România în timpul primului război mondial

Situaţia internaţională. Izbucnirea şi caracterul primului război mondial

Primul război mondial a izbucnit la 15 iulie 1914, ca urmare a atacării Serbiei de către Austro-Ungaria. Pretextul invocat de agresor a fost atentatul de la Sarajevo, unde prinţul moştenitor Franz Ferdinand a fost ucis împreună cu soţia sa, de un patriot sârb. Îndată după izbucnirea conflictului austro-ungaro-sârb, Marile Puteri, fiecare în conformitate cu interesele dictate de sistemul de alianţă existent în acel moment în Europa, s-au considerat în stare de război. Rusia a decretat mobilizarea întregului său efectiv militar; Germania a declarat război Rusiei, a cotropit Belgia şi a atacat Franţa; Anglia a anunţat că se găseşte în stare de război cu Germania. În numai câteva zile, un număr de 28 de ţări au fost atrase în conflict, de o parte sau de cealaltă a celor două mari blocuri războinice.

Primul război mondial a avut un caracter imperialist, determinat de tendinţa de dominaţie mondială a Marilor Puteri beligerante. Contradicţia dintre ţările imperialiste, rezultat al disputei pentru reîmpărţirea lumii, pentru acapararea de noi pieţe şi colonii şi pentru jefuirea ţărilor dependente, era aşa de puternică încât izbucnirea războiului devenise de neînlăturat, declararea lui depinzând doar de circumstanţele politice imediate ale vremii.

Faţă de pregătirile războinice care aveau loc în sânul celor două tabere, liderii partidelor socialiste afiliate la Internaţionala a II-a s-au situat pe poziţii diferite. Dacă prin rezoluţiile conferinţelor de la Stuttgart şi Basel, care avuseseră loc în lunile premergătoare izbucnirii lui, războiul imperialist fusese condamnat de majoritatea partidelor socialiste, odată cu declanşarea conflictului, principiile stabilite la aceste congrese au fost trădate de unii lideri socialişti, care, situându-se pe poziţia unui fals patriotism, au votat acordarea creditelor de război. Poziţia adoptată de aceste partide însemna de fapt începutul falimentului Internaţionalei a II-a.

Pe o poziţie consecvent antirăzboinică s-a situat partidul bolşevic condus de V.I. Lenin. Din iniţiativa lui au fost convocate în anii 1915 şi 1916 conferinţele de la Zimmerwald şi Kienthal, unde au fost dezvăluite adevăratele scopuri ale războiului imperialist şi a fost condamnată atitudinea adoptată de conducătorii partidelor socialiste afiliate la Internaţionala a II-a.

România în perioada neutralităţii armate. Lupta clasei muncitoare împotriva războiului

Izbucnirea războiului a surprins oarecum cercurile politice din România, care deşi considerau că marea conflagraţie nu putea fi evitată, nu credeau într-o precipitare aşa de mare a evenimentelor. România deţinea, atât sub raport politic, cât mai ales strategic, poziţii atât de importante, încât chiar din momentul izbucnirii războiului părţile beligerante s-au întrecut în a face României tot felul de promisiuni, în unele cazuri recurgând chiar la presiuni şi ameninţări.

În faţa străduinţelor depuse de marile puteri de a atrage România de o parte sau de cealaltă a blocurilor militare, cercurile guvernante din România, în ciuda atitudinii clare filogermane a regelui Carol I şi a grupării conservatoare condusă de P.P. Carp, s-au decis să adopte şi să menţină o atitudine de neutralitate. Această perioadă va permite fruntaşilor vieţii publice din România ca, în cadrul unor tratative diplomatice complicate, să trateze cu ambele coaliţii în vederea obţinerii unor avantaje cât mai mari. O asemenea atitudine era justificată de situaţia strategică şi României, situată între cele două tabere războinice, care avea ca principal obiectiv desăvârşirea politică a unităţii naţionale.

Concomitent cu tratativele diplomatice, în interiorul ţării aveau loc puternice manifestaţii, menite să pună în lumină justeţea cauzei naţionale de eliberare a Transilvaniei de sub dominaţia străină. Un rol important în mobilizarea maselor la lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale l-a avut Liga Culturală, care reunea fruntaşi ai vieţii publice cu vederi din cele mai diferite, animaţi însă de idealul măreţ al unei Românii întregite. Printre aceştia se numărau C.I. Istrati, dr. I. Cantacuzino, Nicolae Iorga, N. Titulescu, B. Şt. Delavrancea, Octavian Goga, Vasile Lucaciu şi alţii.

În cadrul unor impresionante mitinguri, glasuri tot mai puternice se pronunţau în favoarea intrării în război pentru eliberarea românilor transilvăneni, ceea ce a influenţat adoptarea hotărârii finale. La aceasta au contribuit şi tratativele secrete purtate cu puterile Antantei, prin care se promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale, intrarea Italiei în război împotriva Puterilor Centrale, sciziunea produsă în sânul partidului conservator prin constituirea unei fracţiuni antantiste în frunte cu Nicolae Filipescu şi Ion Lahovari şi în ultimă instanţă succesele militare obţinute de trupele ruseşti pe frontul de răsărit.

Tratativele diplomatice purtate cu Marile Puteri au început să capete, odată cu anul 1916, contururi tot mai precise, care indicau orientarea României spre puterile Antantei. La 4/17 august 1916 s-au semnat la Bucureşti tratatul de alianţă şi convenţia militară dintre România, pe de o parte, şi Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, pe de altă parte. Principalele prevederi ale tratatului aveau în vedere linia viitoarelor graniţe ale României şi garantarea drepturilor României de a participa la conferinţa de pace alături de aliaţi. Convenţia militară fixa ca dată a intrării României în război ziua de 15/28 august 1916 şi consemna o serie de obligaţii ce reveneau, sub aspect militar, aliaţilor.

Anii neutralităţii au însemnat pentru mişcarea muncitorească din România ani de afirmare pe plan naţional şi internaţional. PSD s-a situat la stânga Internaţionalei a II-a, alături de partidele care au condamnat războiul imperialist, având un rol important în organizarea conferinţei de la Zimmerwald. Influenţa crescândă în rândurile muncitorimii a permis partidului să organizeze între 1914-1916 numeroase acţiuni antirăzboinice, manifestaţii şi greve, care, depăşind cadrul economic, s-au transformat în adevărate lupte politice; aceste acţiuni s-au desfăşurat în toate centrele muncitoreşti ale ţării. Punctul culminant al acţiunilor muncitoreşti din aceşti ani l-au constituit memorabilele lupte din 13 iunie 1916 de la Galaţi, care s-au soldat cu împuşcarea unui număr de 9 muncitori în frunte cu Spiridon Vrânceanu şi Pascal Zaharia.

Militând împotriva războiului imperialist, PSD din România s-a pronunţat totodată şi pentru rezolvarea problemei centrale: desăvârşirea unităţii naţionale. Exprimând dezideratele maselor largi ale poporului nostru de pe cele două versante ale Carpaţilor, socialiştii români au militat pentru unitatea naţională pe care o vedeau realizată pe cale revoluţionară. Aceasta va fi posibil în toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi a avântului general revoluţionar.

Participarea României la primul război mondial

În conformitate cu prevederile convenţiei încheiate cu puterile Antantei, la 14 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei. Din acel moment se afla, bineânţeles, în război şi cu aliaţii acesteia: Germania, Bulgaria şi Turcia. Cu toate că se alăturase uneia din taberele care duceau un război imperialist, totuşi România nu intra în luptă pentru cucerirea unor teritorii străine, pentru reîmpărţirea lumii, ci pentru realizarea dezideratului de veacuri al poporului român - unirea tuturor teritoriilor româneşti într-un singur stat. Prin participarea sa la război, prin eforturile militare, prin sacrificiile a sute de mii de vieţi din rândurile celor mai buni fii ai săi, România a adus o contribuţie de seamă la înfrângerea Puterilor Centrale, la prăbuşirea monarhiei austro-ungare, implicit la eliberarea popoarelor care se găseau sub stăpânirea acesteia.

Prima campanie pe frontul român

Potrivit planului de operaţiuni întocmit de comandamentul român, în acord cu puterile aliate, majoritatea forţelor armate române - aproximativ trei sferturi - urmau să treacă la ofensivă pe tot frontul Carpaţilor, pentru a elibera Transilvania, celelalte efective având sarcina de a acoperi graniţa cu Bulgaria, până la sosirea în Dobrogea a unui corp de armată rus, după care urmau să treacă la ofensivă pe linia Rusciuc-Varna. Lupta pe două fronturi, ca şi dotarea insuficientă a armatei române făceau ca sarcinile comandamentului român să fie din cele mai dificile.

În noaptea de 14-15 august 1916, armata română a trecut la ofensiva de-a lungul Carpaţilor, începând din nordul Moldovei până la Dunăre, în numai câteva zile, trupele române au pătruns adânc în Transilvania eliberând oraşele Braşov, Sf. Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea-Ciuc şi Orşova. Pretutindeni, trupele eliberatoare au fost însoţite de entuziasmul maselor populare transilvănene. Datorită însă evenimentelor desfăşurate pe frontul dobrogean, comandamentul român a fost nevoit să întrerupă ofensiva în Transilvania.

Pe frontul de sud, armata română dispunea de forţe incomparabil inferioare - sub raportul numeric şi al dotării - faţă de cele ale inamicului. Situaţia militară era cu atât mai dificilă cu cât corpul de armată rus, prevăzut prin convenţia militară să ocupe poziţii în Dobrogea, întârzia să se deplaseze. Pe de altă parte, Antanta abandonase pentru un moment ideea unei ofensive în Balcani, care ar fi dus la deschiderea unui nou front în această zonă a Europei şi ar fi dislocat o parte din forţele inamicului. În asemenea condiţii, trupele române n-au putut face faţă atacurilor succesive germane, bulgare şi turceşti de la Turtu-caia, şi astfel au fost nevoite să se retragă.

În acest timp, în Transilvania erau aduse noi trupe de pe toate fronturile europene, cu intenţia de a scoate România cât mai repede din luptă. Armata a 9-a germană, căreia comandamentul german îi rezervase acest rol, a dezlănţuit pe frontul transilvănean o puternică ofensivă în urma căreia trupele române, sub presiunea continuă a inamicului, au fost silite să se retragă pe linia munţilor. Lupte violente s-au desfăşurat în regiunea muntoasă de-a lungul Carpaţilor răsăriteni şi meridionali, în cursul cărora au căzut eroic generalii David Praporgescu şi Ion Dragalina.

Încercările inamicului de a pătrunde în Moldova, prin trecătoarea Oituz, au eşuat datorită rezistenţei eroice a trupelor comandate de generalul Eremia Grigorescu. În schimb, inamicul a reuşit să forţeze trecerea Carpaţilor pe Valea Jiului, ceea ce i-a permis să organizeze ofensiva spre sud-est, în scopul ocupării Capitalei ţării şi scoaterii României din război. Această ofensivă a fost purtată concomitent cu alte două puternice atacuri, pe Valea Oltului şi la Dunăre, în zona oraşului Zimnicea, care aveau acelaşi obiectiv. Cu toată rezistenţa eroică a ostaşilor români în memorabilele lupte de la Târgu Jiu şi pe Valea Neajlovului, Capitala, şi odată cu ea aproximativ două treimi din teritoriul ţării, au intrat sub ocupaţia trupelor invadatoare la sfârşitul anului 1916.

Această situaţie s-a datorat faptului că, pe de o parte, Puterile Centrale, secătuite sub raport economic după doi ani de război şi-au concentrat întregul efort pentru ocuparea României, bogată în cereale şi petrol, şi, pe de altă parte, nerespectării integrale a angajamentelor de ordin militar pe care aliaţii le luaseră prin convenţia încheiată în ajunul intrării noastre în război. În afara pericolului creat prin înaintarea inamicului, o parte din populaţia civilă, cea mai mare parte a autorităţilor civile şi întregul efectiv al armatei s-au retras în Moldova. Evacuarea în această parte a ţării a fost însoţită de numeroase pierderi materiale.

Incendierea rezervelor de petrol, distrugerea unor instalaţii şi utilaje industriale, care nu putuseră fi transportate în Moldova, a căilor ferate şi a rezervelor de cereale au contribuit la înrăutăţirea situaţiei economice a ţării. Jefuirea sistematică a bogăţiilor naturale, obligaţiile multiple la care populaţia era nevoită să facă faţă, corvezile şi rechiziţiile de tot felul, la care se adăuga obligaţia de întreţinere a unui efectiv de aproape o jumătate de milion de soldaţi inamici, au făcut ca economia ţării să ajungă la un pas de prăpastie. În Moldova situaţia era, de asemenea, grea. Concentrarea într-un teritoriu redus a populaţiei refugiate din zonele aflate sub ocupaţie, a trupelor române şi ruse masate pe linia frontului sau în interiorul ţării, bolile contagioase, oare secerau mii de vieţi, au contribuit la agravarea stării economice a ţării.

Întreaga greutate a războiului a căzut pe umerii maselor muncitoare de la oraşe şi sate. Militarizarea întreprinderilor industriale, creşterea numărului de ore în cadrul unei zile de lucru, pedepsele curente care însoţeau cea mai mică abatere, scumpetea ce creştea cu fiecare zi, lipsa de îmbrăcăminte şi încălţăminte, ruinarea continuă a gospodăriilor ţărăneşti rămase fără braţe de muncă, toate acestea făceau să crească şi să se adâncească nemulţumirile în rândul maselor populare. În contrast cu suferinţele marii majorităţi a populaţiei, clasele dominante au folosit fiecare ocazie pentru a-şi rotunji averile şi a obţine profituri mari din comerţ, speculaţii bancare, din exploatarea muncitorimii şi ţărănimii. Acestea contribuiau la adâncirea contradicţiilor dintre burghezie şi moşierime pe de o parte, şi muncitorime şi ţărănime, pe de altă parte.

A doua campanie pe frontul român. Bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz

Lunile din iarna şi primăvara anului 1917 au fost folosite din plin pentru reorganizarea armatei şi refacerea potenţialului ei de luptă. Înzestrarea trupelor cu mijloace tehnice de luptă furnizate de aliaţi, conform prevederilor tratatului de alianţă, şi instruirea lor în raport cu cerinţele războiului modern au mărit capacitatea de luptă a armatei noastre, care, curând avea să fie chemată pentru a alunga duşmanul şi a elibera pământul cotropit. La reorganizarea armatei a contribuit şi misiunea militară franceză, venită în România încă din toamna anului 1916.

În timp ce România desfăşura aceste pregătiri, în tabăra inamicului erau luate măsuri importante, menite să permită trecerea la ofensivă, pentru a crea în rândurile trupelor româno-ruse o presiune puternică şi a putea face astfel joncţiunea cu o grupare austro-germană din Galiţia. Luptele purtate în lunile iulie-august 1917 la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz se înscriu la loc de cinste în lungul şir al eforturilor poporului român pentru apărarea libertăţii şi independenţei.

Succesele obţinute de armata noastră în colaborare cu cea rusă în vara anului 1917 depăşesc cu mult semnificaţia unor victorii locale şi constituie o contribuţie importantă la înfrângerea Puterilor Centrale în primul război mondial. Dragostea fierbinte de patrie, dorinţa nemărginită de eliberare a pământului cotropit şi superioritatea conducerii trupelor româno-ruse faţă de conducerea trupelor inamice sunt factorii principali care au generat eroismul şi nemăsurata putere de luptă a ostaşilor români. În toiul acestor lupte au căzut eroic căpitanul Grigore Ignat, eroina de la Jiu Ecaterina Teodoroiu, caporalul Muşat, alături de miile de bravi fii ai poporului nostru.

Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, cotitură în istoria întregii omeniri. Ecoul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie în România

Dezvoltând marxismul în condiţiile imperialismului şi ale începutului epocii revoluţiilor proletare, aplicându-l creator la situaţia concretă din Rusia, Partidul Bolşevic în frunte cu marele Lenin a condus masele muncitoare de pe a şa\ea parte a globului la asaltul victorios împotriva vechii orânduiri sociale şi a făcut pentru prima oară posibilă făurirea orânduirii socialiste. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, evenimentul glorios care a trezit la viaţă milioanele de oameni ai muncii, a deschis o nouă eră în istoria omenirii, era trecerii de la capitalism la socialism. Însemnătatea internaţională a Revoluţiei din Octombrie constă în primul rând în faptul că ea a creat o nouă orânduire, a cărei necesitate era impusă de înseşi antagonismele sociale din ţările capitaliste.

Ca pretutindeni în lume, evenimentele care au adus la conducere proletariatul rus au avut un puternic ecou şi în România. Victoria revoluţiei a fost întâmpinată în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării cu puternice manifestaţii de simpatie. Într-un manifest care oglindea întocmai starea revoluţionară din România, se spune printre altele: „În lături cu clasa stăpânitoare”... „vrem o constituantă aleasă de tot poporul care să hotărască republica socială, darea moşiilor la ţărani, confiscarea averilor, a fabricilor şi a tuturor mijloacelor de producţie”.

În zilele Marelui Octombrie, numeroşi militanţi socialişti români, alături de soldaţi români din armata austro-ungară, prizonieri de război aflaţi în lagărele din Rusia, şi-au adus contribuţia la obţinerea celei mai mari victorii a proletariatului. Războiul, cu toate consecinţele sale nefaste, crease o asemenea stare de spirit în rândul maselor populare, încât ideile înnoitoare ale Marelui Octombrie aveau să găsească un teren prielnic pentru a încolţi. Pretutindeni, Decretul Păcii semnat de Lenin ca şi cel asupra pământului constituiau ocazia unor ample dezbateri favorabile revoluţiei.

Sfârşitul anului 1917 ca şi lunile anului următor se caracterizează prin numeroase acţiuni revoluţionare, desfăşurate atât la oraşe cât şi la sate. Revendicările economice ale muncitorilor se împleteau adesea cu cele de ordin politic, ceea ce dădeau acestora un şi mai profund conţinut revoluţionar. Mineri şi petrolişti, ceferişti şi tipografi s-au ridicat din toate colţurile ţării pentru condiţii mai omeneşti de viaţă şi de muncă. Merită semnalate greva generală a ceferiştilor din martie şi august 1918, greva minerilor de la Comăneşti din aprilie acelaşi an, greva din iulie a tipografilor ieşeni şi altele. Paralel cu lupta grevistă se desfăşura şi acţiunea de reorganizare a sindicatelor, a căror activitate fusese mult stânjenită în anii războiului sau în urma măsurilor represive luate de autorităţile de stat.

Concomitent cu mişcarea revoluţionară a proletariatului, în lumea satelor au avut loc puternice şi permanente acţiuni, determinate în majoritatea cazurilor de lipsa de pământ sau de regimul obligatoriu de muncă la care ţărănimea era nevoită să facă faţă. Începând cu refuzul de a munci pământul moşierilor şi sfârşind cu ocuparea şi împărţirea latifundiilor moşiereşti, ţăranii îşi manifestau în variate forme setea de dreptate socială, hotărârea lor neabătută de luptă.

România la sfârşitul anului 1917 şi în anul 1918

Spre sfârşitul anului 1917, situaţia militară a României devenise deosebit de grea. La dificultăţile de ordin intern - lipsurile de tot felul, reducerea rezervelor de muniţii şi hrană, micşorarea efectivelor militare, ca urmare a luptelor din vara anului şi a bolilor oare măcinau mii de vieţi - se adăugau situaţiile nou create în tabăra aliaţilor: intenţiile guvernului sovietic de a încheia armistiţiu cu puterile centrale şi atitudinea rezervată faţă de România pe care o manifesta Statele Unite, noua componentă a Antantei, din motive de ordin politic şi militar. În aceste împrejurări, cercurile politice din România încep să se gândească din ce în ce mai mult la încheierea armistiţiului. Cu toată opoziţia aliaţilor, care se pronunţaseră pentru retragerea armatei române şi a guvernului în sudul Rusiei, şi deci pentru continuarea războiului, la sfârşitul lunii noiembrie 1917 au început tratativele de armistiţiu cu Puterile Centrale. Armistiţiul s-a încheiat în decembrie 1917, la Focşani.

Armistiţiul de la Focşani a fost urmat de încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale. Cu toate că în rândurile cercurilor guvernante din România, încheierea unei păci separate întâmpina o puternică rezistenţă, totuşi, generalul Al. Averescu, ţinând seama de condiţiile existente, a semnat, după tratative purtate câteva luni, tratatul preliminar de pace de la Buftea. Conform prevederilor acestui tratat, România trebuia să cedeze, printre altele, Puterilor Centrale, Dobrogea, să recunoască o seamă de rectificări teritoriale la graniţa cu Austro-Ungaria, să demobilizeze o mare parte din armată, să concedieze membrii misiunii militare aliate care participaseră la refacerea armatei române.

La 24 aprilie 1918, noul guvern, condus de Al. Marghiloman, semna la Bucureşti tratatul de pace, denumit de contemporani „pacea odioasă”, care lăsa României doar o independenţă formală. În ansamblu, tratatul de la Bucureşti păstra condiţiile fixate anterior prin tratatul preliminar de la Buftea, cu unele deosebiri privind statutul de ocupaţie al Dobrogei şi cu accentuarea clauzelor economice care puneau de fapt România sub controlul direct al Puterilor Centrale. La începutul anului 1918, Basarabia, teritoriu care în 1812 fusese încorporat în Rusia ţaristă, a intrat în componenţa României. România a rămas sub regimul tratatului de pace de la Bucureşti până în toamna anului 1918, când, odată cu înfrângerea Germaniei, tratatul a fost anulat, iar România a reintrat în rândurile aliaţilor din Antantă, alături de care a luptat până la sfârşitul războiului.

Check Also

Bătălia de la Oituz (26 iulie / 8 august – 9/22 august 1917)

Concomitent cu acţiunea de la sud de Carpaţi, inamicul a trecut la ofensivă şi pe …

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie / 1 august 1917)

La întâlnirea aliată de la Chantilly (2-3/15-16 noiembrie 1916), a fost stabilit proiectul general de …

Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie / 6 august – 6/19 august 1917)

Potrivit planului de campanie elaborat de comandamentul româno-rus, în cadrul ofensivei de vară de pe …

Bătălia de la Flămânda (18 septembrie / 1 octombrie – 22 septembrie / 5 octombrie 1916)

Înfrângerea de la Turtucaia a determinat ca Marele Cartier General Român să pună în discuţie …

Mass-media în România după 1989

În 1989, programul televiziunii române era doar de trei ore pe zi. Majoritatea emisiunilor aveau …