România în timpul celui de-al doilea război mondial

Preliminarii

Încheierea Pactului de neagresiune sovieto-german din vara anului 1939 a modificat substanţial raporturile de forţe în Europa. S-a procedat la o împărţire a sferelor de influenţă în Europa răsăriteană, fapt ce a afectat grav România, deschizând calea către pierderi de teritorii. Pactul a avut pentru politicienii români efectul „unui trăsnet din senin”.

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, iar două zile mai târziu Anglia şi Franţa au declarat război Germaniei. Astfel a început al doilea război mondial. La 7 septembrie, Consiliul de Coroană de la Palatul Cotroceni a decis neutralitatea României. Practic, această hotărâre era în favoarea aliaţilor tradiţionali, Anglia şi Franţa. În plus, România şi-a deschis graniţele pentru refugiaţii polonezi, guvernul şi preşedintele ţării şi a permis tranzitul tezaurului naţional al Poloniei.

În aceste condiţii, sistemele de alianţă tradiţionale ale României, bazate pe relaţii speciale cu Anglia şi Franţa, Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică, au cunoscut ultima lor fază, premergătoare victoriilor răsunătoare ale Germaniei în Europa din vara anului 1940. Situaţia grea a României s-a deteriorat şi mai mult în urma asasinării primului-ministru Armând Călinescu, omul de încredere al lui Carol al II-lea, la 21 septembrie 1939, de un grup de legionari, drept răspuns la lichidarea violentă a liderilor Gărzii de Fier în noaptea de 29/30 noiembrie 1938.

După evenimentele din septembrie 1939, România a urmărit să se menţină în afara conflictului militar şi să îşi păstreze capacitatea de reacţie militară. În acelaşi timp, dorind cu orice preţ păstrarea statu-quo-ului teritorial, şi sub impactul victoriilor Axei, guvernul de la Bucureşti a încercat reconcilierea cu legionarii şi a trecut la mobilizarea forţelor militare în faţa ameninţărilor sovietice, care se manifestau mai ales prin concentrarea de trupe la graniţele Basarabiei.

Încercând să supravieţuiască în noul context politic internaţional, România s-a reorientat către Germania. Această întorsătură a fost impusă de înfrângerea Franţei în vara anului 1940. Interesul Germaniei pentru România provenea în principal din faptul că aceasta era unul dintre cei mai importanţi furnizori de cereale şi petrol.

Antonescu şi războiul

În toamna anului 1940, se considera că singura soluţie politică pentru menţinerea statului român era un regim de mână forte. Soluţia era bine văzută la Berlin, deoarece România era un element important în planurile strategice germane. În aceste condiţii s-a instaurat la 6 septembrie 1940 guvernul generalului Ion Antonescu. El a căutat să obţină o garanţie solidă pentru noile fruntarii ale ţării. De aceea, s-a orientat spre Germania, văzută ca o contrapondere la pericolul reprezentat de Uniunea Sovietică.

La 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit, intrând astfel în sistemul de alianţe al Axei. Între 1940 şi 1944, România a avut un statut aparte în acest sistem, asemănător Finlandei. Colaborarea româno-germană nu a fost lipsită de animozităţi şi critici reciproce, partea română solicitând tot timpul revizuirea Dictatului de la Viena, în timp ce Hitler a reproşat mereu contactele de pace separate iniţiate de guvernul de la Bucureşti.

Acelaşi caracter l-au avut şi raporturile între România şi Ungaria. Cele două ţări s-au suspectat reciproc de infidelitate, iar între 1943 şi 1944 au încercat să iasă din război. În relaţiile economice româno-germane s-au înregistrat numeroase exporturi de petrol şi cereale în favoarea Germaniei, care, în contrapartidă, a furnizat maşini, piese de schimb şi armament. România nu a participat la agresiunea Axei contra Iugoslaviei în aprilie 1941, şi a refuzat să participe şi la împărţirea sa.

Începând de la 22 iunie 1941, România s-a angajat, împreună cu Germania, în războiul contra Uniunii Sovietice. Sub lozinca „războiului sfânt contra bolşevismului”, România a intenţionat la început doar să elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei. Participarea României la război nu a avut la bază o convenţie militară cu Germania, căci deopotrivă Hitler şi Antonescu au mizat pe o victorie rapidă în condiţiile războiului-fulger. La campania din 1941 au participat Armatele I şi IV române. La 25 iulie, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost eliberate de sub dominaţia sovietică, iar la 22 august Antonescu devenea mareşal al României.

Una dintre problemele cele mai controversate a fost continuarea de către România a războiului dincolo de Nistru. Aceasta a fost criticată de liderii principalelor partide politice, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Participarea la această campanie a adus practic România în război cu Marea Britanie, iar de la 12 decembrie 1941, în conformitate cu prevederile Pactului Tripartit, şi cu Statele Unite ale Americii.

De fapt, guvernul român a cedat insistenţelor lui Hitler de a continua războiul, dorind să creeze o zonă de securitate pe Nistru în faţa unor posibile agresiuni bolşevice şi sperând că va putea obţine astfel din partea lui Hitler revizuirea Dictatului de la Viena. Astfel, la 6 august 1941, Hitler şi Antonescu au decis că armata română va ocupa teritoriul dintre Nistru şi Nipru şi că România va administra Transnistria - zona dintre Nistru şi Bug.

În anii 1942-1943, efective militare româneşti importante au luat parte la luptele din sudul Rusiei şi din Caucaz. În bătălia de la Stalingrad, România a suferit însă pierderi mari, fapt care l-a determinat pe Antonescu să caute noi soluţii de a proteja România în faţa pericolului de la Răsărit. Astfel, constrâns de pierderile de pe front şi de atacurile opoziţiei, la care s-au adăugat atacurile aeriene anglo-americane asupra României şi nemulţumirile crescânde ale populaţiei, Antonescu a decis tatonarea posibilităţilor de ieşire din război, prin discuţii cu Aliaţii în capitalele ţărilor neutre: Ankara, Berna, Lisabona, Madrid, Vatican, Stockholm, dar şi la Cairo. În capitala Suediei, discuţiile au fost purtate direct cu sovieticii. În paralel cu diligentele guvernului, cercul politic din jurul lui Iuliu Maniu, considerat un veritabil lider al opoziţiei, a purtat discuţii pentru o pace separată.

Lovitura de stat din august 1944 şi urmările sale

La 23 august 1944, regele Mihai l-a demis pe mareşalul Antonescu şi a ordonat armatei să întoarcă armele împotriva Germaniei. Astfel, România s-a alăturat coaliţiei antihitleriste. Desprinderea României din Axă a fost urmată de transformarea ţării într-un stat supus intereselor sovietice. Aceasta a fost pecetluită prin acordul de procentaj dintre Churchill şi Stalin, încheiat în 9 octombrie 1944 la Moscova. Astfel, se stabilea că 90% din influenţă va fi sovietică şi 10% va fi britanică şi americană. Uniunea Sovietică a întârziat în mod deliberat semnarea armistiţiului cu România, pentru ca Armata Roşie să ocupe cât mai mult din teritoriul ţării.

Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite a fost semnată la Moscova în noaptea 12/13 septembrie 1944. Se prevedea stabilirea graniţei româno-sovietice pe Prut, recunoscându-se astfel anexiunile din 1940. De asemenea, convenţia a prevăzut uriaşe despăgubiri de război, ce urmau să fie plătite de România, libertate de mişcare pentru trupele sovietice, arestarea şi condamnarea persoanelor acuzate de crime de război, anularea Dictatului de la Viena. De la 23 august 1944, România a continuat războiul de partea coaliţiei antihitleriste şi a participat la eliberarea Transilvaniei, iar apoi a Ungariei şi a Cehoslovaciei, ajungând până aproape de Viena.

În cadrul Conferinţei de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945), Statele Unite şi Marea Britanie au refuzat să recunoască guvernul Petru Groza, instalat la 6 martie 1945, ceea ce l-a încurajat pe regele Mihai să declanşeze „greva regală”, adică să refuze colaborarea cu un guvern comunist. Vizita reprezentanţilor Marilor Puteri la Bucureşti, la finele lui 1945, a dus la constituirea unui guvern lărgit Petru Groza, dar nu a înlăturat politica profund antidemocratică desfăşurată de acesta.

La Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie - 15 octombrie 1946), România a încercat să obţină recunoaşterea cobeligeranţei sale, invocând efortul ei de război, care o plasa, conform unor statistici, pe locul al patrulea în cadrul coaliţiei antihitleriste. Totodată, delegaţia română condusă de Gheorghe Tătărescu s-a confruntat cu cererile guvernului ungar de a obţine noi teritorii din Transilvania. Astfel, tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 a consfinţit noul statut politico-juridic al României.

Întâlniri între Adolf Hitler şi Ion Antonescu

  • 22-23 noiembrie 1940, Berlin
  • 14 ianuarie 1941, Berlin şi Obersalzburg
  • 12 iunie 1941, Munchen
  • 7 august 1941, Berdicev (Ucraina)
  • 11 februarie 1942, Wolfschanze (Rastenburg - Prusia Orientală)
  • 10 ianuarie 1943, Wolfschanze (Rastenburg - Prusia Orientală)
  • 12-13 aprilie 1943, Klessheim
  • 2-3 septembrie 1943, Wolfschanze (Rastenburg - Prusia Orientală)
  • 26-27 februarie 1944, Klessheim
  • 23-24 martie 1944, Klessheim
  • 5 august 1944, Wolfschanze (Rastenburg - Prusia Orientală)

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …