Romantismul în literatura română

În nici o altă literatură ca în cea românească adevărul afirmat de George Călinescu în legătură cu impuritatea curentelor literare nu se aplică mai bine, în înţelesul lui cel mai general. În literatura română nu există un clasicism pur, aşa cum nu există un romantism pur. Clasicismul şi romantismul coexistă, în variate forme, în operele tuturor scriitorilor români de la 1830 încoace.

Condiţii istorice specifice au dat originalitate şi „personalitate” romantismului românesc, acesta nefiind o imitaţie a celui francez, cu care tânăra intelectualitate română a venit mai direct în contact după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Romantismul românesc, asimilând organic principiile estetice ale romantismului european, se constituie ca o largă mişcare de redeşteptare naţională, în slujba idealurilor căreia sunt puse mai toate operele create acum.

Romantismul românesc trebuie înţeles, în ultimă instanţă, ca un început de nouă cultură, într-o etapă istorică în care ţările române tindeau să devină România, prin revoluţie, unire şi independenţă. De aceea, patriotismul, lupta pentru realizarea unităţii naţionale şi a independenţei de stat, o înflăcărată conştiinţă cetăţenească a slujitorilor artei, pregnanţa elementului social în operele acestora sunt tot atâtea trăsături caracteristice ale romantismului românesc.

Istoricii literari vorbesc de trei etape distincte în evoluţia romantismului nostru. Prima coincide, în parte, cu preromantismul şi este ilustrată de eforturile unor scriitori ca Gheorghe Asachi şi Ion Heliade Rădulescu, în domeniile şcolii naţionale, presei, teatrului. Pe fundalul unei asemenea activităţi culturale, poeţi ca Vasile Cârlova, Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu sau Grigore Alexandrescu îşi întorc nostalgic privirile şi simţirea spre ruinele trecutului glorios. Tot acum se fac, din iniţiativa aceluiaşi Ion Heliade Rădulescu, numeroase traduceri din literatura universală din toate timpurile.

A doua etapă este inaugurată de apariţia, în 1840, a revistei „Dacia literară”, scoasă de Mihail Kogălniceanu. În articolul-program, intitulat Introducţie, Kogălniceanu stabileşte liniile directoare ale literaturii române, cerând scriitorilor să creeze o literatură cu un pronunţat specific naţional, făcând din istorie, din folclor, din frumuseţile naturale ale patriei şi din viaţa ei socială sursele principale de inspiraţie.

Datorită acestor îndemnuri, care trebuiau să contribuie implicit la dezvoltarea şi unitatea limbii române literare, romantismul românesc dobândeşte note distincte, constituindu-se într-un curent naţional şi popular şi devenind o componentă fundamentală a spiritualităţii româneşti. De aceea, Introducţia are valoare de manifest şi program al romantismului nostru. În spaţiul românesc, cu o problematică de fond specifică şi cu idealuri caracteristice, ea are aceeaşi valoare cu amintita Prefaţă a lui Victor Hugo la drama Cromwell.

Această a doua etapă cuprinde mişcarea de la 1848, care dă literaturii romantice româneşti o pregnantă coloratură revoluţionară. Scriitorii acestei perioade sunt, în acelaşi timp, conducătorii revoluţiei şi operele lor se resimt în mod fericit de entuziasmul şi idealurile maselor populare. Alecu Russo scrie înflăcăratul său poem patriotic mesianic Cântarea României; Nicolae Bălcescu, în exil (după eşuarea revoluţiei), scrie febril la patetica sa Istorie a românilor supt Mihai Voievod Viteazul; Dimitrie Bolintineanu publică Legendele istorice, în care marile fapte ale unor eroi exemplari ai trecutului îmbărbătează pe contemporani, întărindu-le sufletele în lupta pentru o viaţă demnă, intru ţară liberă; Grigore Alexandrescu scrie lirica sa patriotică.

În sfârşit, Vasile Alecsandri, ca să numim numai pe cei mai mari scriitori, va da la iveală, în 1852 colecţia sa folclorică Poezii populare ale românilor (titlul din 1866), devenită curând, prin traducerea ei în franceză, germană, italiană, engleză, adevărata carte de vizită a românilor în faţa Europei. Tot Alecsandri pune bazele dramaturgiei naţionale, prin comediile şi dramele sale şi cântă vitejia ostaşilor în Războiul de Independenţă (Ostaşii noştri).

Aceste opere sunt tot atâtea aspecte ale specificităţii romantismului românesc, în care doina şi balada populară, meditaţia şi elegia cultă, drama, legenda istorică şi poemul în versuri sau proză fac loc spiritualităţii româneşti, transmiţând un înalt mesaj patriotic.

Ultima etapă, a treia, intervine după 1848 şi se prelungeşte, cu unele ecouri, până către primul război mondial. Este perioada deplinei maturităţi a romantismului românesc. Poeţi şi prozatori ca Alexandru Odobescu, B.P. Haşdeu, Mihai Eminescu şi Alexandru Macedonski, iar, în altă etapă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga şi Mihail Sadoveanu vor îmbogăţi literatura romantică românească cu noi teme, motive şi procedee. Folclorul, fantasticul, mitologia, istoria, idealurile naţionale, marile probleme ale filozofiei omului, dragostea, natura constituie patrimoniul tematic al operelor acestor mari scriitori.

Concluzii

Clasicismul şi romantismul sunt două atitudini estetice manifestate în cele mai variate domenii ale activităţii personalităţii umane. De-a lungul vremii ele s-au ilustrat mai pregnant sau mai latent, cristalizând, fiecare dintre ele, o doctrină estetică proprie, în momentul în care societatea umană, în necontenita ei dezvoltare, a oferit condiţii prielnice.

Împrejurarea că romantismul se constituie ca ideologie estetică în opoziţie cu doctrina clasicistă e o dovadă că cele două atitudini artistice sunt la fel de adevărate şi la fel de capabile să-l exprime artistic pe om în tot ce are el mai bun, mai frumos, mai autentic. Urmând dezvoltării culturii şi artei universale, literatura română a ilustrat strălucit, la vremea maturizării condiţiilor corespunzătoare, îndeosebi romantismul, aducând în peisajul literar al lumii un sunet şi o culoare cu totul specifice şi de aceea cu atât mai valoroase.

Check Also

Simbolismul în literatura română

Primele elemente ale simbolismului apar, la noi, în ultimele decenii ale secolului trecut şi se …

Evoluţia prozei în literatura română

Accepţii ale termenului. Evoluţie Cuvântul „proză” vine din francezul „prose” şi înseamnă „discurs care înaintează …

Realismul în literatura română. Teoretizări şi opinii

În literatura română se poate vorbi de existenţa elementelor realiste în satira populară, în Didahiile …

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …