România şi toleranţa religioasă în secolul al XX-lea

Desăvârşirea statului naţional, în anul 1918, a fost însoţită de anumite mutaţii în structura etnică şi confesională a populaţiei. Procentual românii constituiau majoritatea (71,3%), dar creştea contribuţia comunităţilor de alte etnii. Sub aspect confesional, 72,2% din populaţie era ortodoxă, iar 7,3% greco-catolică (unită). Diferenţa de 29,5% o reprezentau adepţii altor religii şi confesiuni (procente mai importante aveau romano-catolicii - 6,6% şi izraeliţii 5,5%).

Analiza structurii religioase pe provincii istorice, în 1930 arată un procent al neortodocşilor care depăşeşte 50% în Transilvania, Banat, Bucovina, fără ca să existe confesiuni sau religii cu o pondere mai însemnată decât cea ortodoxă. Dintre aceştia cei mai numeroşi sunt greco-catolicii. Istoric, în provinciile care au aparţinut Austro-Ungariei, Biserca Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică au colaborat în lupta pentru eliberare naţională şi au susţinut proiectul statului naţional unitar român. Având în vedere această realitate, Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) a cerut „egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”.

În conformitate cu aceasta, Constituţia României din 1923 garanta tuturor cultelor deplinul exerciţiu în măsura în care nu aduceau atingere „ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare a statului” (art. 22). Erau garantate drepturile cetăţenilor „fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie” (art. 5 şi 7). Biserica Ortodoxă Română era declarată biserică dominantă în „statul român”, iar cea greco-catolică beneficia, ca biserică a românilor, de „întâietate faţă de celelalte culte” (art. 22). Concordatul încheiat cu Vaticanul a recunoscut existenţa Bisericii Greco-Catolice. Era asigurată libertatea deplină de organizare internă a acesteia în schimbul angajamentului că Vaticanul nu o va subordona vreunui Episcopat din afara ţării.

Biserica Ortodoxă Română a fost reorganizată. La 15 februarie 1925 Patriarhia ecumenică a recunoscut, la cererea guvernului român, Patriarhia României. Primul patriarh a fost Episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, personalitate care s-a distins prin susţinerea mişcării românilor de emancipare naţională. Au fost elaborate şi aprobate, la 6 mai 1925, Legea pentru organizarea Bisericii ortodoxe Române şi Statutul de organizare şi funcţionare a acesteia, care stabilea că forul suprem pentru chestiunile bisericeşti de orice natură este Sfântul Sinod în frunte cu patriarhul. Miron Cristea a susţinut unificarea tuturor românilor ortodocşi pe baza principiilor Statutului Şagunian care a dat laicilor un loc şi un rol mult mai important decât până atunci, dar a considerat greco-catolicismul o Biserică schismatică.

În perioada interbelică, statul român a susţinut material toate bisericile importante ale minorităţilor, totuşi, unii preoţi maghiari au sprijinit predarea în şcolile lor confesionale a istoriei şi geografiei Ungariei. Atitudinea tolerantă s-a manifestat şi faţă de preoţii ucraineni pe care statul român i-a acceptat în serviciul său, la fel ca şi pe unitarieni, care făceau propagandă antiromânească. Instaurarea regimului comunist a pus în pericol evoluţia diverselor biserici de pe teritoriul României.

Deşi propaganda pretindea că în statul român exista libertate religioasă deplină, în practică era susţinut ateismul, iar măsurile represive s-au abătut asupra clericilor şi credincioşilor opozanţi. Biserica Romano-Catolică şi cea Greco-Catolică se subordonau autorităţii papale, fiind greu de controlat şi de subordonat. În plus, Biserica Unită adusese servicii deosebite cauzei naţionale, de aceea era greu de atacat. Deşi Partidul Comunist condamna oficial credinţele religioase, regimul le tolera în limitele prescrise de lege. Toleranţa cerea supunerea faţă de partid şi validarea deschisă a politicii partidului.

Legea cultelor din 14 august 1948 a încredinţat Ministerului Cultelor controlul în problemele legate de treburile cultelor legal recunoscute. Cu toate că articolul 1 prevedea „libertatea de conştiinţă şi de credinţă”, această libertate era strict circumscrisă de o prevedere care condiţiona aceasta de necesitatea ca ea să fie în concordantă cu Constituţia, securitatea internă, ordinea publică şi moralitatea generală (art. 6 şi 7). Recunoaşterea legală a unui cult putea fi revocată oricând se considera justificat acest lucru (art. 13). Preoţii care exprimau „atitudini antidemocratice” puteau fi lipsiţi temporar sau permanent de salariul asigurat de stat (art. 32). Această prevedere a fost invocată pentru a suprima activitatea pastorilor baptişti.

Tuturor cultelor li se cerea să supună aprobării Ministerului Cultelor un statut care le reglementa activitatea conform legislaţiei, în schimb statul plătea salariile clerului. Această lege a pus alegerea episcopilor sub controlul starului. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a fost înţesat cu membri de partid. Proprietăţile şi fondurile bisericii au fost naţionalizate, instituţiile de învăţământ au fost preluate de stat sau închise, instruirea clerului, celebrarea publică a sărbătorilor religioase (Crăciun, Paşti) şi practicile religioase au fost sever limitate. Biserica Ortodoxă Română a fost obligată la un compromis care i-a asigurat supravieţuirea dar i-a ştirbit autoritatea morală.

Pentru a evita confruntarea în interiorul sistemului socialist (din cauza etnicilor maghiari) şi cu Occidentul, guvernul român a ezitat să desfiinţeze Biserica Romano-Catolică, dar a urmărit să înlocuiască controlul Vaticanului prin controlul Bucureştilor. A tăiat legăturile acestei biserici cu Roma, dar nu a reuşit să-şi impună autoritatea asupra ei. Ca urmare, aceasta a fost tolerată dar nu recunoscută şi a supravieţuit în afara cadrului legal.

Fidelitatea greco-catolicilor faţă de biserica lor a avut drept consecinţă distrugerea sa completă. La 1 decembrie 1948, prin decret al Consiliului de Miniştri, Biserica Unită a fost desfiinţată. Bunurile sale au fost preluate de stat, iar lăcaşurile de cult şi casele parohiale au fost atribuite Bisericii ortodoxe. Din cei 12 episcopi uniţi arestaţi şi condamnaţi pentru că s-au opus „fuziunii”, doar unul a scăpat cu viaţă din închisorile comuniste. Mănăstirile au fost închise, iar diocezele şi instituţiile Bisericii Greco-Catolice au fost desfiinţate.

După 1972, sub pretextul sistematizării urbane, numeroase lăcaşuri de cult au fost distruse. Numai în Bucureşti au fost sacrificate peste 20 de biserici din care unele aparţineau patrimoniului naţional (Biserica Pantelimon, Mănăstirea Cotroceni, Mănăstirea Văcăreşti, Mănăstirea Mihai-Vodă etc.). Înlăturarea regimului comunist în anul 1989 a deschis calea pentru restabilirea locului firesc al instituţiilor ecleziastice din România. În anul 1990 Biserica Greco-Catolică a fost reînfiinţată. Constituţia din 1991 recunoaşte diversitatea religioasă în România şi garantează cetăţenilor libertatea confesională.

Structura confesională a României în 1930

Confesiunea Procentul
Ortodocşi 72,2%
Greco-catolici (uniţi) 7,3%
Romano catolici 6,6%
Calvini 3,9%
Luterani 2,2%
Unitarieni 0,4%
Izraeliţi 5,5%
Mahomedani 0,9%
Alţii 1%

Structura confesională a Transilvaniei şi Banatului (1930)

Confesiunea Procentul
Ortodocşi 38,9%
Greco-catolici (uniţi) 22%
Romano catolici 15,9%
Reformaţi 12,1%
Luterani 4,8%
Unitarieni 1,2%
Israeliţi 5,1%

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Religia şi moravurile geţilor şi dacilor

Religia lui Zamolxis Dacă temelia unui stat este traiul material al poporului său, nu este …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …