România sub semnul independenţei

Încă de la începutul domniei sale, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de a câştiga suveranitatea ţării. În 1873, domnul ridicase deschis problema independenţei în Consiliul de Miniştri, iar în 1876 susţinea că problema orientală nu-şi va găsi rezolvarea decât o dată cu destrămarea Imperiului Otoman.

Ideile lui Carol erau în concordanţă cu cele ale clasei politice; existau însă în interiorul acestei elite păreri diferite asupra căilor şi metodelor prin care România îşi putea obţine statutul politico-juridic de stat independent. Cei mai mulţi liberali, printre care Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Boerescu, erau favorabili apropierii de Rusia şi acţiunii deschise împotriva otomanilor. Această mare putere era singura interesată să sprijine mişcarea de eliberare naţională, deoarece urmărea destrămarea Imperiului Otoman şi controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

Conservatorii s-au opus acestor tendinţe în politica externă, susţinând iniţial menţinerea regimului de garanţie colectivă inaugurat în 1856; formaţia lor germană a inspirat ideea că pericolul nu vine dinspre Austro-Ungaria, ci dinspre Rusia, văzută ca un posibil duşman după hotărârile Congresului de la Paris din 1856. Aşadar, în opinia lor, obţinerea independenţei depindea de relaţiile diplomatice cu Germania şi Austro-Ungaria.

În primăvara anului 1876, problema orientală s-a agravat: izbucnea răscoala bulgară, se declanşau revoluţia junilor turci şi apoi războiul sârbo-muntenegreno-otoman. România şi-a exprimat prin note diplomatice poziţia de neutralitate. Noul guvern liberal condus de Ion C. Brătianu a trecut la iniţiative diplomatice menite să pregătească posibila participare la un conflict cu otomanii; în august primul-ministru a avut o întrevedere cu împăratul Franz Joseph I la Sibiu, iar în septembrie s-a deplasat la Livadia pentru a-i întâlni pe ţarul Alexandru al II-lea şi pe cancelarul Alexandr Gorceakov. Negocierile s-au încheiat însă fără o înţelegere privind independenţa şi fără semnarea unei convenţii româno-ruse care ar fi reglementat trecerea trupelor ruse pe teritoriul nostru.

Convenţia a fost semnată abia la 4 aprilie 1877 de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei în România, şi de Kogălniceanu, ministrul nostru de externe. Era stabilită trecerea armatelor ruse pe teritoriul românesc în regimul rezervat armatelor prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa într-o anexă drumul pe etape spre Dunăre, care ocolea Bucureştiul, şi numea comisarii pentru raporturile cu instituţiile româneşti. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau armata operativă, slab înarmată şi echipată.

Armata română intra în acţiune preluând apărarea Dunării pe linia Turnu Severin - Călăraşi. Adunarea şi Senatul au votat moţiuni prin care declarau starea de război cu Imperiul Otoman, dar nu şi independenţa, în 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situaţia României, Mihail Kogălniceanu răspundea printr-un discurs ce proclama independenţa. Armata rusă ajungea la Dunăre în iunie şi înainta pe mai multe direcţii către Balcani.

Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificaţii cu o poziţie strategică însemnată, condusă de Osman paşa. Plevna controla drumurile Vidin-Târnovo şi Nicopole-Sofia-Constantinopol; de aici otomanii puteau surprinde şi înconjura coloana principală rusă ce se îndrepta spre pasul Şipca şi Balcani. Ignorând forţa armatei otomane, armata rusă a declanşat, în iulie, un atac total nepregătit şi cu un efectiv militar mic. Înaintarea în Balcani, condusă de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde atacurile ruseşti au fost sângeros respinse.

În aceste condiţii, arhiducele Nicolae a cerut principelui Carol intervenţia armatei române la sud de Dunăre, neacceptată până atunci de partea rusă. Divizia 4 şi o parte din Divizia 3 au trecut Dunărea. România insista să se încheie o convenţie rnilitară de colaborare care să precizeze individualitatea armatei române. În cursul tratativelor dintre ţar, arhiduce şi principele României, din august 1877, s-a acceptat constituirea unui front românesc sub comanda lui Carol I, dar a fost respinsă convenţia scrisă.

