Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi altor oameni de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii. Ei au stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii române, formarea conştiinţei de neam, a originii romane a românilor. Romanitatea românilor a determinat, de aceea, multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.

Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor? În primul rând descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani în Dacia Traiană şi latinitatea limbii române, ceea ce presupune continuitatea geto-dacilor după războaiele daco-romane şi după retragerea aureliană, în perioada migraţiilor, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de ei, păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri. Dovezile acestei continuităţi sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.

Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu poporul român. Acesta apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), termen care desemnează un neslav, un popor de origine romanică. Numele de vlahi, valahi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi exprimă caracterul său romanic. Românii nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât români, după numele cetăţii mame, care a fost Roma, fapt confirmat şi de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării slavilor, cu numele de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.

Originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi prezenţa neîntreruptă a românilor în teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă istorică europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman. Primii care s-au referit la originea romană a românilor au fost cronicarii (bizantini, slavi, maghiari etc.).

Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, între secolele X-XIII, populaţii sub numele de „daci” şi „geţi”. Aceste denumiri se referă la români. Autorii bizantini au conştiinţa faptului că locuitorii din ţinuturile carpato-dunărene (românii) sunt descendenţii populaţiilor omonime antice ce locuiau în aceleaşi teritorii. Cronicarii maghiari, Anonymus şi Simon de Keza, admit explicit prezenţa „vlahilor” sau a „păstorilor şi colonilor” romanilor în bazinul Dunării, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de cea a lui Attila.

În veacurile XV-XVI, umanişti ca Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco della Valle, Johannes Leunclavius şi Antonio Bonfinius sunt preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate din Europa răsăriteană şi să cunoască poporul român care (dăduse mari luptători antiotomani şi pentru cauza creştinismului, ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. La toţi, ideea descendenţei românilor din „coloniile romanilor,” aduse de Traian la nord de Dunăre, stă la baza teoriei umaniste asupra autohtoniei românilor, asociată cu latinitatea limbii lor. Unul din argumentele de căpetenie în sprijinul romanităţii şi autohtoniei românilor este numele de „romani”, pe care românii înşişi şi-l dau.

În secolele XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din „coloniile romane” ale lui Traian a prins şi mai mult contur, iar mărturiile asupra originii românilor sunt tot mai numeroase şi atestate pe tot continentul european. În afirmarea autohtoniei românilor în ţinuturile carpato-dunărene un rol important l-au jucat cărturarii saşi din Transilvania, aflaţi în contact direct cu românii, care arată că „atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba romană, din coloniştii aduşi de Traian” (David Hermann). Unii cărturari maghiari, încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea, îşi exprimă neîncrederea faţă de teoria originii romane a românilor şi a autohtoniei lor, ca Istvan Szamoskoszy, dar nu lipsesc şi cei ce susţin teoria descendenţei românilor din romani, ca Andrei Huszti, la mijlocul veacului al XVIII-lea.

În ceea ce priveşte cărturarii români, ei exprimă susţinut autohtonia şi romanitatea românilor. Primul este Nicolaus Olahus (1493-1568), personalitate de anvergură europeană, umanist, care consideră că românii din Moldova, Tara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină. Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir exprimă cu toţii în scrierile lor, bazate pe tradiţiile locale şi scrierile umaniştilor străini, autohtonia şi romanitatea românilor. Învăţatul domn, Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa cu titlu sugestiv, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, spune că „aceştia dară (...) vestiţi romani (...) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor (...)”.

În secolul al XVIII-lea, în condiţiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare naţională, este lansată şi dezvoltată teoria imigraţionistă, ce contestă autohtonia şi romanitatea românilor. Replica românească a venit din partea reprezentanţilor Şcolii Ardelene: Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu. Aceştia, cu argumente preluate din cronicile maghiare, de la cărturarii români şi erudiţii europeni, studiate în bibliotecile din Viena şi Roma, au respins ca fiind nefondată teoria imigraţionistă şi au afirmat cu tărie originea romană pură a românilor (o exagerare menită să arate nobleţea românilor) şi continuitatea neîntreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii. Pe plan european, teoria imigraţionistă nu a găsit ecou în lumea ştiinţifică, ea urmărind clare scopuri politice.

După ce, în anul 1867, s-a realizat dualismul austro-ungar, care îngloba Transilvania, Banatul şi Bucovina în monarhia bicefală, teoria imigraţionistă a fost reluată de către Robert Roesler, în lucrarea Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a României, tipărită la Leipzig în 1871. Roesler încearcă să fundamenteze „ştiinţific” ideea că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, de unde, în secolul al XIII-lea, au migrat la nordul acesteia, în teritorii care fuseseră deja ocupate de unguri şi saşi.

El se foloseşte de progresele înregistrate de cercetarea filologică, are abilitatea de a înlănţui adevărul cu falsul într-un ansamblu coerent, însoţit de un aparat ştiinţific menit să convingă pe unii contemporani de renume să susţină această teorie. George Bariţiu observa că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe curat politice (...)”.

Primul istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei imigraţioniste, dar şi faţă de exagerările latiniste este Bogdan Petriceicu Haşdeu. Acesta susţine în lucrările sale supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Drăciei, continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunăre. Este urmat de A.D. Xenopol, care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor bazându-se pe argumente solide. Acelaşi lucru l-a făcut şi filologul Philippide, care demonstrează caracterul latin al limbii române. Romanitatea românilor a fost susţinută şi de D. Onciul, D. Photino, Mihail Kogălniceanu, care admit ca vatră de formare a poporului român şi teritoriul de la sud de Dunăre.

Mai târziu, o nouă pleiadă de istorici români de mare anvergură au susţinut autohtonia românilor şi romanitatea lor. Printre ei se numără Nicolae Iorga. Evidenţiază aceste adevăruri în baza unei documentaţii impresionante de izvoare scrise în contextul larg al istoriei europene. Lui i se alătură Vasile Pârvan, cu numeroase argumente arheologice ce pun în evidenţă ideea latinităţii poporului român. Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea românilor l-a dat istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937) în care demonstrează fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.

Acestor mari savanţi li s-au alăturat şi alţi istorici şi filologi români de renume, ca Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan şi Emil Petrovici. Ei demonstrează, în baza unui imens material arheologic şi istoric, romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu traco-geto-dac.

Realitatea istorică este existenţa poporului român, continuator al romanităţii orientale şi făuritorul unei civilizaţii de factură romană, parte componentă a civilizaţiei europene. Românii au avut conştiinţa originii comune,a unităţii de neam, a vechimii, continuităţii şi originii latine în tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului român modern.

Principalele idei ale imigraţioniştilor

Principalele idei ale imigraţioniştilor sunt:

  • dacii au fost exterminaţi ca popor;
  • dispariţia vechii toponimii dace;
  • romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană;
  • toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia prin retragerea aureliană;
  • poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece: lipsesc din limba lor elementele germanice; există elemente lexicale comune în limba română şi albaneză; dialectele daco-român şi macedo-român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud de Dunăre unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă în cult;
  • românii sunt un popor de păstori nomazi;
  • lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea;
  • maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o terra deserta.