socio-economice şi îşi legitima identitatea.

La români, ca de altfel pretutindeni în sud-estul Europei, romantismul s-a suprapus resurecţiei naţionale. „Deşteptarea”, prin „reînvierea virtuţilor strămoşeşti”, a fost propagată de artiştii, scriitorii şi istoricii generaţiei paşoptiste. Pe urmele profesorului său de la Colegiul Naţional „Sf. Sava”, Aaron Florian, care vedea în Mihai Viteazul un „Achile românesc”, Nicolae Bălcescu a încercat să devină un „Homer românesc”.

În viziunea sa, episodul Călugăreni (1595) era „briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei române”, iar voievodul de la 1600, un model de ctitor al României moderne. Un alt istoric romantic, Mihail Kogălniceanu, a fost mai rezervat: semnala „ambiţia nemăsurată” a lui Mihai Viteazul, dar considera domnia acestuia - altfel „strălucită prin cuceriri” - una „fatală Ţării Româneşti”, prin urmările imediate. Kogălniceanu îşi exprima speranţa că, nu numai în cărţile de istorie, ci şi „în memoria poporului”, vor pătrunde şi „principii virtuoşi, dar paşnici”.

Tot în epoca unirii Principatelor, concomitent cu transformarea definitivă a lui Mihai Viteazul în mit naţional, a fost readus în atenţia contemporanilor un alt simbol - Dacia veche. Harta acesteia era introdusă în manualele şcolare de un cunoscut paşoptist, A.T. Laurian; o hartă pentru elevii „Daciei noi”, făuritorii „Daciei viitorului [...], liberă între hotarele cu râuri late, cu şira muntoasă a Carpaţilor sprijinind-o la mijloc” (Nicolae Iorga). Totodată, prin trimitere la „leagănul lui Romul”, Laurian explica toponimele contemporane prin etimologii neînchipuite.

Exagerările sale latiniste („purificatoare”), cuprinse şi în alte lucrări semnate de el, sunt întrecute, probabil, numai de „filologia comparativă ario-europee”, îndeosebi de cuvintele grupului „indo-perso-tracic”, născocite de B.P. Hasdeu, care au stârnit reacţiile ironice ale junimistului, pe atunci, Gheorghe Panu, precum şi pe cele ale lui Titu Maiorescu. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ultimul a suspendat cursul universitar liber ţinut de Hasdeu. Următorul ministru, liberalul Gheorghe Chiţu, a aprobat redeschiderea cursului în acelaşi an, 1876.

Naţionaliştii români şi „prima intrare în Europa”

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, conservatorii („albii”) şi liberalii - moderaţi sau radicali („roşii”) - făureau împreună România modernă. Pro-occidentali convinşi, în cvasitotalitatea lor, ei au asigurat societăţii româneşti „prima intrare în Europa”. Treptat, normele apusene de viaţă au influenţat modul de a privi religia, împărţirea aparentă a societăţii, habitudinile jurnaliere, costumele, gastronomia de lux, corespondenţa mai ales după ce, în 1860, a fost legiferat alfabetul latin.

În ultimii doi ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi în întreg deceniul următor, până la agravarea crizei orientale, valorile şi instituţiile occidentale au prins rădăcini în solul românesc. Monarhia constituţională, parlamentul bicameral, pluralismul politic, alternanţa la guvernare, dar şi constituirea, în 1866, a unui cabinet de uniune naţională, responsabilitatea ministerială, azilul politic, toleranţa etnică, denumirile stabilimentelor industriale şi ale firmelor comerciale, sistemul de asigurări şi cel de credit constituie aspecte convingătoare în această privinţă.

Nu au lipsit însă reacţiile critice la adresa acestor valori şi instituţii. Unele „importuri”, după cum ştim, erau considerate „forme fără fond”. Ulterior, Eugen Lovinescu - ceva mai optimist - le denumea „forme care îşi creează treptat fondul”. Aprecieri contradictorii au formulat şi alte personalităţi culturale ale vremii. Deşi cu „sensibilităţi politico-istorice” diferite - democratică, liberală sau conservatoare - aceste personalităţi aveau totuşi un element comun: discursul naţional, relativ omogen, referitor la modernizarea societăţii romaneşti, la occidentalizarea acesteia, prin înfăptuirea unor reforme adecvate.

Explicaţia acestui aspect comun: faptul că, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, naţionalismul era, încă, un principiu politic just şi un sentiment firesc. Ideea statului naţional, a constituirii unui stat-naţiune, reprezenta voinţa comunităţii etnice româneşti de a alcătui şi consolida un organism politic propriu. La fel acţionau, în deceniile şase şi şapte ale secolului al XIX-lea, şi italienii, şi germanii, şi multe alte popoare din Europa centrală şi sud-estică, unde, datorită fărâmiţării politice şi, adesea, stăpânirii străine, procesul reformator, modernizator întârziase. De aici, probabil, frecventele trimiteri la propria istorie, la unele aşa-zise modele naţionale, în sfârşit, la raporturile cu ceilalţi europeni.

Un caz interesant este, în acest sens, cel al lui Hasdeu. Naţionalist de sensibilitate politică liberală (a fost ales deputat pe listele liberale în 1867, apoi în 1884), el invoca un model autohton din secolul al XVI-lea, Ioan Vodă cel Cumplit. Acest anticipator al reformelor lui Cuza, scria Hasdeu, secularizase averile mănăstireşti, preconizase o reformă fiscală menită să îmbunătăţească situaţia ţărănimii. Voievodul ar ilustra „caracterul naţionalităţii române ca bază a legislaţiunii sale” posibil în procesul modernizării României, la 1865, când edificarea statului naţional şi a dreptului corespunzător reprezintă principalul obiectiv politico-istoric.

Potrivit lui Hasdeu, tot ceea ce evidenţiază valoarea vechii civilizaţii româneşti trebuie valorificat în epoca unirii Principatelor şi a cuceririi independenţei de stat a României: „continuitatea politică în Dacia”, moştenirea Imperiului Roman, forţa Moldovei medievale. Adept al punctului de vedere potrivit căruia dacii deţin ponderea în sinteza românească, adversar al latinismului pur şi slavist de marcă, Hasdeu s-a afirmat ca un naţionalist antirus. Ca basarabean, ca patriot român, el a rămas un partizan al solidarităţii latine, ferm hotărât să demonstreze ponderea restrânsă a „elementului slav în limba română şi în vechea cultură românească” (L. Boia).

Alţi naţionalişti români din epoca unirii, deşi convinşi de necesitatea modernizării societăţii româneşti, îşi manifestau totuşi neîncrederea faţă de civilizaţia occidentală. Este cazul urmaşilor lui Simion Bărnuţiu, care preluau concepţia acestuia privind „duşmanii naţionalităţii române: străinii din mijlocul nostru, civilizaţia europeană egoistă şi materialistă, românii cu educaţie străină”, însuşi principele străin era considerat un pericol.

De aici, replica lui Titu Maiorescu: „singura noastră temere ar fi, astăzi, nu că noi vom deveni vreodată germani, lucru imposibil, dar că principele german ar putea deveni prea român”. În schimb, G. Panu, după ce îi părăseşte pe junimişti, apoi pe liberali şi constituie propriul partid democrat-radical, îi „dedică” regelui Carol I pamfletul Omul periculos.

Eminescianismul

Gândirea politică românească din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea este de neînţeles fără referire la ideile lui Mihai Eminescu. Spre deosebire de criticismul junimist, care reprezenta „interesele boierimii ameninţate în viitor de liberalism”, criticismul eminescian exprima viziunea claselor de jos, a „claselor vechi, «pozitive»” (Garabet Ibrăileanu), viziunea ţărănimii, a răzeşilor, a meseriaşilor (foarte puţini), a „născândului proletariat intelectual”, a tuturor acelora pentru care „epoca regenerării naţionale” însemna „decăderea politică şi mizeria economică”.

Tradiţia ţărănească, antinomia ruralitate-citadinitate, critica revoluţionarismului, antipatia faţă de clientelismul politicienilor care mimau solidaritatea naţională şi monarhismul profund, exemplul reprezentat de voievozii veacurilor precedente care prin politica lor „reacţionară” asigură „continuitatea istorică” (Aurel C. Popovici), autohtonismul, repulsia faţă de „implantul” instituţional şi opoziţia faţă de cosmopolitismul „dizolvant”, xenofobia „defensivă” sunt câteva dintre ideile şi atitudinile poetului. Acesta aprecia, totodată, rolul însemnat ce revenea unui conservatorism naţional, chiar unui liberalism cumpătat.

„Profet al vremurilor de civilizaţie naţională”, în „mitologia” sa Eminescu propunea o societate agrară alfabetizată, după expresia lui Ernest Gellner. O societate preconizată şi de reprezentanţii curentelor tradiţionaliste de la începutul secolului al XX-lea. Mai mult, la începutul noului veac, naţionalismul democrat al lui Mihai Eminescu a fost preluat de Nicolae Iorga, iar un Constantin Rădulescu-Motru ducea mai departe concepţia privind specificul naţional. Toate acestea dovedesc valoarea ideilor cultural-politice ale poetului, temeinicia punctului de vedere al acelora care acceptau eminescianismul.