Noul atac asupra Plevnei, organizat de ziua onomastică a ţarului, s-a încheiat doar cu cucerirea redutei Griviţa I; următorul plan de luptă era asediul. La sfârşitul lunii noiembrie, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiţerilor români. Armata română participase la această operaţiune cu 41 de batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa. Luptele au continuat cu înaintarea armatei ruse spre Balcani, românii având misiunea să apere flancul vestic pe direcţia Vidin-Belogradcik.

În februarie 1878 s-a încheiat armistiţiul ruso-otoman, urmat de pacea de la San-Stefano. Delegatul României la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost împuternicit să susţină recunoaşterea independenţei şi retrocedarea gurilor Ehinării până la braţul Sf. Gheorghe. Rusia a hotărât însă reanexarea judeţelor din sudul Basarabiei, declarând deschis că-şi rezervă dreptul de a le schimba cu Dobrogea. În ţară dezbaterile parlamentare au respins însă soluţia rusă, susţinând menţinerea integrităţii teritoriale.

Tratatul de la San-Stefano nemulţumea şi mari puteri ca Anglia, îngrijorată de poziţia câştigată de Rusia în Balcani, şi Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia şi Herţegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere şi a organizat noi tratative de pace. Intre timp, Rusia a declarat că nu este în nici un fel angajată faţă de România, convenţia din 1877 referindu-se doar la raporturile româno-otomane, nu şi la cele ruso-române. În aprilie 1878, erau aduse din Balcani în România trupe şi începea aplicarea planului de ocupare militară.

Delegaţia României care a participat la Congresul de la Berlin a fost condusă de Ion C. Brătianu şi de Mihail Kogălniceanu. Ministrul de externe român revendica în discursul său garantarea integrităţii teritoriale, interzicerea trecerii trupelor ruse pe teritoriul României, dreptul la despăgubiri de război, recunoaşterea independenţei şi a neutralităţii ţării.

Prin tratatul final semnat la 1 iulie, independenţa era recunoscută imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-Ungaria şi abia în 1880 de către Franţa, Anglia şi Germania. Suveranitatea naţională a îngăduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis instituirea unui sistem protecţionist necesar dezvoltării economice, a creat condiţii pentru consolidarea sistemului politico-instituţional.

Poziţia Marilor Puteri faţă de proclamarea independenţei României

  • Imperiul Otoman: aprecia România ca „rebelă” şi protesta vehement;
  • Marea Britanie: considera proclamarea independenţei o încălcare a tratatelor;
  • Franţa şi Italia: adoptau o atitudine rezervată;
  • Rusia: recunoştea independenţa de fado, dar nu şi de iure;
  • Austro-Ungaria şi Germania: îşi rezervau dreptul de a se pronunţa după război.

Tratatul de pace de la San-Stefano

  • independenţa României şi a Serbiei;
  • Bulgaria devenea mare principat sub dominaţia Porţii;
  • autonomia Bosniei şi a Herţegovinei;
  • neutralitatea Dunării;
  • trupele ruseşti din Bulgaria făceau legătura cu Rusia prin România şi prin unele porturi ale Mării Negre;
  • Rusia schimba Dobrogea cu Delta şi Insula Şerpilor (primite de la otomani în contul unei părţi din despăgubirile de război) cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei.

Tratatul de pace de la Berlin

  • teritoriul Dobrogei, al Deltei şi al Insulei Şerpilor revine României, conform articolelor 43-47;
  • independenţa condiţionată de: schimbarea articolului 7 al Constituţiei din 1866; acceptarea schimbului făcut de Rusia la San Stefano;
  • recunoştea independenţa Serbiei şi a Muntenegrului;
  • Bosnia şi Herţegovina intrau în „administrarea” Austro-Ungariei;
  • principatul Bulgariei era redus teritorial, formându-se în sudul său Rumelia Orientală, condusă de un guvernator creştin numit de Poartă;
  • Anglia primea insula Cipru.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …