Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii culturii materiale şi spirituale romane. Pe toţi îi uneşte limba comună pe care o vorbesc, anume limba latină, şi felul de viaţă romană. Din cele aproape 3.000 de inscripţii din Dacia, abia vreo 35 sunt scrise în limba greacă, toate celelalte în limba latină. Ea nu este numai limba oficială folosită în Dacia, ci şi limba de înţelegere pentru toţi provincialii.

Romanitatea în Dacia s-a impus cu vigoare de la început şi s-a întărit tot mai mult cu trecerea timpului. Ea este mai puternică şi mai vie în teritoriile urbane din Banat, partea de vest a Transilvaniei şi Oltenia. Oraşele, ca şi trupele, au jucat un rol important în romanizarea Daciei. Mai lentă şi mai puţin intensă a fost în schimb romanizarea în ţinuturile din estul Daciei, lipsite de oraşe, unde predomină viaţa rustică de caracter agricol şi păstoresc.

Peste tot însă vestigiile arheologice şi inscripţiile vădesc romanizarea provinciei şi impunerea formelor de viaţă romană, atât în manifestările ei materializate, cât şi în cele spirituale, fie că e vorba de credinţele religioase, de artă sau de viaţă socială şi de cea culturală. Administraţia provinciei, organizarea internă a oraşelor şi a celorlalte comune, instituţiile provinciale şi cele religioase, toate sunt de esenţă şi factură romană, la fel ca şi în celelalte provincii latine ale imperiului.

Influenţa greacă şi formele orientale care se manifestă în artă sau în credinţele religioase nu modifică şi nu alterează caracterul pregnant roman al vieţii în Dacia. Unele din aceste influenţe vin direct din Grecia şi din Asia Mică, prin intermediul coloniştilor originari din aceste regiuni sau al soldaţilor, dar altele pătrunseseră în secolele II-III şi la Roma, în Italia şi în provinciile apusene ale imperiului, de unde vin apoi şi pe această cale ocolită în Dacia.

Succesul deplin al romanizării Daciei, în timpul relativ scurt, de abia 165 de ani, cât a durat stăpânirea romană în nordul Dunării, este în primul rând o consecinţă a colonizării masive a provinciei cu elemente romanizate aduse din tot imperiul, acţiune întreprinsă conştient şi sprijinită apoi de împăraţii următori, După efortul uriaş şi enormele sacrificii făcute pentru a cuceri şi anexa Dacia, imperiul roman era interesat din motive de ordin strategic, politic şi economic, la menţinerea cât mai îndelungată şi consolidarea cât mai bună a stăpânirii sale asupra teritoriului cucerit.

Spre a corespunde cât mai bine scopului pentru care a fost creată şi a-şi putea îndeplini misiunea ce-i revenea în cadrul politicii imperiale şi al apărării imperiului, noua provincie trebuia transformată cât mai degrabă într-o puternică şi sigură fortăreaţă a elementelor credincioase exploatării sclavagiste înfipte în mijlocul „lumii barbare”, ceea ce se putea realiza nu numai printr-o chibzuită conducere politică şi bună organizare administrativă sau printr-un puternic sistem militar de apărare, ci şi prin asigurarea unei baze sociale în interiorul provinciei.

Prin aceasta, imperiul, ajuns la apogeul expansiunii şi puterii sale, credea a-şi putea consolida întreaga stăpânire şi poziţia sa la Dunărea de jos, punând la adăpost teritoriile de la sud de matele fluviu. Coloniştii şi toţi noii veniţi s-au legat prin interese economice de pământul Daciei. Această legătură cu teritoriul Daciei se oglindeşte şi în numeroasele monumente închinate nu numai de către particulari, ci şi de persoanele oficiale din conducerea provinciei, divinităţilor abstracte simbolizând geniile protectoare ale acestui pământ: Dacia, Terra Daciae, Terra Mater, Genius Daciarum, Daciae Tres şi Dii deae Daciarum et Terr(a) (Mater).

Problema romanizării Daciei în timpul ocupaţiei romane se bucură în ultima vreme de o deosebita atenţie în istoriografia română şi sovietică, ea fiind strâns legată de etnogeneza poporului român. Deşi stăpânirea romană în Dacia depăşeşte cu puţin un secol şi jumătate, romanizarea provinciei a fost intens organizată în comparaţie cu alte regiuni ale imperiului. Noile raporturi sociale ce se alcătuiau în Dacia şi răspândirea modului de viaţă roman atrăgeau pe încetul în sfera romanizării o parte a populaţiei înstărite. Importanţa strategică şi nevoile de a se exploata intens bogăţiile Daciei impuneau prin atare situaţie o romanizare rapidă şi intensă.

Romanizarea provinciei a depins mult şi de felul în care s-a făcut cucerirea şi de situaţia creată îndată după aceea. Elementele autohtone din teritoriile oraşelor regiunilor miniere, câmpiilor fertile şi de pe pământurile afectate castrelor, au fost mai intens romanizate, decât cele retrase în regiuni muntoase, unde veneau mai puţin în contact cu cultura romană. Aceasta se poate observa şi din felul de răspândire a resturilor arheologice de factură romană în teritoriile respective. Un rol însemnat în romanizare l-au avut minerii dalmatini colonizaţi aici în regiunea auriferă.

În procesul romanizării Daciei un loc deosebit l-au avut recruţii indigeni, trimişi până în a doua jumătate a secolului II d.Hr., a face serviciul militar în alte regiuni, de unde, unii după 20-25 de ani se întorceau romanizaţi în patrie. Ca şi în alte provincii ale imperiului, elementul militar deţine o însemnată parte în procesul romanizării. Multe trupe auxiliare din Dacia sunt recrutate din regiuni occidentale romanizate, iar serviciul militar îndelungat pentru soldaţii neromani, îi silea a învăţa şi obiceiurile latine. Ca veterani o mare parte din soldaţii legiunilor şi trupelor auxiliare s-au stabilit în Dacia şi atât la sate, cât şi la oraşe, au fost susţinătorii romanităţii.

S-a arătat, de asemenea, că procesul de romanizare în Dacia a fost susţinut şi prin sincretismul religios. Contactul dintre diferitele divinităţi locale sau aduse, prin cultul comun al acestora organizat sub haină romană, a înlesnit apropierea dintre diferite grupuri de populaţie. Engels a demonstrat, cum panteonul tribal al popoarelor cucerite a fost treptat înlocuit cu religia lumii romane, pe măsură ce divinităţile locale nu mai puteau apăra independenţa şi interesele acestora, şi cu rare excepţii, zeii proprii se mai menţineau în ţinuturile de munte ale ţăranilor Acelaşi rol de apropiere l-au avut şi colegiile din Dacia, în care găsim o viaţă de tip roman.

O aprinsă discuţie s-a dus de către istorici în privinţa capacităţii de romanizare a diferitelor grupuri de colonişti veniţi ex toto orbe Romano. S-a afirmat că majoritatea acestora erau barbari neromanizaţi, care nu ştiau latineşte, iar în Dacia au continuat a vorbi limba de acasă, rămânând streini unii faţă de alţii, ţinându-se departe de elementul autohton şi venind rar în contact cu organele romane de conducere ale provinciei. S-a mai spus, de asemenea că în Dacia există un bilingvism, greaca fiind mult mai folosită decât latina şi că scurta dominaţie romană de aci nu a putut impune astfel limba latină.

Dar raportul dintre numărul inscripţiilor latineşti şi greceşti, apoi numărul mult redus al onomasticei greco-orientale din textele epigrafice, arată că nu poate fi vorba de un bilingvism în Dacia. Deşi unii colonişti şi soldaţi din Dacia poartă nume elene, mulţi dintre ei se trăgeau din veteranii trimişi în Orient de către Augustus şi alţi împăraţi. În Dacia, limba latină se bucura de prestigiu, pe când greaca avea vechea ei valoare cultural-literară, viabilă într-un cerc restrâns.

Este apoi exagerat a se afirma că aceşti colonişti, la sosirea lor în nordul Dunării, nu ştiau deloc latineşte. Ei veneau din provincii cucerite de mult timp de către romani şi acolo cultura şi limba latină se răspândiseră intens. Înşişi dacii, în momentul cuceririi posedau în limba lor diverse elemente de cultură materială şi limbă latină, venite prin negustori şi vechile relaţii cu imperiul. Aceşti termeni din vocabularul dac formau o primă bază pentru a învăţa limba latină.

Cât priveşte teoria neromanităţii coloniştilor şi a izolării lor în grupuri ce foloseau numai limba de acasă, ea este total falsă, fiindcă tocmai această situaţie a contribuit la romanizarea lor. În relaţiile lor de toate zilele, cu organele de stat, cu băştinaşii, apoi între ei, aceste elemente eterogene nu puteau învăţa multe limbi, ci trebuiau să folosească o limbă comună.

În asemenea situaţie, singura limbă comună şi de prestigiu prin care se puteau înţelege între ei era latina, situaţie care a sprijinit procesul romanizării lor. Puterea romanităţii din Dacia explică apariţia unui mare număr de locuitori, cu gentiliciile de Ulpius, Aelius şi Aurelius, apoi ridicarea la rangul de municipiu şi colonie a unor oraşe romane pe timpul lui Hadrian, Marcus Aurelius şi Septimius Severus.

Procesul romanizării a continuat intens şi s-a desăvârşit după părăsirea aureliană. Destrămarea vieţii urbane care începe la această dată, împrăştie la sate şi în regiuni mai retrase elementele romanizate de la oraşe, ducând acolo limba latină şi felul de viaţă roman. Legăturile economice, cele politico-militare, recuceririle nord-dunărene din secolul IV, mercenariatul şi fuga pe malul stâng al Dunării a elementelor nemulţumite de exploatarea imperiului, au contribuit la alimentarea romanităţii din Dacia în secolele III-VI d.Hr. Astfel, Dunărea nu a separat cele două romanităţi, ci a fost axul de legături continue de o parte şi de alta.

Check Also

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. …