România în timpul Războiului Rece

Situaţia internaţională

La sfârşitul celui de al doilea război mondial lumea devine bipolară din punct de vedere politic şi militar. Statele Unite erau incontestabil cel mai puternic stat din lume. Cu o economie foarte puternică, puţin afectată de război, cu o mare flotă şi o armată prezentă în Europa de Vest şi Extremul Orient, Statele Unite îşi manifestă supremaţia în lume.

URSS a fost propulsată de război în poziţia de a doua mare putere a lumii. Marile sacrificii umane, întărirea prestigiului internaţional ca urmare a victoriilor împotriva Germaniei, instaurarea dominaţiei în răsăritul Europei au favorizat afirmarea statului sovietic în lume. Celelalte mari puteri care avuseseră un rol important în viaţa internaţională în perioada interbelică devin state de rangul al doilea.

Evoluţia vieţii politice internaţionale a fost decisiv influenţată de relaţiile dintre cele două superputeri. S-a realizat, după al doilea război mondial, un nou echilibru internaţional, diferit de cel interbelic. La sfârşitul războiului marile puteri ale lumii au împărţit sferele de influenţă în lume. Statele Unite şi puterile occidentale au abandonat Europa de Est, admiţând instaurarea dominaţiei sovietice în această parte a Europei.

Contradicţiile dintre cele două superputeri şi-au pus amprenta asupra evoluţiei statelor mici, inclusiv asupra României. Lumea s-a divizat în două blocuri militare, NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955) iar relaţiile internaţionale au fost dominate de tensiunile dintre Est şi Vest, care au luat forma unui conflict ideologic şi politic numit „războiul rece”.

Situaţia României şi ocupaţia sovietică

La sfârşitul războiului, echilibrul de forţe dintre marile puteri a plasat România - alături de alte state din Europa răsăriteană şi de sud-est - sub autoritatea sovietică. Statul român a devenit - în prezenţa trupelor străine - un stat „democrat popular”, redus la statutul internaţional de „satelit al Moscovei” integrat în „sistemul socialist” dominat de sovietici.

La 10 februarie 1947 România semna tratatul de pace de la Paris care anula dictatul de la Viena din 1940, dar consfinţea pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei; nu se recunoştea statutul de co-beligeranţă şi obliga ţara noastră la plata unor mari despăgubiri de război către URSS. Potrivit prevederilor Tratatului de pace trupele sovietice rămâneau în România, pe motiv că trebuia asigurată legătura cu cele aflate în Austria.

Până prin anii 1958-1960 politica externă românească (aceeaşi cu a celorlalte state socialiste) s-a caracterizat prin docilitate totală faţă de Moscova. Prima manifestare a acestei atitudini a avut loc chiar în 1947 când planul Marshall, lansat de Statele Unite pentru refacerea economică a Europei după război a fost respins de România, aşa cum au procedat şi celelalte state aflate sub control sovietic.

În 1949 România a semnat actul de integrare economică în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, coordonat de URSS, ceea ce întărea dominaţia sovietică. În această perioadă România n-a avut o politică externă proprie, aceasta fiind stabilită de URSS. Astfel, România a condamnat revoluţia din 1956 din Ungaria care încercase reformarea sistemului comunist din interior iar relaţiile cu Iugoslavia au fost la început încordate, întrucât Moscova condamnase politica lui Tito de a se opune dominaţiei sovietice.

După 1958 se constată o atitudine de treptată distanţare faţă de Moscova. Un prim succes este obţinut în acest an când, pe motiv că România nu este înconjurată de duşmani, URSS a acceptat retragerea trupelor sovietice. Spre sfârşitul deceniului al VI-lea al secolului al XX-lea ţara noastră a încheiat unele acorduri economice cu state occidentale iar după 1960 a avut o atitudine diferită decât URSS şi aliaţii săi. Această distanţare a politicii externe a fost iniţiată de Gheorghe Gheorghiu Dej, care se gândea la o cale proprie de evoluţie a ţării.

Spre o politică de independenţă

În 1964 România a respins planul Valev ce urmărea transformarea ţării într-un grânar pentru URSS şi celelalte state socialiste. Punctul maxim al politicii de distanţare l-a reprezentat „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale” din 1964. În contextul unui conflict ideologic chino-sovietic, România îşi afirmă dreptul la independenţă şi la trasarea propriei linii de dezvoltare, fără amestec extern.

Beneficiar şi moştenitor al acestei poziţii a tării fată de sovietici, Nicolae Ceauşescu va continua această linie. Momentul decisiv l-a reprezentat anul 1968 când, în cadrul unei adunări populare, a condamnat intrarea în Cehoslovacia a trupelor URSS şi a aliaţilor săi din Pactul de la Varşovia, act apreciat de conducătorul român ca o mare greşeală şi o primejdie pentru pacea Europei. Această atitudine fermă i-a adus popularitate internă iar pe plan extern Occidentul a început să vadă în el un important intermediar între cele două blocuri militare. Unii lideri occidentali au vizitat ţara noastră: preşedintele Franţei, Charles de Gaulle în 1968, iar în anul următor Richard Nixon, preşedintele Statelor Unite.

România era tot mai cunoscută la ONU prin poziţia ei, motiv pentru care ministrul de externe, Corneliu Mănescu a fost ales preşedinte al Adunării Generale. Legăturile cu Europa s-au amplificat. România a semnat, în 1975, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki care conţine angajamentul de a respecta libera circulaţie a persoanelor şi drepturile omului. Acest angajament nu a fost respectat, motiv pentru care statele occidentale au criticat abuzurile şi încălcările drepturilor omului în România.

În anul 1980 Nicolae Ceauşescu a hotărât anularea cât mai grabnică a datoriei externe. Aceasta fusese contractată prin împrumuturi externe, întrucât construirea unor mari obiective economice a necesitat bani împrumutaţi prin Fondul Monetar Internaţional, la care România aderase în 1972. Din 1985 relaţiile internaţionale au fost marcate de „noua orientare” a liderului sovietic, Mihail Gorbaciov.

În mai 1987 acesta face o vizită în România şi se referă la necesitatea reformelor şi a schimbării, vizându-l astfel în mod direct pe Ceauşescu. Liderul român a replicat că în România reformele au fost făcute încă de la sfârşitul anilor 1960. În condiţiile dialogului direct între Gorbaciov şi liderii occidentali, s-a realizat izolarea lui Ceauşescu pe plan internaţional. Printr-o politică de austeritate pe plan intern şi mari privaţiuni pentru populaţie, în martie 1989 Ceauşescu anunţa plata datoriei externe. Atunci majoritatea românilor au sperat în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă dar acest lucru nu s-a întâmplat.

Evenimentele din 1989 din Europa au dus la căderea regimurilor socialist totalitare. Tot mai izolat, Ceauşescu nu înţelegea realităţile din jurul său. Astfel, în august 1989, într-un Mesaj trimis conducerilor partidelor comuniste din statele participante la Tratatul de la Varşovia, Ceauşescu atrăgea atenţia că evenimentele din Polonia (aici avusese loc o evoluţie spre democratizare prin numirea unui prim-ministru necomunist, Tadeusz Mazowiecki) sunt periculoase şi urmăresc „îndepărtarea socialismului”.

Continuând pe aceeaşi linie a lipsei de luciditate, la Congresul al XIV-lea al PCR din 20-24 noiembrie 1989, Ceauşescu considera că menţinerea a două state germane este o necesitate; totodată el a cerut denunţarea pactului Ribentropp-Molotov din 23 august 1939. La întâlnirea de la Moscova din 4 decembrie 1989 Gorbaciov a informat liderii statelor Tratatului de la Varşovia despre întâlnirea de la Malta cu preşedintele american George Bush şi a specificat că orice schimbări vor avea loc în Europa de Est URSS nu va interveni.

S-a emis un comunicat prin care se condamna invazia din 1968 din Cehoslovacia, comunicat pe care Nicolae Ceauşescu nu l-a semnat, întrucât România nu participase la invazie. Ceauşescu nu a putut evita prăbuşirea regimului său care devenea tot mai impopular pe plan intern şi izolat pe plan extern. Încălcarea drepturilor omului în România a dus la critici extrem de dure din partea comunităţii internaţionale şi a numeroşi şefi de state din Occident.

În martie 1989 Comisia pentru drepturile omului a ONU adoptă o Rezoluţie pentru constituirea unei comisii de anchetă privind situaţia din România. În a doua jumătate a anului 1989 în Europa se declanşaseră, asemănător „principiului dominoului”, mişcări care au dus la lichidarea succesivă a regimurilor în fruntea cărora se aflau partidele comuniste. În acest context devenise clar că regimul Ceauşescu nu mai putea rezista. Prăbuşirea regimurilor socialist - totalitare a pregătit calea pentru începutul procesului de unificare europeană şi, totodată, a pus capăt „războiului rece”. În martie 1991 Tratatul de la Varşovia îşi înceta existenţa în mod oficial, fostele state comuniste pornind pe drumul integrării în Uniunea Europeană.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …